luni, 31 august 2020

Ralph Waldo Emerson: Lăsați cărțile să se învechească!

Dacă tot s-a serbat obiceiul cititului, mi-am ales să răsfoiesc un înțelept (poet și eseist), Ralph Waldo Emerson (1803 - 1882), un bibliofob vestit. În treacăt fie spus, înțelepții n-au iubit prea mult cărțile, probabil și pentru că nu sînt ca noi, au mintea mai isteață, știu să-și păstreze banii în pungă (acolo e locul lor natural, vorba lui Aristotel), pot fi fraieriți mult mai greu etc. 
Emerson a scris probabil cele mai fioroase propoziții despre citit. Să vă dau un exemplu gingaș. Într-un loc din voluminosul lui jurnal (la scris, cum vedem, nu s-a zgîrcit deloc) spune:
„Urăsc de moarte citatele. Spune-mi ce-ai gîndit cu capul tău, spune-mi ce știi tu cu adevărat, nu ce spun cărțile...” (în engleza lui, înțeleptul american este ceva mai eliptic: „I hate quotations. Tell me what you know!”).
Dar sfatul lui cel mai ciudat este în directă legătură cu tîrgurile de carte. Vizităm piața, inspectăm tarabele și cumpărăm ultimele noutăți, creațiile recente ale celor mai străluciți autori contemporani. Asta nu l-ar fi încîntat deloc pe Emerson, care se mulțumea doar cu autorii verificați de timp (și de critică). Plăcerea lui era să lase cărțile să se învechească. Nu sărea imediat la o carte nouă (cum procedăm noi), se ferea să fie impulsiv, își reprima curiozitatea și citea numai din clasici.

În acest sens, unul dintre preceptele lui a devenit celebru; mulți îl recită cu încîntare, deși nu-l respectă întocmai. Sînt unul dintre recitatori, cel mai mic și mai neînsemnat dintre toți:

„Să nu citești niciodată o carte recentă / mai nouă de un an” (în original: „Never read any book that is not a year old...”).
Ralph Waldo Emerson (1803 - 1882) ar fi disprețuit cu siguranță listele din Times, sistemul actual de a promova o carte, o capodoperă dubioasă de obicei, și de a o numi (adeseori fără temei) bestseller. Ca tot omul pățit, i-aș da dreptate, în pofida faptului că și eu mă las pradă viciului și citesc, vai, în 2020, cărți tipărite chiar în 2020: la cele din 2019 am renunțat, firește, cu o mică strîngere de inimă. Es ist so!

Aș preciza în treacăt că ultima carte citită de mine este o culegere de povestiri de Aldous Huxley, Surîsul Giocondei (s-a publicat în 1966). N-am citit-o de plăcere, ci fiindcă am căutat un personaj, un bibliofil „care știa totul despre cărți, cu excepția (neglijabilă) a conținutului”. Nu l-am găsit. În concluzie: 

Bucurați-vă de cărți, ca să mă bucur și eu de bucuria voastră!

Tot despre Emerson:

P. S. În imagine: Jan Havickszoon Steen (c. 1626 – 1679), The Crowned Orator (c. 1650-1675). Source: Wikimedia Commons.

duminică, 30 august 2020

De ce ne plac la nebunie topurile literare: Robert McCrum oferă trei motive

„Domnişoara Brooke era înzestrată cu acel soi de frumuseţe pe care veşmintele austere par să o pună în valoare... Acestea îi dăruiau caracterul impresionant al unui frumos citat din Biblie...” (George Eliot, Middlemarch).
Am devenit dependenți de liste, de ierarhii, de topuri, de estimările jurnaliștilor. Ce poate fi mai captivant pe lume, dacă nu un top de vînzări - furnizat de edituri, de librării (cele două nu coincid niciodată), lista cărților preferate de un erudit, de un geniu al opțiunilor, de un expert în lecturi?

Să ne gîndim la cărțile preferate și ordonate într-o „bibliotecă personală” de Jorge Luis Borges, de Samuel Beckett, de Alberto Manguel, de Raymond Queneau. Să nu uităm, Queneau a realizat prin anii 50 o „bibliotecă ideală”, chestionîndu-i pe autorii contemporani. V-ați uitat prin cartea lui intitulată Pour une bibliothèque idéale? Eu am văzut lista și m-am minunat. Din zece autori, 9 sînt francezi. Îl pun aici și pe redactorul Bibliei, care, în opinia savanților din Hexagon, nu putea fi decît francez (cum tot francez a fost, nu încape îndoială, însuși Adam).

          Topul lui Raymond Queneau arată cam așa:

          1. William Shakespeare, întreaga operă.
          2. Biblia.
          3. Marcel Proust, În căutarea timpului pierdut.
          4. Michel de Montaigne, Eseuri.
          5. François Rabelais, Gargantua și Pantagruel.
          6. Charles Baudelaire, Florile răului.
          7. Blaise Pascal, Cugetări.
          8. Molière, întreaga operă.
          9. Jean-Jacques Rousseau, Confesiuni.
          10. Stendhal, Roșu și negru.

Cînd străbat un top (chiar „biblioteca ideală” a lui Queneau), am trăiri amestecate, nu cred că mă deosebesc de ceilalți, toți pățim la fel:
  • rușine (n-am citit nici asta, nici asta, nici asta),
  • amărăciune (nu voi citi titlul ăsta niciodată, nu mai am cînd),
  • agitație (voi avea oare timp?),
  • speranță (mai am de parcurs doar 1555 de volume, nu mai e mult),
  • resemnare (mai bine renunț la citit și mă apuc de altceva, mă fac critic literar). 
De ce adorăm ierarhiile? Simplu, afirmă Robert McCrum, într-o recenzie consacrată cărții lui J. Peder Zane, The Top Ten: Writers Pick Their Favourite Books (Norton, 2007). Aș preciza foarte rapid că Zane a urmat întocmai modelul lui Queneau, a interogat 125 de scriitori, a notat locul 1 cu 10 puncte și locul 10 cu un punct. A rezultat următorul top ten:

          1. Lev Nikolaevici Tolstoi, Anna Karenina.
          2. Gustave Flaubert, Doamna Bovary.
          3. Lev Nikolaevici Tolstoi, Război și pace.
          4. Vladimir Nabokov, Lolita.
          5. Mark Twain, Aventurile lui Huckleberry Finn.
          6. William Shakespeare, Hamlet.
          7. F. Scott Fitzgerald, Marele Gatsby.
          8. Marcel Proust, În căutarea timpului pierdut.
          9. Anton Cehov, Povestiri.
          10. George Eliot, Middlemarch, un studiu al vieţii provinciale.

Mă întorc la răspunsul lui McCrum. De ce ne plac la nebunie topurile literare? Iată 3 sfinte motive:
  • O listă pune un pic de ordine în haosul livresc și în haosul minților noastre, ne scoate din confuzia produsă de edituri, abolește hazardul achizițiilor și lecturilor. Gata, nu vom mai citi la întîmplare, după bunul plac, vom citi științific...
  • Oferă un motiv / un temei „obiectiv” de discuție înverșunată  / subțire pentru persoanele care pun preț pe ierarhii și clasamente. Amintiți-vă reacțiile furioase (în gazetele englezești) de după decernarea unui premiu important, a premiului Nobel îndeosebi. Plăcerea de a contesta, de a evalua în răspăr propunerile unui expert este întotdeauna irezistibilă.
  • Orice listă ne aduce aminte de un titlu uitat, omis, trecut cu vederea (na, că am cartea, dar n-am apucat s-o răsfoiesc încă, sorry...), ne provoacă (uite, eu n-aș fi pus cartea asta pe primul loc), ne strivește prin gravitatea ei clasică... 
Am urmat J. Peder Zane, The Top Ten: Writers Pick Their Favourite Books,  W. W. Norton & Company, 2007, 354p.


P. S. În imagine: Sir Thomas Lawrence (1769 – 1830), „Lady Jens Wolff as the Erythraean Sibyl” (1803 -1815). Source: Wikimedia Commons.

sâmbătă, 29 august 2020

Clasicii lui Jack Murnighan. Încă o listă de lecturi fără de care nu vei putea muri împăcat

L-am pomenit pe Jack Murnighan, cînd am comentat cele 13 reguli de lectură, formulate de autor la sfîrșitul cărții sale Beowulf on the Beach: What to Love and What to Skip in Literature’s 50 Greatest Hits.
Cartea cuprinde o listă comentată de cărți clasice. Murnighan este un publicist fără inhibiții, cum ar trebui să fim toți, la urma urmelor. Seamănă prin îndrăzneală cu Sandra Newman (cea cu Kitul de supraviețuire în literatura occidentală), chiar dacă este mai didactic și, firește, mai puțin zeflemist. Murnighan ne arată nu numai ceea ce trebuie să ținem minte dintr-o carte, nu numai pasajele erotice (și găsește astfel de pasaje în toate cărțile enumerate), dar și ceea ce putem sări fără să ne simțim vinovați. Eu n-aș putea citi o carte sărind de la capitolul II la IV și apoi la ultimul, dar nu neg că se poate și așa, există digresiuni, descrieri, există cititori foarte grăbiți...

Să examinăm lista de lecturi din Beowulf on the Beach. Am notat cu un plus (+) cărțile pe care le-am citit și cu un minus (-) cărțile pe care le voi citi. Am procedat cu franchețe și nu am pus un (+) acolo unde nu era cazul, doar pentru a poza într-un cititor mai cult decît sînt. Dacă am făcut observații cu privire la un titlu din listă, am oferit link-ul...
  • Homer – Iliada (+)
  • Homer – Odiseea (+)
  • Biblia – Vechiul Testament (+,-, am străbătut numai unele cărți, „Înțelepciunea lui Solomon”, „Cartea lui Iov”, „Cîntarea cîntărilor”, „Eclesiastul”, cîțiva psalmi)
  • Biblia – Noul Testament (+)
  • Vergiliu – Eneida (+)
  • Ovidiu – Metamorfoze (+)
  • Anonim – Beowulf (-)
  • Dante Alighieri – Divina comedie. Infernul (+)
  • Dante Aligheiri – Divina comedie. Paradisul (+)
  • Giovanni Boccaccio – Decameronul (+)
  • Geoffrey Chaucer – Povestirile din Canterbury (-)
  • Edmund Spenser – Regina zînelor (The Faerie Queene) (-)
  • William Shakespeare – Hamlet (+)
  • William Shakespeare – Regele Lear (+)
  • William Shakespeare – Macbeth (+)
  • Miguel de Cervantes Saavedra – Don Quijote (+)
  • John Milton – Paradisul pierdut (-)
  • Henry Fielding – Tom Jones (-)
  • Johann Wolfgang von Goethe – Faust I & II (+)
  • Alexander Pușkin – Evgheni Oneghin (-)
  • Honoré de Balzac – Moș Goriot (+)
  • Charlotte Brontë – Jane Eyre. O autobiografie (-).
  • Emily Brontë – La răscruce de vînturi (-)
  • Herman Melville – Moby Dick (+)
  • Charles Dickens – Casa Umbrelor (-)
  • Charles Dickens – Marile speranțe (+)
  • Gustave Flaubert – Doamna Bovary (+)
  • F. M. Dostoevski – Crimă și pedeapsă (+)
  • F. M. Dostoevski – Frații Karamazov (+)
  • Lev Nikolaevici Tolstoi – Război și pace (+)
  • Lev Nokolaevici Tolstoi – Anna Karenina (+)
  • George Eliot – Middlemarch. Un studiu al vieţii provinciale (-)
  • Henry James – Aripile porumbiței (-)
  • Marcel Proust – În căutarea timpului pierdut (+, -)
  • James Joyce – Ulise (+)
  • Thomas Mann – Muntele vrăjit (+). Citiți neuitatul discurs de preamărire a frumuseții Clawdiei Chauchat.
  • Franz Kafka – Procesul (+)
  • Virginia Woolf – Spre far (+)
  • William Faulkner – Zgomotul și furia (+)
  • Ernest Hemingway – Adio, arme (-)
  • Henry Miller – Tropicul cancerului (+)
  • Richard Wright – Native Son (-)
  • Robert Musil – Omul fără însușiri (-)
  • Vladimir Nabokov – Lolita (+)
  • James Baldwin – Camera lui Giovanni (-) 
  • Gabriel Garcia Marquez – Un veac de singurătate (+)
  • Thomas Pynchon – Curcubeul gravitației (-)
  • Cormac McCarthy – Meridianul sîngelui (-)
  • Toni Morrison – Preaiubita (-)
Firește că lista mea ar arăta altfel. Dar orice „canon”, orice listă de lecturi trecute și viitoare urmează judecata și bunul plac al făptuitorului. Canonul meu apostolic, prilejuit de o lectură mai veche din Alberto Manguel, poate fi citit aici. Cîți de (+) ați numărat? Și cîți de (-)? Nu vă zgîrciți...

                    Alte liste de cărți:

P. S. În imagine: Antonello da Messina (c. 1430 - februarie 1479), San Girolamo (1472-1473). Source: Wikimedia Commons.

vineri, 28 august 2020

Urechile lui Alexei Alexandrovici Karenin și geometria lor variabilă

Nu a fost necesar să verific pagină cu pagină Anna Karenina, deși am făcut asta, ca să-mi dau seama că, pentru o femeie care iubește pe altcineva, urechile soțului tind treptat să se îndepărteze de tîmple și, într-un final, să se desprindă de cap tot mai mult, pînă la completa lor eliberare și autonomie. 
Este latura comică - puternică și ineludabilă, deși mai puțin remarcată - a romanului publicat de Lev Tolstoi, pe fragmente, din 1873 și pînă în 1877, într-o revistă moscovită, și, ca ediție de sine stătătoare, în 1878.

Să ne amintim, în grabă, și de avocatul renumit la care merge Karenin. În timp ce-l ascultă pe client (și-l consideră cu o privire vicleană), individul prinde moliile care zboară prin cabinet. Karenin e disperat, vrea să se răzbune pe Anna, dar avocatul se distrează. A mai văzut încornorați, nu este la primul lui caz. Umorul situației e aproape obiectiv. Oricît de cumplită ar fi drama cuiva, lumea n-o bagă în seamă, natura e nepăsătoare.

