vineri, 14 februarie 2020

„Ah! două suflete-s în mine...” Tema dublului, bibliografie sumară

Imediat ce m-am trezit dimineață, mi-a fulgerat prin minte următorul pasaj; l-am recitat de cîteva ori, mirîndu-mă de fiecare dată de adevărul exprimat atît de mișcător: unul și același om poate fi doi, ba chiar trei, ba chiar o mulțime, ba chiar nimeni:

„Ah! două suflete-s în mine! Cum se zbat!

În piept să nu mai locuiască împreună!
Unul de lume strîns mă ţine, încleştat;
cu voluptate, celălalt puternic către cereşti limanuri mă îndrumă...”
(Goethe, Faust, traducere de Lucian Blaga).

Către prînzișor, mi-am adus aminte că și Octavian Goga a versificat pe tema dublului lăuntric, cam așa:


„Un fulger şi-a deschis cărare,

Cutremurîndu-mi pieptul şubred. Sclipirea lui înfricoşată
Mi-a luminat abia o clipă, şi-am înţeles atunci deodată,
Prăpastia ce port în mine. Acolo-n piept, încătuşate,
Sînt două suflete duşmane... Străveche, ura lor se zbate,
Şi mintea s-a trudit zadarnic o viaţă-ntreagă să le lege...”
(Prăpastie).

Spre seară, eram deja obsedat de tema sufletelor antinomice, care se ciocnesc (precum Scylla și Charybda) în adîncul nostru psihic, fără ca vreunul să cedeze sau să cîștige bătălia. Și m-am gîndit, era deja întuneric, la autorii (începînd cu Plaut, dacă nu mă înșel) care au brodat pe tema acestui conflict perpetuu, cunoscut și trăit de fiecare dintre noi, chiar și atunci cînd nu ne-am dori, la o înmormîntare, să zicem: ne bușește rîsul exact în momentul în care un academician trîmbițează meritele defunctului. În consecință, sîntem dintotdeauna mai mulți. Unul este multiplu, cum au dovedit irefutabil filosofii dialectici.


Gîndiți-vă numai la faptul că o parte din noi vrea lumina, apolinicul, eliberarea în Absolut, dar cealaltă ar prefera bezna, dionisiacul, spelunca, taverna. Gîndiți-vă că o parte a sinelui (un suflet) visează iubirea eternă, în timp ce partea contrară (sinele opus) plănuiește deja un divorț. Amo et odi, ca la Catullus. Înțelegeți perfect la ce mă refer. Esteticienii au teoretizat faptul că eul nostru anorexic este într-o permanentă dispută cu eul nostru bulimic. Am vrea să fim filiformi, translucizi, virginali (la catedră, la reuniunile mondene, la o partidă de dans, la un congres academic), dar acasă strălucirea se stinge, mușchii abdomenului se destind, ne revărsăm de-o parte și alta, cotropim spațiul înconjurător, îl ocultăm pe celălalt. Instinctul chtonic își face de cap și tăbărîm de îndată pe clătite și colțunași, deși sinele anorexic, expediat într-un colț, regretă excesul și plănuiește să se răzbune.


Nu numai poeții au comentat lupta aprigă dintre suflete, dintre poftă și silă, dar și prozatorii. Am realizat un inventar minim de creații, nu înainte de a remarca originea și extensiunea gotică a acestui topic. Un personaj își pierde mințile și, pe măsură ce se afundă în boală, constată înfricoșat prezența, în sine, alături de sine, dar, mai ales, împotriva lui, a unui ipostas de o luciditate necruțătoare, a unui Doppelgänger. Eul lucid îl contemplă sardonic pe dublul smintit. Uneori, îi ia locul, deși smintitul ține cu dinții la identitatea lui de smintit și este în stare să-și ucidă persecutorul, comițînd, prin același gest, o îndoită crimă. Nimicindu-l pe lucid, nebunul se aruncă în neființă.


Pe fugă, așadar, un succint inventar adnotat:


          1. Mary Shelley, Frankenstein (1818). Toți am deplorat soarta creaturii ratate, dar am trecut cu vederea că făurarul a trimis în lume, atroce, celălalt chip al său.


          2. F. M. Dostoievski, Dublul (1846). Un roman nereușit, influențat, firește, de Gogol, prețuit însă de Nabokov într-o frază negreșit ironică: „Dublul mi se pare cea mai bună scriere a [lui Dostoievski]. Este o poveste foarte minuțios elaborată, cu detalii de tip joycean și scrisă într-un stil extrem de expresiv. O operă de artă perfectă“. Solitarul Iakov Petrovici Goliadkin își apără postul de consilier titular împotriva unui alt Goliadkin, care e întru totul Goliadkin, deși nu e. De aici nedumirirea eroului: „Adică eu nu sînt eu, nu sînt eu, și basta!, spuse domnul Goliadkin, scoțîndu-și pălăria în fața lui Andrei Filippovici și neluîndu-și privirea de la el. Eu, eu nu sînt eu, șopti el cu efort, nu sînt deloc eu, Andrei Filippovici, nu sînt eu deloc, nu sînt eu, și basta”.


          3. R. L. Stevenson, Staniul caz al doctorului Jekill și al domnului Hyde (1886). Povestirea arhetipală a seriei. Doctorul Henry Jekill experimentează pe sine un produs chimic. Domnul Edward Hyde, altul său malefic, îi împlinește fanteziile criminale.


          4. Virginia Woolf, Orlando (1928). O primă schimbare de sex în cuprinsul uneia și aceleiași făpturi ficționale. Naratorul afirmă: „Fiecare din eurile care ne alcătuiesc are dreptul la o viață proprie, dar unele sînt atît de stupide încît este mai bine să nu le consemnăm aici”.


          5. José Saramago, Omul duplicat (2002). Profesorul de istorie Tertuliano Maximo Alfonso vizionează un film și se recunoaște îngrozit într-un actor. Pornește în căutarea lui. Schimb de damă etc.


Firește, am sărit peste Oscar Wilde, Portretul lui Dorian Gray (1890), am sărit peste Nabokov, Disperare, roman din perioada lui europeană. Am sărit peste multe altele, peste Celălalt (Borges). În fine. N-ar mai trebui să precizez, totuși, că nota de mai sus n-am scris-o eu, ci (celălalt) eu...


P. S. În imagine: Charles Auguste Guillaume Henri François Louis de Steuben, Rois Louis III et Carloman (1837). Source: Wikimedia Commons.

Niciun comentariu: