marți, 31 martie 2020

Borges și enigma lui Shakespeare

Jorge Luis Borges știa englezește, chiar dacă vorbea limba cu un accent aristocratic (ceea ce-l făcea greu inteligibil), și era un statornic admirator al lui Shakespeare, despre care, de altfel, a scris mai multe eseuri și povestiri, cea mai cunoscută fiind, am impresia, „Memoria lui Shakespeare”.
Încă din 1964, Borges a compus un eseu intitulat „Shakespeare's Enigma”, în care discuta falsa și inutila problemă a identității dintre autorul tragediilor și sonetelor și individul concret, născut în Stratford-upon-Avon, în 1564, și decedat tot acolo în 23 aprilie / 3 mai 1616. Shakespeare nu făcuse școli înalte (urmase o „școală de gramatică” în satul natal), după care devenise actor (și dramaturg) în Londra. Puținătatea studiilor sale părea în total dezacord cu evidenta erudiție din piesele de teatru. De unde atîta știință la un actor cu numai cîteva clase de citire și scriere? Deci Shakespeare din Stratford-upon-Avon nu avea cum să redacteze tragediile lui Shakespeare din Londra. Scurt spus: Shakespeare nu a fost Shakespeare. Numele Shakespeare e, neîndoios, pseudonimul altcuiva, poate al lui Francis Bacon, poate al lui Marlowe...

Asta fără a mai pune la socoteală faptul că de la Shakespeare (oricine a fost el în realitate) nu s-a păstrat nici un manuscris, nici măcar o pagină. În eseul din 1964, Borges discută ipoteza identității „adevărate” a lui Shakespeare și conchide cu mult bun simț, în pofida opiniilor amatorilor de scandal, că omul care s-a născut în Stratford (și a murit tot acolo) este, chiar este, culmea!, însuși autorul poemelor, sonetelor și pieselor de teatru semnate cu numele William Shakespeare.

În 1976, la Washington D. C., s-a organizat un mare congres dedicat lui Shakespeare la care a participat crema specialiștilor în domeniu. A fost invitat, firește, și Jorge Luis Borges. Prozatorul a anunțat că va discuta despre „enigma lui Shakespeare”. Prelegerea lui trebuia să fie punctul culminant al congresului. Și, în definitiv, a fost. Cu multe ore înainte, salonul de la hotelul Hilton a fost luat cu asalt, fanii lui Shakespeare și fanii lui Borges s-au bătut pentru un scaun. Martori credibili estimează publicul la peste o mie de auditori emoționați. Alții vorbesc de cîteva mii. N-am fost acolo, nu mă pronunț...

Cînd a apărut Borges îndrumat de doi bărbați solemni spre un podium în fața unui microfon, sala s-a ridicat în picioare și a izbucnit în ovații. Manifestările zgomotoase au ținut aproape un sfert de oră. Borges a rămas drept și a așteptat ca mulțimea să-și revină în simțiri. Cînd s-a făcut liniște, prozatorul a început să vorbească. În imensul salon s-a auzit doar un „vag mormăit”. Nu se distingea nimic clar. Din cînd în cînd, cei din față, privilegiații, ghiceau un singur cuvînt: „Shakespeare”. După care mormăitul continua. Și din nou „Shakespeare”, și din nou mormăitul. Prelegerea a durat mai bine de o oră. Nici un savant n-a părăsit salonul. Toți au așteptat într-o sfioasă reculegere. Și nimeni n-a îndrăznit să meargă la microfon și să-l apropie de buzele ilustrului prozator. Microfonul fusese așezat prea sus, nu putuse capta prețiosul verb. 

La sfîrșitul conferinței, auditoriul s-a ridicat în picioare și a izbucnit încă o dată în ovații. Savanții s-au bulucit să strîngă mîna oratorului, să-l îmbrățișeze cu gratitudine, pradă unui entuziasm subînțeles. Dacă n-au încetat, pesemne că ovațiile se mai aud și astăzi, după atîta amar de vreme...