Mă întorc la urechi. Procesul începe astfel: 
„[Alexei Alexandrovici] este totuși un om cumsecade, sincer, bun, de valoare în domeniul său, își zise Anna... Dar de ce i-or fi ieșit în evidență atît de straniu urechile? Sau poate s-o fi tuns de curînd?” (vol.1, p.133). 
Firește, în cei opt ani de căsătorie, Anna îl privise de sute de ori pe bărbat fără a-i remarca în chip deosebit urechile. Sau vocea pițigăiată. Pentru o soție indiferentă, urechile soțului (inclusiv celelalte amănunte caraghioase din înfățișarea lui) nu contează, sînt pur și simplu inexistente. Anna nu-l iubește pe Karenin și nici Karenin pe Anna. Nu s-au gîndit niciodată la această posibilitate.

Patima pentru Vronski modifică nu numai raporturile dintre soți, dar și modul de a-l percepe pe celălalt. Urechile lui Karenin devin vizibile și sporesc în dimensiuni pe măsură ce repulsia Annei față de bărbatul ei crește. E un „dezgust fizic” (vol. 1, p.497) greu de interpretat.

Franc vorbind, bărbatul nu-și merită întru totul antipatia femeii. Nu este o nulitate, precum fratele Annei, Stepan Arkadici, să zicem. Este un om capabil de gesturi nobile, de iertare. Ca și Vronski, care își trage un glonț în piept. Și, oricum, Anna nu-l părăsește din pricina urechilor sau a tonului vocal. Iubirea ei pare un sentiment dictat de fatalitate, o stihie. Anna e purtată de iubire - așa cum sînt purtați orbii, așa cum merg somnambulii - și sentimentul exagerat nu-i oferă soluții. Iubirea îi răpește posibilitatea opțiunii, libertatea. Deznodămîntul a fost scris, Anna îl presimte deja, îl acceptă fără să i se împotrivească: 
„Sînt ca o coardă prea întinsă, care trebuie să plesnească! Nu s-a sfîrșit încă... dar se va sfîrși îngrozitor” (p.500).
Încordarea narațiunii nu exclude, totuși, ironia și caricatura. Naratorul observă tot ceea ce observă și Anna. Iar Anna nu mai are ochi decît pentru urechile soțului: „Văzu un cupeu din care ieșiră o pălărie neagră și atît de bine cunoscutele urechi ale lui Alexei Alexandrovici" (vol. 1, p.241).

Cînd vezi doar urechile unui bărbat și nimic altceva, ori a rămas într-o ureche, ori îl urăști de moarte.
Pentru a redacta această notă, am folosit ediția: Lev Tolstoi, Anna Karenina, volumele 1 + 2, traducere de M. Sevastos, Ștefana Velisar-Teodoreanu și R. Donici, București: Editura Univers, 1980.
P. S. Din corespondența lui Cehov am înțeles că problema urechilor crescătoare ale stimabilului Alexei Alexandrovici Karenin a fost sesizată imediat de contemporani.

P. P. S. În imagine: Hieronymus Bosch (c. 1450 - 1516), The Garden of Earthly Delights (circa 1480-1490). DetailSource: Wikimedia Commons.

Țineți minte! Cînd aveți mai multe cărți decît puteți citi într-o viață de om, practicați „tsundoku”

N-am cumpărat niciodată o carte cu gîndul de a o așeza în bibliotecă și de a uita pe veci de ea. Nimeni nu procedează în felul ăsta. Cînd cumpăr cărți, o fac cu intenția fermă, definitivă, de a le citi imediat, pe loc, într-o singură noapte de arșiță mintală. După cum știm, nu abordăm niciodată un teanc de cărți în ordinea achiziției lor, ar fi inuman. Citim după plac, după cum ne taie capul.
Ca toată lumea, am în biblioteca personală un morman înfricoșător de cărți necitite. Într-o vreme, mă gîndeam să le dăruiesc prietenilor și / sau dușmanilor, să scap de ele. Nu de mult am aflat însă că este mult mai cuminte să-ți păstrezi biblioteca. Tomurile necitite sînt de un imens, neașteptat folos. Nu cred că Umberto Eco a susținut o fantezie, cînd a pretins că simpla atingere a unei cărți (o ștergi de praf, îi schimbi locul în raft, o muți pe birou, o duci la loc fără s-o fi deschis) îți transmite ceva din conținutul ei mirific. Învățăm și fără să citim cu ochii. Prin pipăire. Printr-o lectură tactilă (cf. Memoria vegetală și alte scrieri de bibliofilie, 2007, pp.39-40)...

Înclinația noastră este să supraestimăm cărțile citite. Dacă am citit mult, trebuie neapărat să știm mult. Nici vorbă, asta este o amăgire luciferică. Nu trebuie să ne semețim. Abia mulțimea cărților necitite ne dumirește o dată pentru totdeauna ce știm și cît știm, cît de puțin însemnăm în univers. Ea ne arată limpede cît de ignoranți sîntem. A venit vremea să învățăm să fim umili. Niciodată nu-i prea tîrziu... 


Kevin Mims a vorbit, într-un articol din The New York Times (îl puteți citi aici), despre tsundoku. E o practică japoneză, desigur. O s-o întreb și pe Claudia ce e cu tsundoku, japonezii ăștia vin mereu cu cîte o ghidușie de-ți stă mintea-n loc. Eu mă grăbesc să scriu aici ce am reținut din eseul lui Mims. Tsundoku este un termen care-i caracteriza, în secolul al XIX-lea, pe profesorii vicleni. Ei achiziționau multe cărți, le înșirau pe mese și pe dușumea (pe tatami, ca să fiu corect), pentru a-și uimi musafirii (școlarii, în primul rînd), dar nu citeau absolut nici una. Mulțimea de cărți necitite era tsundoku


Termenul și-a pierdut sensul peiorativ (dacă l-a avut vreodată) și numește acum obiceiul de a trăi înconjurat de cărți, în preajma lor. Într-un fel, toți ne ocupăm cu tsundoku, chiar dacă nu sîntem japonezi și nu avem ochii oblici. Toți avem mormane de cărți necitite în jurul nostru. În bibliotecă, eu, unul, am cîteva mii de cărți, încă nu le-am numărat, din care am citit cam o treime. Restul așteaptă pe jos, lîngă pat, sau în rafturi. Restul constituie tsundoku. E pentru privitori  între care mă includ și eu.


Kevin Mims mai spune că pînă și simpla lectură a titlurilor reprezintă o binefacere și un cîștig. Ne trimite la o carte uitată, ne dă idei, ne amintește un autor. În definitiv, cărțile nu se împart în două (și numai două) categorii: citite și necitite. Alături de cărțile uitate, se află și cărți străbătute doar pe bucăți, 50 de pagini din final, cîteva pagini de la început, paragrafe întîmplătoare, tabla de materii, cuprinsul. În rest, ne-am imaginat, am citit cu mintea și închipuirea, ca Descartes, ca Blaise Pascal... 

