miercuri, 29 aprilie 2020

15 martie 415. Hypatia din Alexandria

Despre moartea Hypatiei din Alexandria am mai scris. Era fiica matematicianului Theon şi se născuse la Alexandria în anul 370. Şi-a făcut studiile în Atena (a urmat lecţii de filosofie, retorică, matematici, ştiinţe). După terminarea studiilor, s-a întors în Alexandria şi a deschis o şcoală de filosofie.
A ţinut prelegeri, în maniera neo-platonicienilor, despre teologia din Timaios. Era versată şi în matematici şi comenta scrierile lui Diophante, lucrarea despre secţiunile conice a lui Apollonios din Pergam, Tablele lui Ptolemaios. L-a avut ca elev pe Synesios din Kyrene.

În ziua de 15 martie 415, pe cînd se întorcea de la o plimbare, în faţa bisericii numite Kaisareion (care fusese un templu păgîn), o mulţime nechibzuită de creştini a tîrît-o în incinta templului, i-a rupt veşmintele şi a lovit-o cu bucăţi de ceramică. Hypatia a murit. Dar mulţimea nu s-a mulţumit doar cu atît. I-a sfîşiat trupul în bucăţi şi l-a ars pe rug, în locul numit Kinaron.

În 415, episcop de Alexandria era Chiril. Implicarea lui în acest asasinat nu poate fi probată, ci doar presupusă. Pînă în 412, cît fusese episcop Theophil, Hypatia nu avusese dificultăţi. După această dată, viaţa ei a fost mereu ameninţată. În 413, moare elevul şi protectorul ei, Synesios din Kyrene, care fusese numit episcop şi se convertise la creştinism. S-a păstrat corespondenţa dintre Hypatia şi Synesios.

În anul 415, neînţelegerile dintre episcopul Chiril şi guvernatorul din Alexandria, un anume Oreste, culminează. Oreste e acuzat că torturase şi ucisese, la iniţiativa evreilor, un membru al comunităţii creştine. Chiril porunceşte apropiaților, în consecinţă, expulzarea evreilor şi distrugerea sinagogilor. Acesta este fundalul frămîntat şi plin de patimi al asasinării Hypatiei.

Viaţa şi moartea ei sînt relatate, printre alţii, de către Socrate Scolasticul, care a trăit în secolul al V-lea şi a scris o Istorie a Bisericii. Naraţiunea lui Socrate este cea mai completă.


Hypatia se născuse neîndoielnic înainte de anul 370. A studiat astfel filosofia și știința greacă înainte de sfîrșitul secolului al IV-lea. Cînd a fost ucisă de zbirii arhiepiscopului Chiril, avea mai degrabă 60 de ani decît 40 (cum cred unii biografi). Pentru a explica drama, Maria Dzielska prezintă minuțios situația politică din capitala Egiptului. Oreste, prefectul care guverna Alexandria în numele împăratului creștin, era un individ rezonabil, moderat, sensibil la argumentele Hypatiei. Ea era unul dintre consilierii săi. L-a încurajat să reziste exceselor acestui individ provocator și fanatic (Chiril). 

Chiril devenise popular prin rolul jucat în distrugerea Serapeion-ului, prin prădarea Bibliotecii și prin masacrarea evreilor. Plănuirea morții Hypatiei a fost ultima etapă în preluarea totală a controlului metropolei. În sprijinul lui Chiril, veniseră grupuri de monahi din deșert și așa numiții „parabolani”, niște ignoranți plini de sine. Mai rămînea ca Hypatia să fie acuzată de vrăjitorie, pentru a o doborî sub pietre și apoi a-i arde trupul. Așa s-a și întîmplat. După eliminarea Hypatiei, cetățenii care prețuiau tradiția și moderația au părăsit Alexandria. De acum înainte, nimeni nu mai putea ține în frîu puterea arbitrară și despotică a patriarhului. Poate este o exagerare în acest pasaj, poate nu...
Pentru a redacta această notă am urmărit și: Maria Dzielska, Hypatia of Alexandria, Boston: Harvard University Press, 1995.


