Cele 13 drepturi inalienabile ale cititorului. În opinia poetului Enzensberger

Poetul Hans Magnus Enzensberger a formulat într-un eseu mai cunoscut în Franța decît în Germania lista drepturilor cititorului liber și dezinhibat. Toate sînt inalienabile, prețioase și s-ar cuveni adăugate într-un appendix al Facerii. I-au ieșit, nu-i nici o suprinză pentru susiscălitul, fix 13 (treisprezece). Fără a uita de propunerea la fel de ilustră a lui Daniel Pennac, voi transcrie aici drepturile și libertățile cetățeanului bibliofil în opinia poetului german.

Cititoarea / cititorul au dreptul de:

          - a răsfoi o carte în toate sensurile, de la cap la coadă și îndărăt, de la mijloc spre început și îndărăt, și chiar de la început spre sfîrșit și îndărăt;
          - de a sări pasaje întregi dacă sînt plicticoase și conțin descrieri balzaciene sau înșiruiri de nume proprii lipsite de orice relevanță;
          - de a citi frazele pe dos, de a sări epitelele, conjuncțiile adversative, arhaismele, de a citi fraza cuvînt cu cuvînt și literă cu literă;
          - de a înțelege greșit sensul cărții și de a persista în greșeală;
          - de a-l reformula după voie și plac, fără a ține seama de „intenția” autorului, oricît de sfîntă ar fi ea pentru exegeții americani din stirpea lui E. D. Hirsch (n. 1928);
          - de a împodobi textul cu toate semnificațiile posibile, înclusiv cu aceea voită de autor;
          - de a scoate din text / carte concluzii pe care textul nu le susține / nu le autorizează, în pofida îngrijorării (justificate, de altfel) a lui Umberto Eco și a eseistului care a publicat, la Polirom, Breviarul sceptic;
          - de a se înfura pe (o) carte și, mai cu seamă, pe autor;
          - de a găsi o plăcere nesfîrșită în lectură și de a o păstra pentru totdeauna;
          - de a uita complet acțiunea cărții și opiniile foarte înțelepte ale autorului;
          - de a plagia / copia textul în totalitate sau pe părți (hm!);
          - de a zvîrli cartea într-un colț al odăii, pe bibliotecă, sub pat sau chiar pe fereastră;
          - de a fugi pe scări în jos pentru a o recupera mediat și a-i depune pe copertă o sărutare sfioasă, chiar pe numele odios al autorului.

Cititor cu drepturi fiind, mi-am permis să transcriu foarte liber și să inovez enunțurile lui Enzensberger. Fie-i numele în veci lăudat, că multe drepturi a instituit pentru noi, păcătoșii...


P. S. N-o să vă vină să credeți unde am găsit lista... În Laure Adler, Stefan Bollmann, Les femmes qui lisent sont dangereuses, Paris: Flammarion, 2015, 152p. 

P. P. S. În imagine: Jonathan Eastman Johnson (1824 - 1906), Reading Boy (1863). Source: Wikimedia Commons.

Stuart Kelly. 7 feluri de a pierde o carte

În opinia autorului, Cartea cărților pierdute (traducere de Irina Negrea, Nemira, 2007) ar fi „o bibliotecă imaginară, ipotetică”, o „istorie alternativă a literaturii”, „povestea pierderii literaturii”, o „elegie” a ceea ce ar fi putut exista și nu mai există din vina prostiei omenești. Stuart Kelly a folosit mai multe criterii pentru lista lui. Nu menționează doar cărțile cenzurate și distruse / puse pe foc, ci și:

- Cărți care nu s-au păstrat din pricina faptului că, în Antichitate, cartea era un obiect friabil (era scrisă - scriptio continua - pe papirus, se înfățișa ca un sul). Aici ar intra majoritatea tragediilor grecești. Din opera fiecărui autor dramatic semnificativ (mă refer, firește, la Eschil, Sophocle și Euripide), s-a păstrat foarte, foarte puțin. Dacă o carte nu mai era copiată, riscul de a se pierde devenea uriaș... 

- Cărți pe care autorii nu le-au mai compus, fiindcă au renunțat dezgustați la scris (cazul Arthur Rimbaud). Aici ar intra și romanele pe care Herman Melville nu le-a mai redactat (după miraculosul Moby Dick), pentru că lipsa de ecou a romanului sus-pomenit (tipărit în 1851) l-a împins într-o depresie severă. A mai compus fără convingere doar poeme epice. 

- Cărți pe care autorii n-au apucat să le revadă pentru o ediție definitivă: cazurile Proust, În căutarea timpului pierdut & Robert Musil, Omul fără însușiri. Aș adăuga Roberto Bolaño, 2666. 

- Cărți care S-AU păstrat (și nu-și aveau locul în lucrarea lui Kelly), deși autorii lor au cerut expres ca urmașii / legatarii să le distrugă: Vergiliu, Eneida; Kafka, o parte din povestiri și parabole, jurnalul, Procesul, Castelul. Titlurile celor două romane aparțin, desigur, lui Max Brod, cel care le-a editat și publicat după moartea prozatorului (survenită în 1924). 

- Cărți pe care autorii au avut de gînd să le scrie ori le-au scris doar în gînd și de care, luați cu treburi mai importante, mai grave, au uitat cu desăvîrșire: Leopardi, Enciclopedia cunoșterii zadarnice / inutile. 

- Cărți pe care autorii înșiși le-au distrus: Gerard Manley Hopkins, toate poeziile de dinaintea convertirii, N. V. Gogol, partea a doua din Suflete moarte etc. 

- Cărți pe care le-au distrus urmașii pioși ai autorului: neveste, surori, nepoate, stră-nepoate, stră-stră-nepoate, stră-stră-stră-stră-stră-nepoate: jurnalul lui Byron, foarte licențos (se spune printre admiratori); o parte din scrisorile lui Dostoievski, o parte din scrisorile lui Cehov, pentru același cuvios motiv.

Și ar mai fi...

Pentru că a folosit criterii dubioase, Stuart Kelly a publicat o lucrare pestriță, ce nu-și respectă întru totul titlul și poate primi o sumedenie de reproșuri. După părerea mea, autorul ar fi trebuit să consemneze, mai întîi, toate titlurile operelor menționate de autorii antici și medievali, pe care aceștia pretind că le-au văzut ori le-au citit (cum face patriarhul Photios în vestita lui Bibliotheca / Myriobiblon) și care nu se mai păstrează. N-a procedat așa.

În consecință, Kelly nu spune un singur cuvînt despre tratatul în versuri, compus de „ereticul” Arius, tratat cunoscut sub titlul Thalia - „Banchet / Abundență / Prisos”, pe care pînă și vîslașii de pe corăbii îl cîntau pentru a-și ritma mișcarea, iar cetățenii din Alexandria îl discutau aprins la răspîntii. S-a păstrat din această compunere despre relația dintre Tată și Fiu în cadrul Sfintei Treimi (inefabilă, în principiu) doar pasajele citate de adversarul lui Arius, sfîntul Atanasie. La fel, Stuart Kelly ar fi putut enumera și tratatele lui Porphyrios & Iulian Apostatul, intitulate probabil „Împotriva creștinilor / Contra christianos”, azi pierdute. Așadar, din înșiruirea lui Stuart Kelly lipsesc inexplicabil autori și titluri apodictice.