Mark Twain confirmă bănuiala lui Umberto Eco, amintită mai sus: „Într-o odaie cu cărți alese, simți într-un chip misterios că asimilezi înțelepciunea din toate aceste volume pur și simplu prin piele, chiar fără să le deschizi și să le răsfoiești”. 
             Alte însemnări pe aceeași temă.


P. S. În imagine: Unknown Miniaturist, French (active in 1370s), Bible of Charles V (1372). Source: Wikimedia Commons.

joi, 27 august 2020

Mîine voi eșua pe o insulă pustie. Ce cărți îmi recomandați?

Să presupunem că te vezi obligat de imparțiala justiție profană (sau / și divină) să trăiești tot restul vieții tale (mult, puțin, nu poți ști) pe o insulă pustie. Cît vezi cu ochii, numai pustietate și iar pustietate. Nici țipenie de om erudit în jur. Nici un critic literar. Nici un poet. Nici un Vineri. Tu însuți, legea morală în suflet și cerul înstelat deasupră-ți...
Să mai presupunem că este vorba, totuși, de o insulă dintr-un arhipelag prietenos, unde nu este nici prea cald, nici prea frig și unde, chestie foarte importantă (esențială chiar!), posmagii îs tot timpul muieți. Stai toată ziulica, din zori pînă la crepuscul, cu burta la soare, mai mănînci un posmag, mai arunci o privire în jur, mai răsfoiești un volum, mai tragi un căscat.
Ai fix 10 cărți și asta este singura ta avere mobilă.
Tu însuți ai ales autorii. E numai vina ta. În fond, nu faci mare lucru pe insula pustie, mănînci posmagi muieți în suc de roșcove, privești în jur, în sus și citești. Azi un paragraf din Seneca, mîine altul din eseurile lui Montaigne, poimîine o terțină din Divina commedia, răspoimîine un fragment din Ulysses...

Iar după ce citești, scoți frumușel ideile principale, învățăturile de folos pentru viață și încerci să răspunzi la întrebări de tipul următor: oare de ce naiba n-am luat eu alte 10 cărți? De ce m-am oprit tocmai la astea? Și, bineînțeles, nu găsești pe loc un răspuns foarte isteț.

Să presupunem acum că n-ai plecat încă, mai dispui de o oră, de jumătate, de 15 minute, de 5, stai nedumirit în biblioteca ta, vasul care te va duce pe insula pustie adastă în port și ai o mică obsesie: ce fel de cărți să iei? Vechi sau noi? Cărți pe care le-ai citit deja (și știi cu maximă precizie că sînt capodopere) sau cărți despre care doar bănuiești asta, fiindcă abia le-ai cumpărat de la Cărturești - cu o reducere de 10 la sută, pentru că deții un „card de fidelitate” și ai fost simpatic librăresei.

Dacă iei cărți vechi (pe care le-ai citit și răscitit de-a lungul anilor), riști să te plictisești pînă la urmă. La ce bun să le mai străbați o dată și încă o dată? Dacă iei titluri recente, riști să duci în pustietate 10 cărți proaste, care te-ar plictisi din prima, cam după 5 pagini, nu mai mult. Nu te poți bizui pe intuiție, pe flerul tău legendar, pe noroc sau pe opiniile celorlalți. În afară de vechime (de corul generațiilor și de așa-zisul canon vest-estic), nimic nu garantează valoarea unei cărți (ce truism cumplit!).

Ai pățit asta ultima dată cu povestirea lui Andreï Makine, Crima Olgăi Arbelina. Recenziile, inclusiv cele franțuzești, unanime în a elogia cuprinsul cărții, te-au păcălit. Postfața romanului, la fel. Ai crezut că vei citi o capodoperă și ai descoperit o proză grandilocventă, de un lirism dubios și cu panseluțe (cogitațiuni) de felul:
„Un bărbat poate fi nemilos cu femeia al cărei trup i-a scăpat, mai ales dacă e din cauza propriei lui lașități” (pp.34-35). Ei, ați priceput cum stă treaba cu bărbatul și femeia?
Corabia cu pînze mă așteaptă. Vreau să-mi iau rămas bun pentru vecie, să-mi îmbrățișez amicii, rudele, admiratorii. Dar încă nu am ales cele 10 cărți. Am, deci, o problemă? Și nu știu s-o rezolv. Să iau cu mine Chestiunea Finkler de Howard Jacobson? Să n-o iau?

Pe ce să pariez, Doamne, Domnișoare și Domni: pe vechi sau pe nou? Și cînd te gîndești că de asta depinde fericirea mea viitoare... (vineri, 26 septembrie 2014)

P. S. În imagine: Anonymus / Unkown Artist, Lesender Mann mit Muschelstillleben (sec. XVII). Source: Wikimedia Commons.

miercuri, 26 august 2020

Citatele lui Michel de Montaigne. Și citatele lui Jorge Luis Borges

„Nu nebunia noastră mă face să rîd, ci pretinsa noastră înțelepciune” (Michel Eyquem de Montaigne).
Prozatorul și eseistul englez Tim Parks a îngrijit o selecție din eseurile lui Montaigne: Drawn From Life: Selected Essays, Notting Hill Editions, 2016. El observă în introducere că mintea lui Michel de Montaigne era plină de citate și ilustrații din scrierile unor Cicero, Vergiliu, Propertiu, Seneca, Plutarch etc. O știință pe care astăzi aproape nimeni n-o mai posedă. 

„Toată cultura clasică s-a pierdut pentru noi”, admite melancolic Tim Parks. Nu mai citim în latină absolut nimic (doar în traducere și pe alese). Și, în nici un caz, nu ne mai luăm exemplele din scriitorii latini. Erudiția noastră s-a modificat radical. Nu știm mai puțin decît eseistul francez, asta e limpede, știm pur și simplu altceva.

Și J.M. Coetzee a scris într-un eseu că autorii lui Borges (autorii pe care i-a prețuit cu adevărat, autorii care i-au bîntuit memoria) au fost prozatorii și filosofii din secolul XIX și din primul sfert al secolului XX: Schopenhauer, Stevenson, Kipling, Chesterton, Wells. Plus Cervantes. Deși a citit și a recenzat noutăți literare pînă a orbit, în 1955, autorii care l-au influențat pe Jorge Luis Borges au fost cei amintiți mai sus și, firește, H.G. Wells, parcurs întotdeauna cu interes și plăcere. Stilul și procedeele narative ale lui Borges s-au format printr-o meditație asupra acestor autori. L-aș adăuga și pe Marcel Schwob, autorul cărții Vies imaginaires, tot un autor de secol XIX.

Dar noi, noi la cine trimitem, pe cine cităm, de unde ne luăm exemplele? N-am de ales și voi vorbi despre mine. Mintea mea e plină de fraze din Montaigne, Flaubert, Tolstoi, Dostoievski, Kafka, Borges, Eco. Cînd caut un citat isteț, din scrierile lor aleg. Iată unul din corespondența lui Flaubert:
„Mai înainte chiar de a-ți dori sănătatea, dorește-ți buna dispoziție”.  
P. S. În imagine: Giuseppe Antonio Petrini (1677 - c. 1755–9), Diogenes with his Lantern (c. 1730). Source: Wikimedia Commons.

luni, 24 august 2020

Seneca & Borges. Din moment ce pot muri în orice clipă, de ce să-mi fac griji?

Dacă o să căutați (într-un dicționar) data nașterii lui Jorge Luis Borges, veți înțelege de îndată de ce transcriu acest fragment dintr-o convorbire cu admiratorii, într-un amfiteatru al Universității Indiana (martie 1980):
„Am citit o carte scrisă de un preot englez în care se spune că este multă tristețe în rai. Cred asta. Și sper că e adevărat. Căci, la urma urmei, bucuria este imposibil de suportat. Putem fi fericiți timp de o clipă sau două, însă o eternitate de fericire este de neînchipuit. Eu personal nu cred în viața de apoi. Sper că voi înceta să exist. Cînd am regrete, cînd sînt îngrijorat - și sînt îngrijorat tot timpul - îmi spun: de ce să-ți faci griji cînd salvarea poate veni în orice clipă prin anihilare, prin moarte? Din moment ce sînt pe punctul de a muri, din moment ce pot muri în orice clipă, de ce să-mi fac griji?

Ceea ce doresc nu este pur și simplu întunericul, căci, în definitiv, și întunericul este ceva; nu, ceea ce doresc [din tot sufletul] este să fiu uitat - ceea ce se va și întîmpla. Totul va fi uitat la momentul potrivit” (Borges despre Borges: Convorbiri cu Borges la 80 de ani, traducere din limba engleză de Mihaela Simion Constantinescu, Cluj: Editura Dacia, 1990, p.14).

Sper că Borges a murit împăcat, că nu a mințit cînd a spus că așteaptă senin moartea și concluzia ei inevitabilă: uitarea.

Dar știu că nu toată lumea privește cu liniște faptul morții, mulți se tem de el / ea. Unii pretind că Voltaire s-a zvîrcolit, i-a insultat pe medicii aduși la căpătîi, a țipat, s-a văicărit, ca și cum zgomotul și gesturile ar putea opri moartea. La fel de jalnic s-a purtat și Bellu Zilber, nu mai știu unde am citit asta, dar mi-a rămas în minte ca un exemplu negativ. În schimb, cînd și-a simțit sfîrșitul, Dostoievski i-a cerut soției să-i citească parabola Fiului risipitor...

Moartea e ceva simplu, oamenii o transformă într-un spectacol caraghios și stupid. Are perfectă dreptate filosoful stoic, care a spus cîndva: 
„Dacă un om trage să moară, lasă-l dracului în pace și vezi-ți de treabă; iar dacă a murit, nu te mai holba la el, aruncă-l într-o groapă, pune țărînă deasupră-i, și nu te mai gîndi la asta”...

P. S. În imagine: Frescă (Pompeii, Moregine, Triclinium, c. 64). Source: Wikimedia Commons.

Bucătăria poeților. De ce faima nu ține de foame? Supărarea poetului Marțial

Nu spun ceva nou, nici nu mi-am propus asta. În Antichitate, nu-ți era de mare folos să fii scriitor, poet, tragedian, prozator (ca Petronius). Și nici filosof. Aveai nevoie de un Asinius Pollio, de un Mecena (precum Vergiliu). Chiar de mai mulți. Și nu-i găseai întotdeauna...
Dacă nu erai nobil și avut, dacă nu te numeai Cicero sau Seneca, mureai de foame la propriu. Am ales pentru nota de azi cîteva amănunte.

Astfel, primele ateliere de „creative writing” au fost deschise la Roma, în vremea lui Cicero (sec. I î.e.n.), cînd poeții săraci au primit dreptul de a preda tainele versificației contra cost (Theodor Mommsen, Istoria romană, III, p.321). Dar doritorii să învețe arta versului safic sau adonic nu puteau fi prea mulți. Tinerii voiau să învețe retorica și să se ilustreze în dezbaterile politice din forum. Poezia (literatura, în genere) nu-i ajuta cu nimic să urce în carieră, să devină funcționari imperiali. Poeții rămîneau, așadar, fără mușterii. 

În secolul următor (al lui Augustus, Claudius, Nero etc.), nu s-a schimbat aproape nimic. Singurii care o duceau bine erau librarii. De obicei, un librar era și editor. El strîngea o mînă de scribi, pe care uita de obicei să-i plătească și nici nu era nevoie, întrucît de cele mai multe ori erau sclavii lui. Scribii multiplicau cărțile după cerințele pieții și voia stăpînului. Acesta putea „edita” orice autor, nu exista copyright și, firește, nu avea de dat socoteală nimănui. În timp ce poeții își consemnau trăirile liminale produse de foame în elegii, buzunarul librarilor se umfla.

Pe la anul 100, poetul satiric Marțial menționa că deși este pe buzele tuturor, deși e citit pînă și în îndepărtata Britanie, literatura nu i-a adus nici un bănuț. Tot sărac a rămas. Acesta era marele lui of. Scria pe degeaba (cf. Mary Beard, „Scrolling Down the Ages”, The New York Times, 19 aprilie 2009).

Într-una dintre scrisorile care l-au făcut faimos, Plinius cel Tînăr ne spune că se organizau și lecturi publice (cam ca lansările de carte de azi), dar asistența - foarte exigentă - adormea imediat dacă nu-i plăceau vocea și chipul poetului. Somnul auditorilor era un verdict nemilos și, desigur, umilitor. Unde e scriitorul care acceptă de bună voie să fie înjosit de o plebe incultă?

Evul Mediu n-a schimbat absolut nimic. Charles d'Orléans (1394 - 1465) și-a compus poeziile în lunga lui captivitate engleză (a fost închis în Turnul Londrei - din 1412 pînă în 1439) și a putut să le recite slujitorilor și musafirilor (printre ei și febrilului François Villon), abia după ce a fost eliberat și s-a stabilit în castelul din Blois.

În vremea noastră, lucrurile nu s-au schimbat semnificativ. Tot editorii și librarii prosperă pe spinarea bieților poeți famelici. Excepțiile pot fi numărate pe degete. Ofer un exemplu care atestă, încă o dată, adevărul că banii nu aduc mereu fericirea.

Primul scriitor care și-a rupt degetul mare scriind autografe a fost Willa Cather (1873 - 1947). I s-a întîmplat asta în noiembrie 1940, după ce a semnat cîteva sute de exemplare din noul ei roman Sapphira and the Slave Girl. Cartea ei s-a vîndut în mai bine de 200.000 de exemplare. Durerile au obligat-o să se interneze într-un spital din New York („French Hospital”) și au persistat multă vreme. În 30 decembrie, Willa Cather dicta o scrisoare către May Willard în care menționa că nu-și putea folosi încă mîna dreaptă. 

Un poet din Antichitate nici nu putea visa la o suferință atît de dulce.