P. S. În imagine: John William Waterhouse (1849 - 1917), The Sorceress (1913). Source: Wikimedia Commons.

marți, 28 aprilie 2020

Pînă și omul cel mai genial e invidios. Tolstoi și Dostoievski


Un lucru de care nu încetez să mă mir: Tolstoi nu l-a întîlnit niciodată pe Dostoievski. Nu cred că e doar vina lui, deși o vină tot are.
Despre Dostoievski se spune, totuși, că ar fi dorit odată (o singură dată!) să meargă la Iasnaia Poliana, dar prietenii l-au sfătuit să renunțe. I-au șoptit că Tolstoi ar trăi acolo retras ca un schimnic în chilie și că nu mai primește pe nimeni, nici măcar pe Sofia Andreevna. Ceea ce era măcar în parte fals. Numai cine n-a vrut nu l-a vizitat pe Tolstoi și n-a profitat de înțelepciunea lui îndoielnică. Pînă și ultimul eretic dohovor a putut să-l vadă și să-i ceară ajutorul și lumina.

De altfel, la conacul din Iasnaia Poliana, musafirii se călcau pe picioare. Erau cel puțin 10 la masă în frunte cu Certkov, care purta mereu mănuși. Tolstoi s-a plîns adesea că nu poate scrie din pricina admiratorilor: „A venit Ilia Repin să-mi facă portretul (ce pierdere de vreme, ce frivolitate!) și a trebuit să mă întrerup din lucru...”  Dar de pozat, poza cu plăcere. Deci, cauza e cu siguranță alta.

Unii pretind că Tolstoi și Dostoievski s-au aflat în aceeași încăpere la o conferință a lui Soloviov, dar că nimeni nu le-a făcut cunoștință. Cei doi au fost atît de sfioși încît nici măcar nu s-au salutat. Asta n-o cred, e o invenție. Pesemne că unul dintre ei a lipsit, și acela a fost Tolstoi.

Să vin și la pricină. O dezvăluie însuși Tolstoi la cîteva zile după moartea lui Dostoievski, despre care am scris aici. Tolstoi a aflat despre eveniment din ziare. I-a scris lui N. N. Strahov cît de afectat a fost (scrisoarea e din 5 - 10 februarie 1881): „Nu l-am văzut niciodată pe acest om și n-am avut niciodată legături directe cu el, și, cînd a murit, am înțeles deodată că el mi-a fost omul cel mai apropiat, cel mai drag și mai necesar. Am fost scriitor și scriitorii sînt cu toții orgolioși, invidioși, în orice caz eu sînt un asemenea scriitor”.

Nimic mai limpede. S-au invidiat reciproc, au plătit simbrie vanității lor exagerate. Abia cînd întîlnirea n-a mai fost cu putință, Tolstoi a regretat. Dar invidia nu l-a părăsit.

În 1891, un publicist din Petersburg l-a îndemnat să facă o listă a scriitorilor care l-au influențat. Tolstoi îi pomenește pe toți (Pușkin, Gogol, Turgheniev etc.), unii dintre ei mediocri (poetul Kolțov, de pildă), dar trece senin peste romanele lui Dostoievski. Cel mai tare i-a plăcut Notre-Dame de Paris de Victor Hugo.
Bilețelul e din 25 octombrie 1891 și, într-un post scriptum, Tolstoi notează: „Lista e provizorie, pe unii i-am uitat, nu doresc să o dați publicității acum”... N-a revenit niciodată asupra ei...
             Tot despre Lev Nikolaevici:

P. S. În imagine: Caspar David Friedrich, Zwei Männer in Betrachtung des Mondes (1819 - 1820). Source: Wikimedia Commons.

luni, 27 aprilie 2020

5 autori celebri care au fugit de public

 
De felul lui, cititorul modern este o făptură foarte curioasă. Dacă-i place o carte recent publicată, dorește instantaneu să-l cunoască și pe autor, să-și întîlnească Geniul, să-l pipăie pe la încheieturi și să-i verifice dantura molar cu molar. Vechiul cult al moaștelor se manifestă cu putere mai ales la șezători și lansări.
De regulă, autorii sînt foarte măguliți de această curiozitate unanimă. În loc să-și urmeze programul riguros de scris / citit, stau toată ziua la oglindă, se strîmbă în luciul ei, își aranjează moțul din vîrful capului, îl ung cu briantină și-l dau cu fixativ parfumat, își curăță pielița unghiilor, după care merg la croitor și-și comandă ținute extravagante: un fular galben lung peste un sacou verde pînă la genunchi, ciorapi portocalii cu inimioare pastelate, o cămașă fără guler, rusească, revărsată peste un pîntec proeminent, în expansiune. Totul așezat sub un basc arghezian. Fiind o ființă ieșită din comun, scriitorul se cade a frapa printr-un colorit țipător. Ultima modă e să-și pună deasupra nasului ochelari cît mai negri. Își ascund, astfel, căutătura isteață. Devin enigmatici.