Autorul nu spune nimic nici despre mult căutatul de către cenzorii medievali Tractatus de tribus impostoribus, al cărui statut incert a fost investigat de istoricul Georges Minois în Le traité des trois imposteurs. Histoire d'un livre blasphématoire qui n'existait pas, Paris, Albin-Michel, 2009.

Ipoteza că, în episodul orbirii lui Polyphemos, Homer și-a descris o experiență personală este o fantezie fără haz. Mă bucur că Stuart Kelly n-a reiterat supoziția mirobolantă că Homer a fost, în realitate, femeie. În schimb, autorul are dreptate să caracterizeze Biblia ca „o Bibliotecă în ruină”, un „mausoleu de autori posibili”, pentru că o parte considerabilă a literaturii apocrife ar fi putut face parte din Canon, dacă înțelepții infailibili nu ar fi decis arbitrar că nu-și are locul acolo.

Origen (c.184 - c.253) se cuvine a fi prețuit nu doar pentru faptul că ne-a păstrat fragmente din lucrarea lui Celsus, Cuvîntul adevărat, dar și pentru faptul că a fost el însuși o victimă a cenzurii. Afurisit de Sinodul V ecumenic de la Constantinopol, în 553, multe dintre scrierile lui consemnate în greacă s-au pierdut. Noroc că a fost tradus în latină de Rufinus și Ieronim.

Mă opresc aici, deja am scris prea mult. Menționez că am citit volumul lui Stuart Kelly în engleză. Nu mă voi pronunța, deci, cu privire la acuratețea traducerii realizate de Irina Negrea. Dar nu mi se pare normal ca în prezentările cărții de pe site-urile anticariatelor și librăriilor numele traducătorului să lipsească. Și nu e singurul caz...

Aș menționa fără comentarii și volumul dedicat cărților pierdute de autorul italian Giorgio van Straten (Storie di libri perduti), pentru că s-a tradus recent în engleză și e mai ușor de găsit ca e-book / PDF: In Search of Lost Books, translated by Simon Carnell & Erica Segre, London: Pushkin Press, 2018, 130p.

              Alte însemnări despre cărți pierdute:

• Philip Roth. Cum să-ți recuperezi cărțile împrumutate
• 
  

P. S. În imagine: Dirk van Hoogstraten (c. 1596–1640), Lezende man met baard en bril / Bearded man reading (c. 1630). Source: Wikimedia Commons.

Emily Wilson: Să faci ce-a spus Seneca, nu ce-a făcut Seneca

O biografie excelentă (4*). Din păcate, Alexandru Suter, traducătorul cărții, nu este la înălțimea biografiei pe care a tradus-o (destul de anapoda). ** pentru versiunea de față.

Nu ai voie să formulezi în românește enunțuri / sintagme precum:

          - Crezul lui Seneca nu era „asimilabil dezinenței politice” (p.223). Dezinență nu e totuna cu disidență. Eu așa cred...
          - Seneca spune că înțeleptul trebuie să trăiască o „perfectă stare de tranchilitate” (p.297).
          - Stoicismul a fost „un instrument de sedare” (p.301).
          - „confesie” (p.185); „sesterț” la singular (p.168).

Citatele din Seneca au fost traduse de Ioana Costa, firește, dar nicăieri nu ni se spune lucrul ăsta.

Cîteva informații despre filosof:

          - Suferea de astm sau de tuberculoză pulmonară (p.88). Greu de pus un diagnostic corect după două mii de ani...
          - Avea crize cumplite de anxietate, „manifestări patologice de anxietate”, citim la p.90; Emily Wilson deduce asta din tragediile lui Seneca, ceea ce mi se pare o greșeală. E ca și cum ai reconstitui viața lui Shakespeare urmărind cu atenție monologul lui Hamlet. Sau replicile lui Falstaff.
          - Împărăteasa Valeria Messalina nu l-a iubit pe Seneca, dar Claudius s-a mulțumit să-l exileze în Corsica, în anul 42 (p.120, p.144 etc.).
          - Deși a predicat sărăcia, Seneca a strîns o avere de 350 de milioane de sesterți (p.168, p.177 etc.). Un ostaș roman (un legionar) primea 900 de sesterți pe an. Filosoful a fost proprietar de pămînturi (darurile otrăvite ale lui Nero), s-a ocupat cu cămătăria, a fost vînzător de moșteniri (p.192). Urît!
          - Ca să-și mențină sănătatea, alerga zilnic (un sclav îi ținea companie), făcea gimnastică, ridica greutăți (p.253).
          - Mulți l-au acuzat de ipocrizie (p.299). Și au avut dreptate. Între ceea ce a spus Seneca și ceea ce a făcut se cască un abis. Filosoful nu are ce căuta în politică. Intră deștept și iese prost. Așa s-a întîmplat și cu Seneca. A fost o vreme principalul consilier al împăratului Nero.

Prin cărțile pe care le scoate în ultima vreme, Editura Seneca Lucius Annaeus l-a transformat pe bietul filosof stoic într-o vacă de muls. Mă refer la micile antologii „Alt timp nu am” (2014), „Asta a spus Seneca. Tu ce spui? Carte de citate” (2018). Așadar, un soi de „Seneca feliat și îmbălsămat”...

Ce spun eu? Mă feresc să mai spun ceva.

Emily Wilson, Seneca. Istoria unei vieți, traducere de Alexandru Suter, București: Editura Seneca, 2016, 334p., 55 lei.

P. S. În imagine: Manuel Domínguez Sánchez (1840–1906), El suicidio de Séneca (1871). Source: Wikimedia Commons.

Dacă vrei să nu fii arătat cu degetul pe stradă, ia și citește

„Vine o vreme cînd trebuie să dăm lumii socoteală despre noi înşine, după care va trebui să ne ţinem gura pentru totdeauna...” (J. M. Coetzee).

Îmi petrec toată ziua citind J. M. Coetzee, Așteptîndu-i pe barbari,  și abia seara tîrziu mă întorc la blog. De la o vreme, așa se întîmplă nesmintit. Mă despind cu dificultate de cărți...

Cititorii (întotdeauna mici) sînt marii scriitori leneși ai umanității. Ei compun așa-numita literatură negativă, despre care am mai vorbit, literatura pe care o scriu toți cei care nu scriu dintr-un motiv sau altul. Dacă acești indivizi ar consuma tot atîta timp și energie pentru scris cît consumă pentru citit, istoria literaturii s-ar îmbogăți cu alte mii și mii de mii de capodopere. În special, eseuri și autoficțiuni. Ar deveni brusc celebri. Și-ar vedea pozele prin gazete. Și-ar duce mîna la frunte ca filosofii. Ar da interviuri. Ar fi confundați cu politicienii, cu vedetele, cu oamenii importanți. Lumea i-ar arăta cu degetul. Ar fi, în sfîrșit, niște staruri, niște stele polare după care se orientează plebea...