P. S. În imagine: Anonymus, Charles I de Valois, duc d'Orléans (1473). Source: Wikimedia Commons.

duminică, 23 august 2020

În „Jurnal de lectură”, Alberto Manguel propune o listă de 12 autori clasici. Am adăugat alți 12


Nu știu dacă lista de mai jos vă spune ceva. În mod normal, n-ar trebui să vă spună mare lucru. Vă rog s-o citiți cu atenție. Așadar:
1. Sei Shônagon, Însemnări de căpătîi [Makura no sōshi: Cartea pernei], sec. X – XI 
2. Miguel de Cervantes Saavedra, Don Quijote, vol.1: 1605, vol.2: 1615 
3. J. W. Goethe, Afinităţile elective, 1809 
4. François-René de Chateaubriand, Memorii de dincolo de mormînt, 1849-1850 
5. Joaquim Maria Machado de Assis, Memoriile postume ale lui Brás Cubas, 1881 
6. Arthur Conan Doyle, Semnul celor patru, 1890 
7. H.G. Wells, Insula doctorului Moreau, 1896 
8. Rudyard Kipling, Kim, 1901 
9. Kenneth Grahame, Vîntul prin sălcii, 1908 
10. Dino Buzzati, Deşertul tătarilor, 1940 
11. Adolfo Bioy Casares, Invenţia lui Morel, 1940 
12. Margaret Atwood, Ieşirea la suprafaţă, 1972.
Afirm din capul locului: nu este lista mea. Eu am pus-o doar în ordine cronologică. Dar ea poate fi parcursă în orice ordine doriți (și numai dacă doriți, desigur, nu este obligatorie). Recunosc bucuros: nu am citit toate cărțile din listă. Trebuie să scăpăm de complexul că dacă n-am citit un titlu dintr-o listă de 10 sau 12 cărți (relativ cunoscute) sîntem niște inculți. Asta este o mare naivitate. Nimeni nu stăpînește o bibliografie exhaustivă, pentru motivul că o astfel de bibliografie este infinită. Eu însumi pot produce cel puțin 10 liste de cîte 12 cărți care ar îngrijora pe orice erudit. Nu vă faceți, deci, probleme. Cu excepția romanului publicat în 1972 de Margaret Atwood, Surfacing, toate cărțile din listă sînt traduse în românește. Unele încă de mult (Goethe, Conan Doyle, Wells), altele recent (doamna Sei Shônagon). Din lista de mai sus, eu aș citi în primul rînd Machado de Assis, Memoriile postume ale lui Brás Cubas. Autorul e brazilian. Naratorul acestor memorii este mort și își dedică volumul primului vierme care a mușcat din trupul lui. Aș mai citi Kim și cam atît. N-aș citi, în schimb, Surfacing (nu știu de ce) și cartea pentru copii a lui Kenneth Grahame. Fiecare cu gustul, cheful și preferințele lui. Este o listă pestriță. Nu cuprinde doar capodopere. Reprezintă, în realitate, un jurnal sentimental. Numai așa îmi explic prezența în listă a lui Kipling și Grahame.

Cam asta a re-citit un om timp de un an (printre alte cărți, desigur). Omul se numește Alberto Manguel, autorul vestitei Istorii a lecturii, și prin asta lista devine, oarecum, semnificativă.

Lista de mai sus, carte cu carte, un titlu pe lună, a fost parcursă și comentată (între iunie 2002 și mai 2003) de către Alberto Manguel într-un jurnal. Autorul și-a adunat notele de lectură în A Reading Diary. A Passionate Reader's Reflections on a Year of Books  (Farrar & Straus & Giroux. 2004, 205p). 

În ceea ce mă privește, mi-am făcut deja lista pentru intervalul august 2020 - iulie 2021. Nu am de gînd s-o divulg. Sau... Mai bine o divulg, de ce să dau palpitații cititorilor acestui blog? Deci:
1. Petronius, Satyricon, sec. I 
2. Lucius Apuleius, Metamorfoze [Măgarul de aur], sec. II 
3. Laurence Sterne, Viața și opiniile lui Tristram Shandy, gentleman, 1759 - 1767 
4. Knut Hamsun, Foamea, 1890 
5. Thomas Mann, Moarte la Veneția, 1912 
6. Thornton Wilder, Puntea sfîntului rege Ludovic [The Bridge of San Luis Rey], 1927 
7. Virginia Woolf, Spre far, 1927 
8. William Faulkner, Pe patul de moarte [As I Lay Dying], 1930 
9. Mihail Sadoveanu, Creanga de aur, 1933 
10. Jorge Luis Borges, Aleph, 1949 
11. Marguerite Yourcenar, Piatra filosofală [L'Œuvre au noir], 1951 
12. Italo Calvino, Dacă într-o noapte de iarnă un călător, 1979.
După cum se poate observa, am ales 12 titluri clasice. Dar Domniile Voastre v-ați făcut lista?

P. S. Sir Edward Coley Burne-Jones (1833 - 1898): Portrait of Katie Lewis (detail), 1886. Source: Wikimedia Commons.

sâmbătă, 22 august 2020

Ați citit vreodată cu urechea? Lectura aurală

N-am apucat încă să „citesc” un Audio Book. Fiindcă n-am mașină, probabil. Dar nu sînt deloc mîndru de asta. Vreau să (mă) dumiresc (și) de ce nu am citit pînă acum o astfel de carte.
Deși pare ceva post-modern, „audiobook”-ul ne întoarce de fapt în trecut. Probabil că știți mai bine decît susiscălitul: aproape două milenii, în Antichitate și Evul Mediu, oamenii au trăit, într-un fel, printre „audiobook”-uri. Au citit prin ascultare. Au tras cu urechea. Prea puțini știau să citească. Iar cei puțini care se pricepeau la dificila artă a lecturii, citeau cu glas tare. Cu cîteva excepții deja inventariate de specialiștii în silent reading, nimeni nu citea numai cu ochii, în gînd.

În tot acest timp, cartea (și textul) a(u) fost mai degrabă un fenomen sonor decît unul vizual. Să ne gîndim la Cîntarea cîntărilor din Biblie. Noi o percepem ca text, vedem un poem erotic acolo, dar Cîntarea cîntărilor a fost multă vreme exact ceea ce spune explicit titlul: cel mai frumos dintre toate cîntecele pe tema iubirii. Grecii ascultau nu numai tragediile lui Sofocle (în amfiteatrul lui Pericle de la poalele Akropolei), dar și prelegerile lui Platon sau Aristotel, dar și poeziile lui Sappho..

Medievalii se adunau în sala mare a castelului și ascultau un recitator. Un „audiobook” vivant, cum ar veni. Nu era obligatoriu să fie însuși autorul romanului despre Tristan și Isolda. De cele mai multe ori era altcineva, un individ cu voce frumoasă și cu multe cărți în cap. Recitatorul știa pe de rost o carte întreagă, Cavalerul în cotigă, Erec și Enide, și o interpreta în fața unui grup de nobili. Divina comedie se recita, de pildă, la răspîntii sau în forum. Numai monahii, the happy few, puteau citi efectiv, singuri. În iernile lungi de iarnă, țăranii spanioli ascultau pățaniile lui Don Quijote, interpretate de un literat, și au rîs cu poftă de discursurile caraghioase ale cavalerului despre Veacul de Aur. Pentru ei, romanul lui Cervantes era unul comic. Și asta se întîmpla în secolul al XVII-lea.