Sigur, publicul îi cumpără mai cu drag pe autorii vizibili, populari, de gașcă, palpabili îndeosebi la propriu. Nu se mulțumește doar cu cărțile, ar fi prea puțin. Vrea să dețină o părticică din ființa divino-umană a creatorului; și-ar dori să-l împartă în fărîme și să-i dividă anatomia, ca sfîntului Thoma de Aquino: un fir din mustață, o sprînceană, o unghie, un canin, o batistuță în care vedeta și-a suflat recent nasul. În această privință, autorii seamănă îndeosebi cu sfinții și mucenicii.


Există, totuși, o specie de autori (puțin numeroasă, din fericire) numiți de ziariști „reclusivi”. Ei sînt pustnicii. Nu dau interviuri, nu răspund la scrisori, nu participă la reuniuni, ospețe, recitări, congrese, botezuri, înmormîntări, nu pot fi zăriți cu ușurință. Ei urmează deviza lui Descartes: „Înaintez cu mască”, Larvatus prodeo... Cele două categorii antinomice, popularii și „reclușii”, nu epuizează tagma excesivă a scriitorilor, dar îi dau farmec și piper...


Aș ilustra specia „călugărilor” prin 5 exemple. Și aș începe cu:


          1. E. M. Cioran. Multă vreme n-a coborît din mansardă decît pentru a se plimba prin Jardin du Luxembourg și a merge la cantină. A evitat interviurile și orice contact mai apăsat cu devoții. La bătrînețe, a cedat tocmai din pricina bătrîneții.


          2. Thomas Pynchon. Impresia universală e că nu l-a văzut nimeni. Nu se știe unde locuiește (în Mexico, în New York, în California). Jurnaliștii au speculat că romanele lui au fost redactate, de fapt, de către un anume J. D. Salinger. Pynchon nu s-a supărat cîtuși de puțin, a comentat ipoteza laconic: „Not bad. Keep trying!”.


          3. J. D. Salinger. Prolificul autor numit deasupra. Pe măsură ce vîna creativă i-a secat (sau a început să compună - ca „negru” - romanele lui Pynchon), a fugit de popor. Gloria lui zgomotoasă se sprijină, cum am spus și altădată, pe foarte puțin.


          4. Harper Lee. După Să ucizi o pasăre cîntătoare, n-a mai scris nimic. S-a retras în anonimat. O precizare justificată de comentariile de pe FB. Du-te și pune un străjer (2015) este o primă redactare a romanului încununat cu Pulitzer Prize în 1961. Zarva a inhibat-o pe scriitoare.


          5. Cormac McCarthy. Nu e unul dintre prozatorii mei favoriți. Reticența lui a intrigat-o pînă și pe Annie DeLisle, fosta lui soție: „Noi nu aveam ce pune pe masă, iar el refuza să țină o prelegere la universitate, deși ar fi primit pentru ea 2000 de dolari. Cu un asemenea individ nu-i chip de trăit”.


P. S. În imagine: Henry Stacy Marks (1829-1898) The Convent Raven (1870). Source: Wikimedia Commons.


joi, 23 aprilie 2020

În ce zi a murit de fapt Shakespeare? Dar Cervantes? O confuzie agasantă...

Nu de mult am citit (într-o revistă culturală) pentru a nu știu cîta oară că divinul Will Shakespeare și divinul Cervantes au răposat în una și aceeași zi. Adică în 23 aprilie 1616. Asta da potrivire, și-au zis istoricii literari. Dramaturgul și prozatorul parcă s-au vorbit între ei...
Forurile spirituale ale umanității au ținut minte această mirabilă coincidență și au proclamat sfînta zi de 23 aprilie Ziua Cărții. Acesta este motivul pentru care librăriile de pretutindeni vor avea astăzi un program prelungit pînă după miezul nopții, deși nu vor avea cumpărători în plus, cel puțin în România.

Avem motive de bucurie? Din păcate, nu prea. Sîntem îndemnați să ne veselim la o comemorare. În data de 23 aprilie 1616, vor fi murit mulți oameni pe glob, nimeni nu poate contesta acest adevăr banal. Dar nu e deloc sigur (dar deloc!) că Shakespeare și Cervantes au trecut Styxul simultan, în aceeași barcă.

Totul este numai o ipoteză mult prea entuziastă. S-o luăm agale. În primul rînd, cei doi scriitori trăiau în calendare diferite, în succesiuni temporale diferite. Nu fac o glumă. Cervantes și Spania catolică trăiau după calendarul gregorian (cel nou, introdus la 1582), Shakespeare și Anglia puritană, în calendarul iulian (cel vechi, la care Anglia a renunțat abia în 1752). Pe atunci diferența dintre cele două cronologii era de 10 zile, azi cred că a crescut la 14.

Ceea ce în Anglia însemna (după calendarul iulian) 23 aprilie, în Spania însemna 3 mai (conform calendarului deja acceptat acolo, cel gregorian). În consecință, pentru un englez 23 aprilie însemna altceva decît pentru un spaniol.

Să vedem acum ce e cu 23 aprilie 1616, ziua socotită multă vreme ca ultima din viețile lui Cervantes și Shakespeare. După cercetări recente, Cervantes a murit, de fapt, în Madrid la data de 22 aprilie 1616 (după calendarul gregorian, adoptat și de noi), în vîrstă de 69 de ani. A fost înmormîntat o zi mai tîrziu în biserica trinitarienilor desculți din același oraș. Nu a avut parte de liniște. Osemintele i-au fost mutate de la locul lor și, de ani și ani de zile, arheologii și istoricii sînt în căutarea rămășițelor lui.

Shakespeare a fost înmormîntat în basilica Sfînta Treime din Stratford-upon-Avon (un edificiu impunător) în ziua de 26 aprilie 1616 (după calendarul iulian). Așa scrie în registrul bisericii. Avea 52 de ani. Biografii cred că a murit în 23 aprilie. Este tot o convenție. Dacă data de 23 aprilie ar fi corectă, după calendarul gregorian ea ar desemna ziua de 3 mai 1616.
În concluzie, Miguel de Cervantes Saavedra a murit (probabil) cu 11 zile mai devreme decît William Shakespeare. Ultimul a murit pe stil vechi, primul pe stil nou...

P. S. În imagine: Virgil Mosaic, Bardo Museum (sec. III). Source: Wikimedia Commons.

marți, 21 aprilie 2020

Dar din lista lui Borges cîte cărți (n)-ați citit?

Însemnarea de față continuă o însemnare mai veche. Dacă ar fi după mintea mea, nu m-aș mai sătura niciodată să citesc liste de cărți notate de alții. Firește, cărți de citit neapărat...
Dante n-a lăsat, probabil, nici una și, cu siguranță, nici Shakespeare. Montaigne citea puțin, cronicari și filosofi. De la Petrarca s-a păstrat o listă, Libri mei peculiares, am scris mai demult despre ea, citea istorici (Plinius), gînditori moraliști (Cicero, Seneca) și poeți de hexametri (Vergiliu, Ovidiu, Horatiu etc.), dar nu-mi închipui că murea de plăcere (nu i-ar fi stricat Ars amandi), nu consemnează în lista lui nici Satyricon, nici Măgarul de aur. Era un cititor sobru.

Închipuiți-vă, totuși, o vreme, o lungă perioadă întunecată, un șir plicticos de ani, în care n-a existat nici un roman, nici măcar o povestire mai veselă (cu matrone părăsite și cavaleri vicleni, cu aventuri eretice, cu încleștări musculare), doar scrieri extrem de grave, ticsite de o înțelepciune cam uscată. Deveneai, desigur, foarte înțelept. Dar în ce scop? 

Așa și cu Petrarca. El pretinde că a iubit-o pe Laura o veșnicie (a zărit-o o singură dată într-o biserică), dar nu s-a întîlnit cu fatala femeie niciodată, s-a rezumat să-i dedice versuri și să devină glorios (deși gloria nu folosește chiar la nimic), mai mult nu se putea în 1333, era o epocă de abstinență și de resemnări monahale. Iar dacă n-ai citit nici un roman (fiindcă nu s-a scris încă unul), nu știi ce-i dragostea și rămîi ca doamna de Rênal stînjenită și fără grai în fața ingratului Julien Sorel. Și te întrebi atunci pe bună dreptate: ce putea însemna plăcerea lecturii în vremea clasicilor?

Tot în legătură cu Francesco Petrarca, mă întreb (încă o dată, ca să par meticulos) dacă a ajuns să citească Decameronul lui Boccaccio. Și mă tem că n-a îndrăznit, citea doar în latină... Dar la trubaduri și la Romanele Mesei rotunde va fi ajuns? Ignoramus...

De la Borges ne-a rămas o listă de „prologuri” la scrierile lui preferate (Biblioteca personală), e imposibil s-o transcriu aici în întregime, citez cîteva titluri, poate ați auzit de ele, poate chiar le-ați citit, uimiți-mă... Semnul (+) înseamnă că am citit cartea, semnul (-) înseamnă că o ignor...

          • Gilbert Keith Chesterton, Crucea albastră și alte povestiri (-)
          • Dino Buzzati, Deșertul tătarilor (+).
          • Leopoldo Lugones, Imperiul iezuitic (-).
          • Herbert George Wells, Mașina timpului (-).
          • Robert Graves, Miturile grecești (-). S-a tradus de curînd la Polirom. 
          • F. M. Dostoievski, Demonii (+).
          • Ariwara no Narihira, Povestiri din Ise (-).
          • Arthur Machen, Cei trei impostori (-).
          • Joseph Conrad, Inima întunericului (+).
          • Henry Michaux, Un barbar în Asia (-)
          • Marcel Schwob, Vieți imaginare (+)
          • Gustav Meyrink, Golem (+).
          • Juan Rulfo, Pedro Páramo (-). Din nou! Cu cartea asta trebuie să fie ceva, o citează prea mulți și nu e o întîmplare, s-o căutăm, așadar...
          • Daniel Defoe, Moll Flanders (-).
          • O mie și una de nopți (+)
          • Robert Louis Stevenson, Noile nopți arabe (-).
          • Bhagavad Gita (+). Nu încercați...
          • Poemul lui Ghilgameș (+).
          • Franz Kafka, America. Povestiri (+). Așa cum îl știm noi, Kafka este o creație a lui Brod 
          • Edgar Allan Poe, Povestiri (+).

Lista lui Jorge Luis Borges mi-a dat idei, îmi mai trebuie curaj (și timp). Cred că a venit ceasul astral să citim Întîmplările fericite și nefericite ale vestitei Moll Flanders...

          Alte însemnări cu privire la liste de cărți:



P. S. Pentru a redacta această notă am folosit Jorge Luis Borges,  „Biblioteca personală. Prologuri”, traducere de Andrei Ionescu, în  Eseuri, Iași: Polirom, 2015, pp.435-512.

P. P. S. În imagine: Henry Robert Morland (1716 - 1797), Woman Reading by a Paper-bell Shade (1766). Source: Wikimedia Commons

sâmbătă, 18 aprilie 2020

5 cărți de neocolit recomandate de Roberto Bolaño

Am lucrat mereu cu liste de cărți, chiar dacă nu le-am respectat întru totul niciodată, fiindcă nici nu mi-am propus asta. Și mi-am făcut liste bibliografice dintr-un motiv foarte simplu. Orice listă e un instrument împotriva haosului și a anxietății. Într-o lume guvernată de hazard și de mulțimi aleatorii, lista oferă sugestia (precară, firește) a unei ordini. 
Dacă vrei să nu disperi, de îndată ce-ți pui în minte să intri într-o bibliotecă importantă (sau într-o librărie), fă-ți o listă... În seara asta, aș oferi ad usum Delphini, o listă pe care am găsit-o într-o carte a lui Roberto Bolaño. Cartea se numește Between Parentheses: Essays, Articles and Speeches, 1998-2003 (New Direction, 2011, 352p.). Volumul a fost îngrijit de Ignacio Echevarría. Traducerea îi aparține cunoscutei Natasha Wimmer. Titlul mă scutește de o descriere a cărții. 

Ceea ce m-a frapat în Between Parentheses nu a fost doar plăcerea autorului de a vorbi despre cărți și autori, dar și plăcerea de a oferi liste de must read alături de îndemnul de a citi cît mai mult. Nu poți scrie bine dacă nu-i citești pe ceilalți. Iar Bolaño a citit enorm. Într-o povestire din Tîrfe asasine, m-a frapat amănuntul că-i străbătuse cu luare aminte pînă și pe cei mai neînsemnați poeți suprarealiști. Așadar, lista lui Bolaño: 

          1. Satyricon de Petronius. 
          2. Don Quijote de Miguel de Cervantes. 
          3. Moby Dick de Herman Melville (nu strîmbați din nas, romanul e cît se poate de lizibil...). 
          4. Jorge Luis Borges în întregime. Și nu doar o singură dată. Și nu numai Borges, ci și exegeții săi. De altfel, lecția lui Borges se simte în stilul și tematica povestirilor lui Bolaño... 
          5. Șotron (Rayuela) de Julio Cortázar (tocmai a apărut o ediție revizuită la Polirom). Ar fi nedrept să nu menționez Castelul lui Franz Kafka. Bolaño îl socotea pe Kafka un scriitor imens. 

Cred că abia acela care a citit / re-citit / răs / citit acești cinci / șase autori poate vorbi cu sens despre proza lui Roberto Bolaño. De fiecare dată cînd îl citesc, mă conving că literatura nu înseamnă doar re-scriere și comentariu, chiar dacă eu însumi - în Porunca lui rabbi Akiba - am definit talentul ca exercițiu al memoriei și abilitate combinatorie... 

P. S. În imagine: Benczur Gyula (1844-1920), Woman Reading in the Forest (1875). Source: Wikimedia Commons.

vineri, 17 aprilie 2020

Cum a ajuns să atîrne în ștreang episcopul George Berkeley


Puțini bănuiesc, probabil, că episcopul George Berkeley - a cărui filosofie este imperfect rezumată de adagiul esse est percipi - a fost un înverșunat empirist și experimentator. Cel care a negat existența obiectivă a lucrurilor (lucrul ar fi doar un ghem de senzații) a fost, în realitate, spun biografii, un fanatic al cunoașterii, un temerar al adîncimilor gnoseologice. Scurt formulat: un curios.
Cercetările l-au condus și la un soi de experimentum crucis. George Berkeley a dorit să trăiască și să cunoască (pe viu, cum s-ar zice) senzațiile încercate de om în proximitatea morții. În acest nobil scop, și-a pus ștreangul de gît, a chemat un prieten și i-a cerut să taie funia de îndată ce îi va face semn. Apoi s-a aruncat în gol. Nu a mai avut timp să facă semnul promis, fiindcă bunul episcop a leșinat. Prietenul și-a pierdut, el, capul și a reacționat cu oarecare întîrziere.
Berkeley a avut, totuși, noroc. După ce a zăcut o vreme, și-a revenit în chip miraculos. Nu a povestit însă nimănui ce a simțit în momentele în care a fost vecin cu moartea. Ne putem numai închipui...
Hotărît spus: istoria cunoașterii are, în definitiv, caraghioșii ei incomparabili...

P. S. În imagine: Pietro di Cristoforo Vannucci / Pietro Perugino (c. 1446/1450 – 1523), Saint Jérôme soutenant deux jeunes gens injustement pendus (1470 - 1473). Source: Wikimedia Commons.

vineri, 10 aprilie 2020

De ce m-am hotărît să nu mai re-citesc nimic și de ce sînt furios că nu mă pot ține de cuvînt

Mi se întîmplă să recitesc destul de rar vreo carte, fiindcă pur și simplu nu am timp. Alții au poate mai mult noroc, un destin mai ferice, citesc mai repede și pricep instantaneu. Eu n-am avut parte de această fericire.

Dacă aș avea și mai mult timp la dispoziție, dacă s-ar lungi zilele și nopțile, tot nu m-aș apuca să recitesc. A, să nu uit (asta e o paranteză), recitesc doar cărți și articole redactate de filosofi, am nevoie de ele la școală, altfel nu m-aș apuca tocmai acum să le citesc a zecea oară (fără să pricep nimic, bineînțeles). Dar în această notă mă refer la cărți de ficțiune. Doar pe acestea nu le recitesc. V-am dezvăluit și motivul: n-am timp. Și nici nu sînt profesor la Litere. N-am timp pentru că sînt foarte curios. Vreau să citesc cît mai mult din ceea ce se scrie și se publică azi, vreau să fiu up-to-date.

Știu, nu e nevoie să-mi amintiți, mulți cititori de vîrsta mea (chiar profesori) se retrag din fluxul feroce / satanic al noilor apariții editoriale și preferă să re-citească. Citesc la țară, au proprietăți, livezi, culeg cireșe în mai. Și mulți spun: „De la o vreme nu mai citesc, re-citesc. A reciti o carte înseamnă a citi de plăcere. În consecință, eu nu citesc de plăcere.

Cînd vreau să citesc de plăcere, îmi aleg un roman polițist nou, de pildă, Blood Work de Michael Connelly, și încerc să-l descopăr pe asasin și să-l ajut pe detectiv. Dacă autorul e inteligent, dau greș, nu prind nimic. Dacă nu, îl înșfac pe asasin de urechi și-l aduc în fața juraților să dea seama pentru crimele lui odioase. Mă asigur că nu va mai face rău nimănui. Măcar pentru o vreme.

Nu știu dacă ați observat, dar asasinii în serie scapă cel mai repede din pușcărie. Sînt eliberați pentru comportare ireproșabilă. Din păcate, și ei se apucă de scris cărți stufoase, își compun memoriile sau, în cazul cel mai frecvent, devin poeți și compun sonete, versificări criptate. Glorifică Iubirea și veșnicia ei, glorifică Femeia și vicleșugurile ei, Doamne, iartă-mă... De aia îi pierdem pe elevi.

Deci, recitesc foarte rar și numai de nevoie. De plăcere (sau în speranța ei), citesc doar cărți recente, de autori în viață, care au avut șansa să fie contemporani cu mine. Ignor astfel cu superbie sfaturile înțelepților. Într-un eseu, intitulat, firește, On Reading Old Books, William Hazlitt zicea că străbate doar cărți vechi și într-un număr foarte, foarte limitat. Și mai zicea: „I hate to read new books”. Nu sînt deloc sigur că citea de plăcere, fiindcă îi prefera pe filosofi, pe clasici, se oprise la Viețile celor 12 Cezari, la diatribele lui Cicero împotriva infamului Catilina, la Anabasis de Xenophon, cred că intuiți ce plăceri subtile trăia...

Am încercat odată (o singură dată) să recitesc un roman. Era o carte de Sir Henry Rider Haggard, Fiica lui Montezuma. O parcursesem pe cînd eram la colegiu. Îmi aminteam că-mi plăcuse. Copilul e generos din fire, nu are nevoie decît de acțiune, de vestale vulnerate. Deci, m-am apucat să re-citesc. După o sută de pagini, m-am îngrozit de-a binelea. După două sute, eram vînăt. Cum de-mi plăcuse așa ceva, Doamne Dumnezeule? Romanul era înfiorător de prost. L-am dus pînă la capăt ca un mucenic, dar am luat hotărîrea fermă (și destul de isteață, am impresia) de a nu repeta greșeala.

Cărțile citite în copilărie sînt, de obicei, infernale, imposibile. M-am învățat minte o dată pentru totdeauna. Nu mai recitesc nimic decît dacă primesc garanții științifice. Dar, din fericire, nu există astfel de garanții. În materie de plăcere nimic nu e științific. Istoria minte. Iar plăcerile nu se pot repeta. Pînă și cea mai intensă plăcere se uzează. Pînă și cea mai eternă iubire moare după numai trei ani...

Deci, Patricia Meyer Spacks a avut gura aurită. Iată ce spune în legătură cu cărțile de altădată: „Ne amintim că am citit o poveste minunată, dar povestea a devenit între timp o sumă de truisme” (On Rereading, 2011, p.3). Așa am pățit și eu.

Nu spun că toate cărțile citite cu ani și ani în urmă sînt proaste, nu voi face această eroare retrospectivă, Doamne, ferește! Dar nu mai am deloc încredere în gustul meu de odinioară, m-am schimbat, sînt cu totul diferit de fostul cititor, cred doar în gustul meu de acum. După care nu mai cred nici în el...

Și oricum, chiar dacă aș vrea să re-citesc Război și pace, nu (mai) am timp...

             Alte însemnări cu privire la virtutea neprețuită a recitirii:

               ● Abia după ce ți-ai vîndut la anticar biblioteca, poți să te-apuci de recitit


P. S. În imagine: Petrus Van Schendel (1806-1870), Der Liebesbrief (1870). Source: Wikimedia Commons.