Ca atare și în consecință, mă văd silit să repet un aforism mai vechi, cu cît este mai vechi tot cu atîta aforismul e mai isteț: cititul este o formă de lene, o pasivitate tacită, o formă de inerție agitată, o cvasi-moarte. Îți dă impresia gingașă că faci ceva important, în timp ce tu nu faci în realitate nimic (sau chiar mai puțin decît nimic), și știi bine acest adevăr, nu trebuie să ți-l divulge nici un înțelept din adîncul sapienței sale.

Ce faci propriu-zis cînd citești? Îți moi degetul arătător în gură (gest lipsit de orice igienă) și răsfoiești paginile pline de microbi și mucegai. Cititul te transformă într-un sedentar obez și molîu. Ar trebui să citim alergînd prin selva Galatei, făcînd abdomene în grădina Copou, lîngă Teiul sfînt, ori sărind coarda în jurul statuii lui Alexandru Ioan Cuza din Piața Unirii. Din păcate, noi stăm într-o rînă / pe burtă / ghemuiți / cu genunchii la gură și nu ne clintim din pat / din fotoliu / de pe podea. Ne-a prins cartea. Am cedat amăgirilor. Am ajuns într-o altă lume, mai bună...

Sigur, cititul este un preludiu la / și o pregătire pentru actul sfințitor al scrisului. Proust avea dreptate. Lectura îți dă idei, te emoționează și, mai ales, îți oferă o anume plăcere, nu mai mare decît plăcerea de a ronțăi napolitane. Dar această plăcere minoră (toată lumea va accepta epitetul meu) nu poate fi comparată cu plăcerea transcendentală a scrisului. 

Cititorul este un amant distrat, care se pierde în preludii și mîngîieri și își dă seama abia în faptul dimineții, ca trubadurii cu Aubade-le lor, că s-a făcut prea tîrziu pentru un episod amoros veritabil, sălbatic, de neuitat...

Se adeverește încă o dată că adevăratul barbar e scriitorul.

Și totuși, pînă la urmă, dacă te-ai pune pe scris și ai scrie de dimineață pînă seara și apoi pînă dimineața, ce fel de notorietate ai cîștiga? Nu-i nici un secret. Ceva de felul următor: „La urma urmei - îmi spuneam - care este expresia supremă a gloriei? Numai asta: cînd cineva trece pe stradă şi lumea se întoarce şi şopteşte: Ai văzut? El e! Cam asta e tot, nimic mai mult, grozavă satisfacție, n-am ce zice. Şi asta, luați notă, se întîmplă numai în cazurile extreme, cu marile personalități politice sau cele mai celebre actrițe. Dacă e vorba de un simplu scriitor, slabă speranță ca în zilele noastre să-l recunoască cineva pe stradă” (Dino Buzzati, Secretul scriitorului).

             Alte însemnări despre citit:

• De ce m-am hotărît să nu mai recitesc nimic
• Cîte cărți contează cu adevărat în viața unui om? 
• 
  

P. S. În imagine: Christian Rohlfs (1849–1938), Tod als Jongleur (1921). Source: Wikimedia Commons.

De ce se recomandă să ai întotdeauna multă încredere în viitor

Unii pretind că nu poți face nici o scofală dacă nu ești foarte sigur pe tine însuți. Dacă nu crezi în steaua ta, în destinul tău fericit, în Providență, dacă nu crezi că Viitorul îți va face cîndva dreptate, publici degeaba. 

„Uite, vezi foile astea?”, îi spunea Marcel Proust menajerei sale, minunata Céleste Albaret, „Peste 50 de ani, toată lumea le va citi, numele meu va fi pe buzele tuturor, voi fi adulat și slăvit de criticii și istoricii literari la fiecare 10 iulie (unii pe stil vechi, dar cei mai mulți pe stil nou). Va vorbi și Ministrul Culturii. Crezi în geniul meu, scumpă Céleste?”. Grațioasa Céleste îl privea în ochi și spunea cu glas ferm, militant, profetic: „Mai mult ca în bunul Dumnezeu, conașule, mai mult ca în bunul Dumnezeu!” 

Și, pînă la urmă, ați văzut?, Viitorul l-a confirmat pe Marcel. Îl serbăm nesmintit la 10 iulie, împreună cu cei 45 de sfinți mucenici din Nicopolea Armeniei, împreună cu Jessica Simpson, actrița atît de dragă nouă, tuturor, împreună, desigur, și cu Jesse Jane, doar nu stă în puterile noastre să ne alegem data nașterii, și nici să discriminăm nu-i ok, femeia este o făptură întru toate egală cu bărbatul. Are și suflet...

Alții pretind că au existat și scriitori lipsiți de necesara încredere în sine și în Viitor, dau și exemple de scriitori sfioși, unul dintre ei ar fi ilustrul Jorge Luis Borges, care obișnuia să afirme ori de cîte ori i se vorbea de notorietate și era luat cu Maestre: „Lumea nu-i ține minte pe autori, ei nu contează deloc, ceea ce rămîne este o mare operă anonimă, un șir nedefinit de metafore, la care eu am contribuit cel mai puțin...”.

Oricum ar sta lucrurile, eu îi stimez doar pe cei foarte siguri pe ei și, din cînd în cînd, sînt cuprins de o umilă invidie: 

„De ce unii sînt invitați să citească la Berlin, la Galați, iar eu nu-s vrednic nici măcar de un recital în Piața Voievozilor, în fața statuii lui Alexandru cel Bun? Oare-i cinstit așa, soartă crudă și nerecunoscătoare?...”.

       Tot despre autocunoaștere și încredere în sine...

P. S. În imagine: Jan Cossiers (1600–1671, ENarcissus (s. a.). Source: Wikimedia Commons.

Abia după ce ți-ai vîndut la anticar biblioteca, poți să te-apuci de recitit

Mi-am făcut o mică antologie de opinii cu privire la obiceiul re-citirii. Am străbătut cîteva articole pe această temă, încît s-a adunat un material prețios, un tezaur de sapiență. Și ar fi păcat să-l țin doar pentru mine, să mă port ca un avar. 

Înțelepciunea, am mai notat asta, înseamnă a dărui absolut tot ce ai. E o prostie să crezi că dacă ai strîns proprietăți, obiecte, averi, le vei duce cu tine în cer. În momentul culminant, e bine să nu deții nimic, nici bunuri mobile, nici idei mai mult sau mai puțin imobile.

Iată ce spune André Gide în povestirea L'Immoraliste (1902):

„Te amăgești că posezi ceva, cînd în realitate tu ești cel posedat”: „On croit que l'on possède et l’on est possédé”.

Cărțile mi le-am dăruit deja, fie prietenilor, fie dușmanilor, fie anticarilor. Mi-am ars toate caietele din studenție cu notițe ilizibile și, în parte, prea exaltate, nimic nu-i mai deprimant decît să vezi cît de respectuos ai fost cînd ai citit cîteva tratate filosofice (Monadologia, să zicem).

Am dus la anticari biblioteca. Am făcut, deci, pustiu în jur. Să trecem, cu voia Domnului și a sfinților, la problema recitirilor. Aș începe așa: recitirea presupune din capul locului că ai păstrat foarte puține cărți, „cel mult cinci”, cum ne-a sfătuit Flaubert.