În Încercare de poetică medievală (traducere de Maria Carpov, București: Editura Univers, 1983, p.68), Paul Zumthor susține că pînă și în secolele XIV și XV noțiunile de „auctor” și „actor” se confundă. În secolele XII și XIII, textul este un eveniment care se joacă în fața unui public. Astăzi, noi îl vedem sub formă de carte, dar el nu a fost gîndit ca o „carte”, ci ca reprezentație, ca interpretare, ca joc scenic. În acest interval, textul este un obiect auditiv, un eveniment sonor.

„Audiobook”-ul ne întoarce la epoca neștiutorilor de carte, a analfabeților. Îmi aduce aminte de emisiunea „Teatru la microfon”, de „Noapte bună, copii!”. Am înțeles dintotdeauna cititul ca pe ceva activ, la care particip cu toată ființa, nu numai cu ochii (sau urechile). A citi înseamnă a face numai și numai acest lucru. Nu pot să parcurg o carte și, totodată, să-mi pun ordine într-un sertar, sau să mătur prin cameră. „Audiobook”-ul mi-ar strica toate reflexele (și rutinele) de lectură (și gîndire). Aș avea impresia că nu mi-am terminat studiile elementare. 

M-am obișnuit să citesc pe ecran, pe laptop, la calculator, cărți în formal electronic, studii în PDF, ziarele cu ediții online. Scriu de zece ani și îmi fac extrase tot la / pe laptop. Am, totuși, un caiet pentru notițele nocturne, ca să nu uit ideea pînă dimineața. De prea multe ori am uitat. Accept e-book-ul. M-am resemnat de mult cu el. N-are gust, n-are miros, e fad. Asta e. Nu mă fac, așadar, că nu știu pe ce lume trăiesc.

Dar nu mi-ar plăcea cîtuși de puțin să audiez Război și pace, nici dacă mi-ar citi însuși Lev Nikolaevici Tolstoi, resuscitat pentru acest eveniment colosal. M-aș acuza de lene. În treacăt fie spus: s-a păstrat vocea lui Tolstoi, voalată, într-o înregistrare de la începutul secolului trecut. Scriitorul spune ceva, un mesaj semnificativ, cu siguranță, în mai multe limbi (rusă, engleză, franceză, germană).

Sînt un retrograd, asta sînt, recunosc...

P. S. Plăcerea de a citi un „audiobook” nu o poate avea decît acela care dorește să „posede” și o carte cît o unghie cu toate sonetele lui Shakespeare pentru a o contempla la microscop... (miercuri, 18 iunie 2014)

P. P. S. În imagine: Franz Gaul (1837 - 1906), Johann Nepomuk Nestroy als „Tratschmiedl“ (1866). Source: Wikimedia Commons.


vineri, 21 august 2020

10 întrebări despre cărțile care m-au format la care vă invit să răspundeți

Există publicații prestigioase, The Guardian, de exemplu, care pun același set de întrebări (5, 10) autorilor contemporani la ocazii festive (nominalizări la un premiu venerabil, o lansare de carte, împlinirea unei sume rotunde de ani, 150, să zicem). 
Întrebările rămîn mereu aceleași, doar scriitorii se schimbă. Bănuiesc că nu sînt chestionați decît o singură dată, chiar dacă iau premiul Nobel de două ori, chiar dacă nu-l iau deloc, precum Philip Roth. Nu-i nici o tragedie. Poți muri fericit și fără Nobel. 

Nu voi repeta întrebările din The Guardian, am respectat dintotdeauna copyright-ul, blogul meu nu poate fi trecut la spam. Am formulat altele de uz personal și vă invit să participați și Dvs. la acest joc asemănător jocului comentat de mine în notele anteriare: cel cu „insula pustie” (e un joc franțuzesc, care a prins și la vecini).


1. Prima carte de care îmi amintesc

Am citit manualele părinților, unul era o chrestomație literară: conținea fragmente din noua literatură română, inclusiv un capitol din Cronică de familie de Petru Dumitriu, inclusiv un capitol din Setea de Titus Popovici, inclusiv un capitol din Bărăgan de Valeriu Em. Galan. Ce să zic? Capodopere... Îl țin minte pe autorul pomenit la sfîrșit, pentru că și prenumele mele se întîmplă să fie aceleași: Valeriu și Emil. A fost o tradiție din familie, toată lumea la noi a primit două prenume, după sfinții mucenici din sinaxarul catolic, dar cel mai frumos nume l-a avut tot bunica din partea tatălui: Matelda.

2. Cartea care mi-a terorizat copilăria

Cu siguranță Arcașul verde de Edgar Wallace. Citeam romanul în bucătărie pînă noaptea tîrziu, să nu deranjez somnul părinților. De îndată ce vedeam că perfidul arcaș își lăsa în odaia ferecată a victimei (un infractor care-și merita oricum supliciul) semnul de rău augur (săgeata verde), eram cuprins de o panică imposibil de stăpînit. Nu-l simpatizam pe infractor, dar încercam groazele lui. Aș menționa și Elixirele diavolului de E.T.A. Hoffmann, din care nu mai țin minte absolut nimic cu excepția trăirilor de graniță.

3. Cartea pe care mi-aș dori s-o citesc pentru prima oară în august 2020

N.V. Gogol, Suflete moarte. Poem. Dar nu se mai poate, am citit-o deja la sfîrșitul facultății. Mai bine n-o citeam. M-am privat de o plăcere neîndoioasă.

4. Cel mai ciudat loc în care am citit
Pe acoperișul blocului cu 4 etaje din bulevardul Primăverii, nr.13, în toate vacanțele de vară. Acolo am străbătut Mănăstirea din Parma de Stendhal.

5. Cartea de pe noptieră
Să nu-mi reproșați că o citesc abia acum, nimeni n-a străbătut Biblioteca Babel în întregime: Howard Jacobson, Chestiunea Finkler. Nu voi repeta că este un Philip Roth născut în Marea Britanie. El pretinde că este, mai degrabă, reîntruparea lui Jane Austen într-un bărbat evreu, născut în 25 august 1942. Pentru romanul Finkler Question, Jacobson a primit în 2010 Man Booker Prize.

6. Cartea pe care am citit-o de cele mai multe ori
Neîndoielnic, Cavalerii teutoni (Purtătorii de cruce) de Henryk Adam Aleksander Pius Sienkiewicz. Abia în 2005, cînd am scris Porunca lui rabbi Akiba (modificată și rescrisă în proporție de 70 % pentru ediția recentă), am observat că prozatorul polonez a avut mai multe prenume decît subsemnatul. Dar, în materie de prenume, nimeni nu-i întrece pe Picasso și Dali. Verificați, vă rog.

7. Cărțile care m-au ajutat să devin „cel mai rafinat eseist de azi”
Seria celor 7 volume de Teme de Nicolae Manolescu. Și încă: eseurile lui Alexandru Călinescu din Interstiții și Adriana și Europa.

8. Cartea care m-a ajutat să-mi descopăr ironia
F. M. Dostoievski, Însemnări din subterană.

9. Cartea pe care aș vrea s-o recitesc în viitorul apropiat
Război și pace de Lev Nikolaevici Tolstoi. Dar nu știu dacă voi mai apuca.

10. Cartea pe care n-am reușit niciodată s-o străbat pînă la capăt
Jane Austen, că tot am pomenit-o mai sus, Mîndrie și prejudecată.

P. S. În imagine: Albert Anker (1831 - 1910), Bauer, im Bett lesend I. Source: Wikimedia Commons.

sâmbătă, 15 august 2020

5 cărți recomandate de Flaubert pentru a fi citite pe o insulă pustie

Gustave Flaubert a spus de multe ori că s-ar simți foarte mulțumit dacă ar putea să-și aleagă cinci sau șase cărți pe care să le citească și să le recitească pînă la sfîrșitul vieții sale, într-un colțișor uitat. Nu i-ar fi trebuit nimic în plus. Și orice om cu mintea la cap ar trebui să-i urmeze exemplul. 
Prozatorul a uitat să spună un singur lucru: că iubea infinit mai mult scrisul decît cititul, că se simțea cu adevărat fericit numai cînd lucra la o propoziție cel puțin o săptămînă. Așa încît își petrecea 13 ore pe zi scriind și doar două (chiar mai puțin) răsfoind cărți și studiind limbi străine, împreună cu nepoata lui, Désirée Caroline. Voia să învețe limba engleză (și chiar a reușit) și o brumă de greacă veche și de latină (chestie care, din cîte știu și bănuiesc, i-a reușit mai puțin). De ce ținea morțiș să învețe engleză vom vedea imediat, e mai greu de spus de ce-și pusese în cap să-l citească pe Homer în limba lui lipsită de culori. Lexicul lui Homer încă nu avea un termen potrivit pentru albastrul mării sau pentru verdele maroniu al frunzelor de măslin. Din poemele lui provine sintagma „marea de culoarea vinului”. În Ulysses și aiurea, James Joyce a folosit-o cu unele variante minore: „marea de culoarea mucilor”.

La ce ne-ar folosi să citim toată viața (aceleași) 5 sau 6 cărți? Simplu și limpede: pentru a ști ceva (nu foarte mult) cu precizie, nu de mîntuială, pentru a adînci și a înțelege. Iar cînd știi bine ceva (oricît de puțin), ești pe cale să devii înțelept și nu mai ai nevoie de nimic, nici măcar de superba „Rușciuk-Hanem cu pielea ei îmbibată de santal” (p.149). Totul este să fii inspirat în alegerea cărților. Să-l urmărim, așadar, pe Flaubert:
„Adineauri am făcut puțină greacă și latină, dar nu prea grozav. Voi relua, pentru lecturile de seară, Moralia lui Plutarch. E o mină nesecată de erudiție și de gînduri [opinii, păreri, idei?]. Cît de savanți am fi, dacă am cunoaște bine măcar cinci sau șase cărți!” (p.145, scrisoare către Louise Colet, 17 februarie 1853). „Am să mă apuc, după ce te văd, de Sofocle, pe care vreau să-l știu pe dinafară. Biblioteca unui scriitor ar trebui să se compună din cinci, șase cărți, surse care ar trebui recitite în fiecare zi. Cît despre ceilalți, e bine să-i cunoști, și gata. Dar sînt atîtea feluri diferite de a citi, și e nevoie de atîta spirit ca să citești bine...” (p.134, scrisoare către aceeași Louise Colet din 26 octombrie 1852). N-ar fi rău ca măcar un volum de 500 de pagini din corespondența lui Flaubert să fie publicat de o editură serioasă. Epistolele lui nocturne reprezintă o mină nesecată de înțelepciune și bun simț. N-ar strica să avem o ediție nouă.
Am spus mai sus că Flaubert n-a fost în stare să-și împlinescă dorința. Dar dacă n-ar fi fost posedat de patima caraghioasă a scrisului, oare ce cărți ar fi ales? M-am uitat recent prin scrisorile lui și m-am oprit, bineînțeles, la cinci:

1. Michel de Montaigne, Les EssaisEseuri (ediții succesive 1582, 1588, 1591). Nu pot invoca o traducere românească. La noi Montaigne n-a avut noroc. A fost tradus prin anii 40 ai secolului trecut de Mariella Seulescu, într-o limbă de necitit, arhaizantă, pudică și cu erori inadmisibile. Un citat din Flaubert despre neprețuitul lui Montaigne:
„Mă întrebi ce cărți să citești. Citește Montaigne, citește-l încet, pe îndelete! Te va liniști. Și nu-i asculta pe oamenii care vorbesc de egoismul lui. Are să-ți placă, vei vedea. Nu citi însă cum citesc copiii, ca să te distrezi, nici cum citesc ambițioșii, ca să te instruiești. Nu! Citește ca să trăiești!... Dacă ai fi bărbat și ai avea douăzeci de ani, ți-aș spune să te îmbarci ca să faci ocolul lumii. Ei bine, fă ocolul lumii în camera dumitale! Studiază ceea ce nici nu bănuiești: Pămîntul. Dar ți-l recomand mai întîi pe Montaigne. Citește-l de la un capăt la altul și, cînd ai terminat, ia-o de la început...” (p.204, scrisoare către domnișoara Leroyer de Chantepie, 6 iunie 1857).
2. William Shakespeare, Regele Lear (1607), în Opere complete 7, traducere de Mihnea Gheorghiu, București: Editura Univers, 1988, pp.103-212.
Am recitit săptămîna asta actul întîi din Regele Lear. Cu cît mă gîndesc mai mult la el, insul ăsta [Shakespeare] mă îngrozește. Ansamblul operelor lui îmi produce un efect de stupefacție și de exaltare ca ideea sistemului sideral. Nu văd decît o imensitate în care privirea mi se pierde năucită” (p.219, scrisoare către Louise Colet, 18 ianuarie 1854).
3. Miguel de Cervantes Saavedra, Iscusitul hidalgo Don Quijote de la Mancha (1605 - 1615), traducere de Edgar Papu și Ion Frunzetti, București: Editura Minerva, 1987, 4 volume.
„Recitesc în momentul ăsta Don Quijote. Ce carte gigantică! Există oare ceva mai frumos?” (p.350, scrisoare către George Sand, 23-24 februarie 1869).
4. Baruch Spinoza, Etica demonstrată după metoda geometrică și împărțită în cinci părți, traducere de Al. Posescu, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1981.
„Da, trebuie să-l citești pe Spinoza. Oamenii care-l acuză de ateism sînt niște idioți. Goethe spunea: 'Cînd mă simt tulburat, recitesc Etica'. Ți se va întîmpla poate, ca și lui Goethe, să te liniștești grație acestei mari lecturi” (p.273).
5. Lev Nikolaevici Tolstoi, Război și pace, traducere de Ion Frunzetti și N. Parocescu, București: Editura Univers, 1985, 4 volume.
„Citește neapărat Război și pace de Tolstoi, trei volume uriașe, la Hachette. E un roman de prim ordin, deși ultimul volum e ratat” (p.442, scrisoare către doamna Roger des Genettes, 25 ianuarie 1880).

       Alte însemnări pe aceeași temă

P. S.
În imagine: François Bonvin (1817 – 1887), Femme lisant (1887). From Wikimedia Commons.