Într-un eseu foarte cunoscut, On Reading Old Books, William Hazlitt a spus: „Urăsc cărțile noi. Posed douăzeci sau treizeci de volume pe care le-am citit mereu și mereu și ele rămîn singurele pe care mi-am dorit să le citesc vreodată”. 

Hazlitt numește trei autori, dar nu oferă lista completă a celor 20 de cărți preferate. Principalul lui argument ține de plăcere. A reciti înseamnă a (re)trăi ori de cîte ori vrei o plăcere deja garantată printr-o experiență mai veche. Hazlitt nu consemnează decepții, el crede că eul este o substanță imuabilă. Dacă ți-a plăcut ceva la tinerețe, te va bucura și la senectute. În opinia lui, plăcerea este repetabilă. Și, mai ales, nu se uzează niciodată. Nu sînt foarte sigur că are dreptate. V-am spus deja ce părere jalnică am cu privire la mintea mea de odinioară (nu mult diferită de cea de acum), la sinele meu, miezul sempitern de sub coaja aparențelor. Nu insist fiindcă am găsit la altcineva un pasaj oarecum opus ca intenție și scop.

Să-l considerăm, deci: „Adevăratul secret al re-citirii e pur și simplu acesta: Nu este posibilă. Personajele din cărți rămîn aceleași, cuvintele nu se modifică niciodată, dar cititorul se schimbă întruna” (cf. Verlyn Klinkenborg, vezi aici). 

Fraza contrazice tot ce a crezut și a afirmat acum două secole ilustrul William Hazlitt. Sinele nu se păstrează identic în timp. E ceva rapsodic, intermitent. Memoria nu dovedește nimic. Din acest motiv, a pretinde că poți re-trăi întocmai o plăcere de altădată este o amăgire. Montaigne a descoperit cel dintîi faptul că sinele nostru este „ondoyant et divers” și a consemnat în Eseuri această permanentă mișcare, Montaigne en mouvement. Nu insist.

Opinia lui Klinkenborg mi se pare, deci, mai aproape de adevăr. Am verificat-o pe pielea mea.

Aș divulga ca dovadă irefutabilă un amănunt biografic. Mi-am propus odată să citesc o carte care mă fermecase în copilărie. Am încercat să retrăiesc plăcerea de atunci, bucuria, senzațiile. Am deschis cartea și după un singur capitol m-am îngrozit. Totul era atît de strident, atît de neverosimil și de hilar, încît n-am fost în stare să continui lectura. Am aruncat cartea la gunoi. Și m-am întrebat în modul cel mai serios: „Eu am fost acela care...?”.

Dacă eu am fost acela care s-a lăsat fermecat de o carte cu multă vreme în urmă, înseamnă că eu (cel de astăzi) nu mai sînt eu (cel de atunci). Mai simplu nu se poate...

Alte însemnări afine:

• Cînd aveți mai multe cărți decît puteți citi într-o viață de om, practicați „tsundoku”
• De ce marii cititori nu posedă întotdeauna biblioteci stufoase

 

P. S. În imagine: David Teniers the Younger or David Teniers II (1610 – 1690), Der Gelehrte in der Stube. Source: Wikimedia Commons. 

Cinci cărți care l-ar fi mulțumit pe Flaubert

Am să pornesc de la o afirmație a lui Flaubert. Iată cum sună: „Cît de știutori am fi dacă am cunoaște bine numai cinci sau șase cărți...”. 

Flaubert pare să considere un păcat faptul că citim mult mai multe cărți și nu ne oprim să studiem cîteva, mai puțin de zece. Se subînțelege că e vorba de capodopere sau, oricum, de lucrări sapiențiale, cu adîncimi și gingășii la care nu poți accede subit.

Unii eseiști și critici literari ajung la bătrînețe să practice austeritatea visată de Gustave Flaubert. Ori, cel puțin, pretind asta. Ei zic (și scriu) că nu mai citesc cărți noi, că au ajuns la vîrsta fericită a recitirilor (adică a desfătării), și se retrag în paginile romanului Crimă și pedeapsă. Am în minte un exemplu concret. În definitiv, nu-i cred întru totul, dar e dreptul lor să afirme că au găsit deja cele cinci sau șase cărți obligatorii (e dificil să le stabilești) și că s-au hotărît să le studieze amănunțit, pînă în clipa în care totul va deveni inutil.

Ideea lui Flaubert era că înțeleptul citește puțin, pentru că gîndește mult și stoarce cartea de semnificații. Cititul e prilej de reflecție migăloasă. La criticii contemporani ideea s-a schimbat oarecum. Ei declară că au citit de nevoie, în scopul nobil de a îndruma turma cititoare, și că au renunțat la cronica literară pentru a citi doar de plăcere, după voie și plac. Iar „a citi de plăcere, subliniază același eseist, înseamnă a reciti”.

Se subînțelege că viața de critic literar este o viață de servitute și suferință. Cît despre viața de eseist trebuie să spun cu maximă franchețe că mi se pare de-a dreptul o jertfă. Am senzația fermă că sînt un sacrificat și că foarte puțini afini pot privi pînă în afundul sufletului meu...

Ce-i drept, idealul austerității, idealul celor cinci-șase cărți nu a fost practicat de nimeni la propriu, nici măcar de cei care l-au slăvit în cuvinte memorabile (Seneca, Petrarca, Montaigne, Kant, Hazlitt). Flaubert a citit cîteva mii de cărți (de nevoie, firește) numai pentru a redacta Bouvard şi Pécuchet. Dar dacă n-ar fi fost scriitor (ceea ce era o imposibilitate pentru el), s-ar fi mulțumit, probabil, cu lectura lui Montaigne, din care citea seara, în pat, ca să-și aline fierbințeala. Îi scrie, de altfel, unei admiratoare: „Citește Montaigne, citește ca să trăiești, și cînd termini volumul, ia-l de la capăt”.

Deci, nu cred că există în prezentul lecturii (dar și în trecutul ei) cititori de acest fel. Idealul e folositor fiindcă atrage atenția asupra momentului reflecției, absolut necesar (aceasta e relectura, de fapt), dar să citești numai și numai cinci-șase cărți, nu mai mult, oricît de prestigioase, de dificile ar fi, mi se pare o virtute imposibil de atins și, pe deasupra, inutilă... 

      Alte însemnări cu privire la înțelepții care ne-au îndemnat să citim bine și cît mai puțin:

• Marii cititori nu posedă biblioteci stufoase  

P. S. În imagine: Gustav Adolph Hennig (1797 - 1869), Lesendes Mädchen (1828). Source: Wikimedia Commons.

1001 de cărți fără de care nu poți muri împăcat...

Iată, un ghid bibliografic, realizat de un conclav de specialiști literați (și publicat în anul 2006), ne anunță că există 1001 de cărți pe care trebuie, trebuie, trebuie să le citim negreșit înainte de a muri: 1001 Books You Must Read Before You Die. Dacă nu apuci să le citești, mori prost, incult, tont.

Mă gîndesc că există, poate, și 1001 cărți pe care trebuie, trebuie, trebuie să le citim neapărat după ce murim cu bine. Oare în rai, în purgatoriu sau în fundul iadului mai ai timp să citești? Fiind vorba, cel puțin în cazul raiului și al iadului, de o eternitate (un interval temporal imposibil de gîndit de mintea unui om obișnuit), trebuie să-ți ocupi timpul cu ceva, nu? Și atunci intri în bibliotecă și ceri catalogul celor 1001 de cărți infernale, catalogul post-mortem. 

A mînca fructe în rai, a bea suc de soc, a contempla fecioare și a asculta muzici angelice devin(e), cu siguranță, de la un moment dat încolo extrem de plicticos. Și, la fel, a fi chinuit de diavoli în iad: cu foc, cu pucioasă, cu plumb topit, cu manele, cu promisiuni electorale etc. Te omoară încă o dată plictisul. Mori complet. Mori definitiv...

Și totuși, ar trebui să ne punem măcar o dată întrebarea încuietoare: cîte cărți contează realmente pentru un om care a avut obiceiul de a citi? 1001? O duzină? Mai mult? Mai puțin?

Abia după ce ai citit și ai studiat mii de cărți, îți dai seama cît de puține au contat cu adevărat în viața ta (dacă au contat cît de cît). Să-și facă fiecare o listă și va sesiza negreșit acest adevăr. Dacă stau bine și mă gîndesc, eu nu ajung la o cifră mai mare de 10. Vă propun, deci, 10 titluri. Știu bine: nu toate sînt capodopere. Dar nu învățăm numai din capodopere. Precizez de asemenea că nu există cărți obligatorii, bibliografii fără de care ești un loser și un nătăfleț. Doar cine crede asta este un loser.
          1. Cîntarea cîntărilor.
          2. Seneca: De breuitate vitae.
          3. Seneca: Epistolae morales (Scrisori către Lucilius)
          4. Montaigne: Eseuri.
          5. F. M. Dostoievski: Idiotul.
          6. Henryk Sienkiewicz: Cavalerii teutoni.
          7. Thomas Mann: Muntele vrăjit.
          8. Franz Kafka: Castelul.
          9. Marguerite Yourcenar: Piatra filosofală (L'Oeuvre au Noir).
          10. Borges: Eseuri. Aleph, Celălalt etc.

Urmați la rînd Dvs. Succes!

          Alte însemnări despre liste:

• Lista lui Alberto Manguel
• Lista lui Roberto Bolaño

P. S. În imagine: Jan Lievens (1607–1674): Old Woman Reading  (1621). Source: Wikimedia Commons.

Sfat de la Philip Roth. Cum să-ți recuperezi o carte împrumutată

Nu împrumut cărți altora (și nici de la alții) decît din nebăgare de seamă. Sau constrîns. Dar dacă am făcut eroarea (greu de iertat) să împrumut cuiva o carte, îmi iau orice speranță de a o mai primi înapoi și mă duc imediat la librărie să-mi cumpăr un exemplar nou. Nu-l mai bat la cap pe donatar. Și oricum m-aș simți penibil.

Deci, dau cartea la ora 14 și la 15 am deja un exemplar imaculat. Dacă aș sta pasiv, aș rămîne doar cu volumele de poezii. Nu zic că e rău să citești poezii, dar nu poți s-o faci de dimineață pînă seara, începi să vorbești în hexametri și dai de gîndit.

Cînd cineva îți solicită o carte (are teză la Română, are de dat un examen, își trece un doctorat), cel mai nimerit lucru este să mergi cu persoana în cauză la librărie și să-i cumperi un exemplar din numita carte.

Cred ca toți avem goluri în bibliotecă, cărți care nu ies la numărătoare. Mă întreb uneori pe unde vor fi fiind cărțile mele, cărțile minunate ale copilăriei. În fond, numai ele contează. Mai există oare pe undeva? Au trecut din mînă în mînă sau au rămas într-un raft mucegăit, la un anticar, la un iliterat? Nu știu. Și nici nu vreau să mă gîndesc la asta prea mult. Mă cuprinde melancolia. Mi-ar plăcea, totuși, să ascult, spusă de ea însăși, povestea călătoriei unei cărți prin lume, așa cum există povestea unei rupii. Dar rupia e din aramă, rezistă, cărțile nu prea.

Deci, dacă împrumut o carte, nu mai aștept nimic de la viață. Destinul a fost scris în litere întunecate. Nimic nu-l poate modifica. Cumpăr alta. Dar nefericirea supremă, e bine să recunoașteți, se întîmplă cînd primești cartea înapoi, după săptămîni sau ani, nu contează. O răsfoiești cu ușurare și, ca un trăsnet din senin, observi notele nemernicului. Abundente și lipsite de sens. Cartea a trecut printr-un viol.

Să nu uit. Într-un roman de Philip Roth, un personaj se căsătorește cu femeia căreia i-a împrumutat o carte, nu fiindcă o iubește (nu, nu, nu...), ci pentru că asta e singura cale de a-și recupera volumul. Eu n-am ajuns să iubesc într-atît de tare un tom încît să-mi sacrific libertatea și fericirea.

În încheiere, nu-mi rămîne decît să fac o listă de cărți împrumutate și pierdute pentru totdeauna Am ales cinci cărți pe care nu le mai am, dar pe care le-am avut cu mulți ani în urmă:

          1. Volumul 1 din Sienkiewicz, Cavalerii teutoni, în vechea traducere a lui Telemac Dan și Petru Vintilă, apărută în anii 60, mult mai bună, am impresia, decît cea nouă, propusă de Stan Velea în 2007. Am făcut o confruntare. Textul vechi e mai cursiv.

          2. Camil Petrescu, Patul lui Procust (un volum în bpt). Bănuiesc că acum circulă printre elevii de la colegiul „Miron Costin”; mi-am achiziționat un exemplar nou, dar nu într-o ediție critică, așa cum s-ar cuveni. Măcar ediția de la Minerva avea prefață și bio-bibliografie, cea nouă nu are.

          3. Jack London, Martin Eden, o ediție din anii 70. Sînt sigur că acest roman i-a inspirat pe mulți tineri în efortul lor de a atinge notorietatea universală, deși învățătura cărții este deprimantă. Gloria nu servește la nimic. Și nu merită nici cel mai mic efort. Protagonistul se sinucide în final.

          4. Thomas Mann, Doctor Faustus. Viața compozitorului german Adrian Leverkühn povestită de un prieten și Cum am scris Doctor Faustus. Romanul unui roman. Aflat în acută lipsa de bani, donatarul (un prieten delicat) mi-a vîndut cartea la anticar. Așa pur și simplu. Din delicatețe...

          5. ETA Hoffmann, Elixirele diavolului, romanul care mi-a terifiat copilăria, cum v-am mai spus. Nu l-aș reciti nici dacă mi l-ați aduce înapoi după atîția amar de ani.


P. S. În imagine: Friedrich von Amerling (1803 - 1887), In Träumen versunken (1835). Source: Wikimedia Commons.

„Ah! două suflete-s în mine...” Tema dublului, bibliografie sumară

Imediat ce m-am trezit dimineață, mi-a fulgerat prin minte următorul pasaj; l-am recitat de cîteva ori, mirîndu-mă de fiecare dată de adevărul exprimat atît de mișcător: unul și același om poate fi doi, ba chiar trei, ba chiar o mulțime, ba chiar nimeni:

„Ah! două suflete-s în mine! Cum se zbat!
În piept să nu mai locuiască împreună!
Unul de lume strîns mă ţine, încleştat;
cu voluptate, celălalt puternic către cereşti limanuri mă îndrumă...”
(Goethe, Faust, traducere de Lucian Blaga).

Către prînzișor, mi-am adus aminte că și Octavian Goga a versificat pe tema dublului lăuntric, cam așa:

„Un fulger şi-a deschis cărare,
Cutremurîndu-mi pieptul şubred. Sclipirea lui înfricoşată
Mi-a luminat abia o clipă, şi-am înţeles atunci deodată,
Prăpastia ce port în mine. Acolo-n piept, încătuşate,
Sînt două suflete duşmane... Străveche, ura lor se zbate,
Şi mintea s-a trudit zadarnic o viaţă-ntreagă să le lege...”
(Prăpastie).

Spre seară, eram deja obsedat de tema sufletelor antinomice, care se ciocnesc (precum Scylla și Charybda) în adîncul nostru psihic, fără ca vreunul să cedeze sau să cîștige bătălia. Și m-am gîndit, era deja întuneric, la autorii (începînd cu Plaut, dacă nu mă înșel) care au brodat pe tema acestui conflict perpetuu, cunoscut și trăit de fiecare dintre noi, chiar și atunci cînd nu ne-am dori, la o înmormîntare, să zicem: ne bușește rîsul exact în momentul în care un academician trîmbițează meritele defunctului. În consecință, sîntem dintotdeauna mai mulți. Unul este multiplu, cum au dovedit irefutabil filosofii dialectici.

Gîndiți-vă numai la faptul că o parte din noi vrea lumina, apolinicul, eliberarea în Absolut, dar cealaltă ar prefera bezna, dionisiacul, spelunca, taverna. Gîndiți-vă că o parte a sinelui (un suflet) visează iubirea eternă, în timp ce partea contrară (sinele opus) plănuiește deja un divorț. Amo et odi, ca la Catullus. Înțelegeți perfect la ce mă refer. Esteticienii au teoretizat faptul că eul nostru anorexic este într-o permanentă dispută cu eul nostru bulimic. Am vrea să fim filiformi, translucizi, virginali (la catedră, la reuniunile mondene, la o partidă de dans, la un congres academic), dar acasă strălucirea se stinge, mușchii abdomenului se destind, ne revărsăm de-o parte și alta, cotropim spațiul înconjurător, îl ocultăm pe celălalt. Instinctul chtonic își face de cap și tăbărîm de îndată pe clătite și colțunași, deși sinele anorexic, expediat într-un colț, regretă excesul și plănuiește să se răzbune.

Nu numai poeții au comentat lupta aprigă dintre suflete, dintre poftă și silă, dar și prozatorii. Am realizat un inventar minim de creații, nu înainte de a remarca originea și extensiunea gotică a acestui topic. Un personaj își pierde mințile și, pe măsură ce se afundă în boală, constată înfricoșat prezența, în sine, alături de sine, dar, mai ales, împotriva lui, a unui ipostas de o luciditate necruțătoare, a unui Doppelgänger. Eul lucid îl contemplă sardonic pe dublul smintit. Uneori, îi ia locul, deși smintitul ține cu dinții la identitatea lui de smintit și este în stare să-și ucidă persecutorul, comițînd, prin același gest, o îndoită crimă. Nimicindu-l pe lucid, nebunul se aruncă în neființă.

Pe fugă, așadar, un succint inventar adnotat:

          1. Mary Shelley, Frankenstein (1818). Toți am deplorat soarta creaturii ratate, dar am trecut cu vederea că făurarul a trimis în lume, atroce, celălalt chip al său.

          2. F. M. Dostoievski, Dublul (1846). Un roman nereușit, influențat, firește, de Gogol, prețuit însă de Nabokov într-o frază negreșit ironică: „Dublul mi se pare cea mai bună scriere a [lui Dostoievski]. Este o poveste foarte minuțios elaborată, cu detalii de tip joycean și scrisă într-un stil extrem de expresiv. O operă de artă perfectă“. Solitarul Iakov Petrovici Goliadkin își apără postul de consilier titular împotriva unui alt Goliadkin, care e întru totul Goliadkin, deși nu e. De aici nedumirirea eroului: „Adică eu nu sînt eu, nu sînt eu, și basta!, spuse domnul Goliadkin, scoțîndu-și pălăria în fața lui Andrei Filippovici și neluîndu-și privirea de la el. Eu, eu nu sînt eu, șopti el cu efort, nu sînt deloc eu, Andrei Filippovici, nu sînt eu deloc, nu sînt eu, și basta”.

          3. R. L. Stevenson, Staniul caz al doctorului Jekill și al domnului Hyde (1886). Povestirea arhetipală a seriei. Doctorul Henry Jekill experimentează pe sine un produs chimic. Domnul Edward Hyde, altul său malefic, îi împlinește fanteziile criminale.

          4. Virginia Woolf, Orlando (1928). O primă schimbare de sex în cuprinsul uneia și aceleiași făpturi ficționale. Naratorul afirmă: „Fiecare din eurile care ne alcătuiesc are dreptul la o viață proprie, dar unele sînt atît de stupide încît este mai bine să nu le consemnăm aici”.

          5. José Saramago, Omul duplicat (2002). Profesorul de istorie Tertuliano Maximo Alfonso vizionează un film și se recunoaște îngrozit într-un actor. Pornește în căutarea lui. Schimb de damă etc.

Firește, am sărit peste Oscar Wilde, Portretul lui Dorian Gray (1890), am sărit peste Nabokov, Disperare, roman din perioada lui europeană. Am sărit peste multe altele, peste Celălalt (Borges). În fine. N-ar mai trebui să precizez, totuși, că nota de mai sus n-am scris-o eu, ci (celălalt) eu...

P. S. În imagine: Charles Auguste Guillaume Henri François Louis de Steuben, Rois Louis III et Carloman (1837). Source: Wikimedia Commons.

5 scriitori cărora succesul le-a sucit mințile

Cînd un autor are succes, el poate reacționa, firește, în două (și numai două) feluri. Va proceda, să zicem, precum prozatorul norvegian Karl Ove Knausgård. Dintr-un volum întitulat Min kamp (Lupta mea) va face două, trei, patru, cinci, șase și așa mai departe, ori de cîte ori publicul înfierbîntat îi va solicita o prelungire a poveștii, un appendix. Cartea va crește ca aluatul, va da peste margini. Totul e să ghicești imediat vrerea și porunca numitului public. Clientul nostru, stăpînul nostru... Cele două condițiuni fiind reunite armonios, critica de pretutindeni va consemna fenomenul literar. Totul culminează într-un extaz unanim, într-o îmbrățișare focoasă. 

Ce s-a întîmplat de fapt? Un prozator bun / rău, nu contează, a intrat în rutina frenetică a notorietății. Moara macină întotdeauna făina pe care o primește. S-a format, prin urmare, un mic cerc vicios. Prozatorul compune cărți nu pentru că așa vrea el, dintr-o pornire interioară, ci pentru că o mulțime imensă de cititori îl „obligă”, prin aclamații și temenele, să repete una și aceeași carte. Lupta mea 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7... Acesta e cazul cel mai obișnuit. 

Majoritatea scriitorilor de succes intră aici, y compris Elena Ferrante (un caz întru totul similar). Dar ceilalți? Aș observa, din capul locului, că autorii care au mai rămas (nu-i punem la socoteală pe mediocri) se numără pe degetele unei singure mîini. În cazul lor (și numai în cazul lor), succesul produce o repliere anxioasă, un examen critic ascuțit. Ca la Beckett, de pildă. Nimic n-a fost mai dureros pentru el decît primirea premiului Nobel: „Mi-a stricat liniștea, toată lumea vrea acum să mă pipăie, am început să miros a moaște”. 

N-aș zice că autorii nu și-au dorit recunoașterea (cum să nu?), orice om zdavăn la cap își dorește să guste măcar o picătură din ambrozia celestă. Nimeni nu scrie doar pentru rude și urmași, cum pretindea Montaigne, într-o notiță („Avis au lecteur”) la ediția din 1580 a eseurilor. 

Doar reacția lor este alta. Autorii vizați refuză cercul vicios. Au văzut ce vrea publicul de la ei și asta îi îngrozește. Unii se retrag în singurătate și nu mai pot fi văzuți și pipăiți cu anii (ca Salinger și Pynchon). Alții renunță cu totul la scris (același Salinger, dar și Philip Roth). Alții devin tot mai obscuri (Joyce, Pynchon). Unii își pun capăt vieții (mă gîndesc la Pavese, care în iunie 1950 ia premiul Strega și în 17 august se sinucide). În fine, alții își urmează drumul ca și cum cititorii nici n-ar exista, fiindcă nu le-a păsat niciodată decît de gustul propriu, ca Flaubert, care e unic în această privință. 

Să facem un catalog rapid. Aș începe cu: 

           1 Gustave Flaubert. Apariția în foileton a romanului Doamna Bovary e semnalată rapid procurorului imperial Félix Cordoën, care strîmbă din nas și cere măsuri. Revolta mocnește. Publicarea cărții, în 1857, aprinde scandalul. Romanul este citit și insultat de rigoriști. Flaubert e chemat la proces. Maestrul Ernest Pinard cere pedepsirea exemplară a făptașului. Vînzările cresc simțitor. Într-un final, Flaubert este achitat. După ce publică Salammbô (în 1862), scriitorul caută o proză tot mai dificilă, visează la un roman despre nimic. Nu apucă să-l termine. Apărut postum, romanul Bouvard şi Pécuchet îi nedumirește pe admiratori: „Acesta nu e un roman!”. 

          2. James Joyce. Ulysses (1922) n-a fost un bestseller (nici nu putea fi), dar i-a șocat / fermecat pe mulți cititori. Romanul e acuzat de obscenitate: va fi interzis în Irlanda și Statele Unite. În consecință, se vor tipări ediții-pirat, contestate de autor. Scandalul atrage atenția publicului. Joyce devine un scriitor foarte prețuit, în jurul căruia se instituie instantaneu o Biserică (exclușii vor fi mai numeroși decît devoții). Deși nu fusese niciodată pe înțelesul oricui, prozatorul își propune să scrie o carte întru atît de obscură, încît să nu poată fi pricepută decît de un „cititor atins de o insomnie ideală”. Acest cititor încă nu s-a născut. Lucrează 17 ani la roman. Orbește treptat. Rezultatul se numește Finnegans Wake (1939). O nebunie lingvistică pentru mistici și filologi. 

          3. Samuel Beckett. Scrisă ca un exercițiu de destindere și amuzament în 1948 și publicată în 1952, piesa de teatru Așteptîndu-l pe Godot trezește un val de entuziasm. Exegeții se grăbesc să explice semnificațiile textului. Beckett repudiază toate interpretările: „Dacă prin Godot l-aș fi vizat pe Dumnezeu / God, aș fi spus limpede God și nu Godot. N-am intenționat cîtuși de puțin asta...”. La premiul Nobel și la consecințele sale maligne m-am referit deja... 

          4. J.D. Salinger. Nouă povestiri minunate (aș numi doar „Pentru Esmé, cu dragoste și abjecție”), un roman supraestimat, De veghe în lanul de secară, fac din autor o figură aproape mitică. Publică ultimul său text în 19 iunie 1965: Hapworth 16, 1924. Renunță, probabil, complet la scris. Se retrage pe un domeniu izolat, devine vegetarian și nu mai apare în public. Cîteva afaceri amoroase îi sporesc faima. Nici un prozator n-a făcut mai puțin pentru o glorie atît de mare (am parafrazat exclamația unui invidios). J.D. Salinger moare în 27 ianuarie 2010. Moștenitorii vestesc în fiecare an publicarea unor misterioase manuscrise. Fanii așteaptă cu sufletul la gură. Degeaba...

          5. Thomas Pynchon. Este considerat de admiratori cel mai important prozator american din ultima jumătate de secol. Judecata fiind apodictică nu admite discuție, nu poate fi pusă la îndoială. E ca și cum ai fi viu și ai exclama „Vai, ce viu sînt!”. Strigarea lotului 49 este un roman accesibil, probabil ironic și parodic. Curcubeul gravitației cu cele 800 și ceva de pagini inhibă orice bucurie. Poate fi socotit cu temei moartea pasiunii. Prozatorul nu apare în public, îl știm din cîteva poze străvechi, sigur e șarmant, Melanie Jackson poate depune mărturie... 

P. S. În imagine: Johann Heinrich Füssli (1741 -1827), Silence (1799-1801). Source: Wikimedia Commons.

3 specii de frumusețe feminină: femeia minerală, femeia vegetală și femeia angelică

Cînd au cîntat farmecele femeii, poeţii au dat dovadă de mult mai multă bunăvoinţă, intuiţie şi inteligenţă decît toţi filosofii şi teologii la un loc. Inspiraţia este, prin definiţie, mai presus de silogism.

În compuneri pe drept cuvînt nepieritoare, ei au transformat femeia într-o făptură minerală. Observăm astfel că, la poeți, domniţa are întotdeauna ochii de peruzea, dinţii de cleştar, buzele de rubin, mîinile de chrysolit, degetele de alabastru, unghiile de lapislazuli, pîntecele de chihlimbar, fesele din marmură de Carrara, intestinele de caolin, inima de cremene (ca la Eminescu), sufletul de gheaţă. Citind aceste descrieri, mă cuprinde, brusc, frigul. Tremur.

Alţi poeţi (şi, îndeosebi, Ezra Pound) au recunoscut în femeie o făptură vegetală, înrudită cu trandafirul, vița-de-vie şi fructele de pădure. În această anatomie botanică, pielea şi carnaţia femeii au gustul migdalelor şi al smochinei, moliciunea piersicii, strălucirea mată a abanosului, tăria nucii de cocos. Trupul fecioarei întrece cu mult supleţea lianei, (fr)agilitatea trestiei, transparenţa petalelor de narcisă. El emană, deopotrivă, aroma răşinilor, mirosul pătrunzător al muşeţelului, respiraţia calmă a nuferilor.

În fine, o a treia categorie de barzi a elogiat în femeie îngerul copilăros, ambigen, asexuat (sau hermafrodit), situat, prin urmare, deasupra pasiunilor omeneşti. Dar şi îngerul căzut pentru totdeauna în păcatul desfrîului, lasciv, lubric, blazat. Dacă nu greşesc, Emil Brumaru face parte din această serie prestigioasă.

În poemul Une charogne (dar şi în altele), maliţiosul Charles Baudelaire a întrerupt, printr-un gest decis, atît tradiţia mineralizării femeii cît şi tradiţia vegetală. N-a mai vorbit de îngeri, de ferigi, de gladiole, de nestemate, de struguri. El a inaugurat, pur şi simplu, poezia devenirii organice, lirica proceselor moleculare. A subliniat atracţia ţesutului adipos, a secreţiilor, a raporturilor chimice. 

Într-un cuvînt, a descoperit frumuseţea în prefacere, prefacerea în frumuseţe.

          „O, suflete-aminteşte-ţi priveliştea murdară

          Ce-atît de mult cîndva ne-a umilit

          În dimineaţa-aceea cu molcom cer de vară:

          Un hoit scîrbos, pe un prundiş zvîrlit,

          Îşi desfăcea asemeni unei femei obscene

          Picioarele şi, puhav de venin,

          Nepăsător şi cinic, îşi deschidea alene

          Rînjitul pîntec de miasme plin.

          Putreziciunea asta se răsfăţa la soare

          Care-o cocea adînc şi liniştit” etc. 

               Alte însemnări pe aceeași temă:

• 
  

P. S. În imagine: Briton Rivière RA (1840–1920), Aphrodite (1902). Source: Wikimedia Commons.

Despre cinstita Inspirație. Cîte ore lucra pe zi Goethe? Dar Philip Roth?

Multă vreme am crezut în Inspirație. Cine n-a făcut greșeala asta? Noțiunea de inspirație i-a rătăcit pe mulți. Pînă și T. S. Eliot credea în Inspirație (ar fi o stihie divină) și spunea despre Vergiliu, de pildă, că a fost un poet inspirat.

Și fiindcă am crezut în Inspirație, nu scriam firește decît în orele de inspirație. Pînă la orele de inspirație, așteptam încordat. Orele de inspirație erau foarte rare și din această pricină scriam puțin, dar numai rînduri foarte inspirate, cu mari chinuri și mulți nervi.

Pentru reviste și ziare (care nu se tipăresc numai în zilele de mare inspirație, ci și în zilele obișnuite), eram un colaborator dificil. Imi trimiteam articolele în ultima clipă. Astăzi nu mai cred deloc în Inspirație, bineînțeles: cred numai că dacă ai dormit destul și nu te-ai îmbătat în ajun la Taverna, te trezești devreme și ești gata inspirat și bun de muncă.

Conceptul romantic de Inspirație (alături de acela de Geniu, pînă și Harold Bloom credea în Inspirație și Geniu, recitiți Anxietatea influenței) i-a încurcat pe mulți scriitori (și artiști). În primul rînd, pe poeți, ei fiind din principiu mai aproape de Muze. Și în al doilea rînd, pe toți ceilalți. În Filosofia compoziției, Edgar Allan Poe a contestat ideea de Inspirație și a susținut că scrisul este, în realitate, o ars combinatoria, un calcul lucid. Și așa a venit declinul.

Prima lovitură (dar nu cea decisivă, din păcate) în ideologia Inspirației mi-a dat-o prozatorul englez Anthony Trollope. În monografia despre Henry James, Junior (București: Editura Albatros, 1988, p.96), Petre Solomon menționează următorul amănunt care mi-a rămas în minte pentru vecie: 

„Deși a fost multă vreme funcționar și factor poștal, [Trollope] a avut răgazul să scrie 47 de romane, plus alte 25 de cărți, lucrînd zilnic, timp de cîteva ore, cu ceasul în față și cu o 'normă' de minimum 40 de pagini pe săptămînă, fiecare pagină însumînd cîte 250 de cuvinte”.

Dacă scrii precum factorul poștal Anthony Trollope, este limpede că nu crezi cîtuși de puțin în ore faste și ore nefaste. Nu te interesează starea de grație, Inspirația (cu un I cît mai mare), te interesează doar ceasul la care începi și ceasul la care sfîrșești cele cinci sute de cuvinte (în manuscris sau pe ecran), momentul izbăvitor al Aminului.

Să mai vedem niște exemple. Goethe scria cel puțin trei poezii pe zi, deși Muza îl vizita numai de două ori. Thomas Mann nu se ridica de la masa de lucru între orele 9 și 12. Familia avea grijă să nu fie deranjat. Julien Green își măsura lucrul în numărul de rînduri scrise, se simțea excelent cînd reușea 40, José Saramago redacta cel puțin două pagini zilnic. Philip Roth lucra 8 ore pe zi, între 9 și 17, abia după ora 17 îl lăsa inspirația, nici un minut mai devreme...

Pe cînd răsfoiam, de-o curiozitate, Sfîrșitul unei iubiri de Graham Greene (traducere de Doina Ceraceanu, Iași: Polirom, 2013, colecția Top 10+), mi-am amintit de onorabilul Anthony Trollope. După cum bine știți, romanul lui Greene consemnează „o poveste de dragoste adulterină” (ce-i mai excitant oare decît un adulter pe vreme de război?; unul în vreme de holeră, pesemne!) între scriitorul Maurice Bendrix și Sarah, soția numitului Henry Miles, funcționar în Ministerul Securității Interne. Nu ne interesează acum intriga. Nu vă spun cine moare.

Iată ce obiceiuri trollopiene are Maurice Bendrix, amantul: 

„De peste douăzeci de ani, probabil că am scris în medie cinci sute de cuvinte pe zi, cinci zile pe săptămînă [să observăm, în treacăt, că porția lui Bendrix este considerabil mai mică decît porția lui Trollope, n. m.]. Pot să scriu un roman într-un an și-mi rămîne timp pentru revizuirea și corectarea dactilogramei. Am fost întotdeauna foarte meticulos și, cînd mi-am terminat cantitatea zilnică de lucru, mă opresc, chiar dacă mă aflu în mijlocul unei scene... Cînd eram tînăr, nici o legătură amoroasă nu-mi schimba programul” (p.47).

Din nefericire, Bendrix nu mai e foarte tînăr. A devenit vulnerabil. Nu-și mai respectă riguros programul de lucru. Tragedia poate începe...


P. S. În imagine: Johann Heinrich Tischbein (1751 - 1829), Polymnia / Muse of Rhetoric (1781). Source: Wikimedia Commons.