P. S. Am regăsit anecdota în Alberto Manguel, Un cititor în pădurea din oglindă, traducere de Bogdan-Alexandru Stănescu, București: Nemira, 2016, pp.95-96. Cel care a asistat la prelegerea lui Borges și a consemnat amănuntele prețioase, notează Manguel, a fost Jan Kott.

P. P. S. În imagine: Joshua Reynolds (1723–1792), Self-Portrait as a Deaf Man (circa 1775). Source: Wikimedia Commons.

sâmbătă, 28 martie 2020

Cum s-a prăbușit Dostoievski la picioarele cititorilor săi


Nu-i bine să fii celebru. Nici în viață și nici după. Pe lîngă faptul că nu-ți folosește la nimic, gloria poate produce și întîmplări - cum să le zic? - destul de macabre, dacă macabrul poate fi calificat în vreun fel. Să examinăm un exemplu dintr-o sută...

Dostoievski s-a stins în seara zilei de 28 ianuarie a anului 1881. Știrea s-a răspîndit repede, lumea a dat năvală. Obiceiul de a vizita și privi mortul nu e de azi, de ieri și, dacă e să vorbim sincer, nu este străin nici românilor, care fac din el un spectacol hilar (și atroce).

Pentru cititorii lui, Dostoievski devenise un soi de clarvăzător, un sfînt viu, palpabil, un avva. În treacăt fie spus, nici sfințenia nu-i bună la nimic. Aduce numai necazuri. Deci, lumea s-a bulucit încă de dimineață către casa prozatorului. În timp ce familia îi căuta un loc de îngropăciune și primea refuzuri de peste tot („Nu-l primim la noi”, a spus mitropolitul de Novgorod și Petersburg, Isidor, „Dostoievski a fost un scriitor mediocru, nu ne interesează...”), mulțimea isterizată trecea prin fața mesei pe care trona coșciugul cu ilustrul răposat. Femeile boceau, bărbații își smulgeau părul din cap, înghesuiala devenea periculoasă. Și toți voiau neapărat să ajungă cît mai aproape de sicriu. La vremea aceea, nu existau păzitori, jandarmi...

Îmbrăcat în cel mai bun și scump costum al lui, Dostoievski părea indiferent. Pe față îi înghețase un rictus resemnat. Mai mult nu putem ști (și nici spune) despre trăirile unui mort. Și nici nu se cuvine. În odaia funerară, aerul devenise greu respirabil: făclii aprinse, flori veștede, lumînări fumegoase, de ceară ieftină, cenușie, oameni ieșiți din fire, cu priviri lacome, loviți de convulsii, țipete disperate: „Cui ne lași, tătucule, cui ne lași?”. Doamnele mai sensibile izbucneau în hohote nedefinite, cădeau în leșinuri, sau erau cuprinse de vertij...

Și a venit momentul culminant, trebuia să vină, fusese scris deja de însuși degetul Providenței. Oamenii din spate îi împingeau pe cei din față, oamenii din față abia își mai țineau echilibrul, se sprijineau de masă, de marginile coșciugului, d pieptul răposatului. N-a trecut mult și inevitabilul s-a produs. Masa a fost zdruncinată, sicriul s-a înclinat vertiginos și trupul defunctului s-a rostogolit - lent, moale, agonic - pe dușumea...

S-a instalat o liniște mormîntală (la propriu). Toți s-au ferit, nimeni n-a reacționat. Statornicit într-o rînă, printre picioarele admiratorilor săi, Dostoievski dovedea încă o dată cîtă dreptate avusese Newton, cînd statuase principiul suprapunerii forțelor... 

Pînă la urmă, prozatorul a fost înhumat gratis în țintirimul unei mănăstiri din Petersburg. La funeralii au participat aproximativ 30 de mii de oameni.

P. S. Am luat unele informații (nu și esențialul) din „cuvîntul înainte” redactat de Leonte Ivanov, care deschide volumul recent apărut: F. M. Dostoievski, Scrisori I (1837 - 1859), ediție îngrijită, traducere, note și studiu introductiv de Leonte Ivanov, Iași: Polirom, 2018, 624p.

P. P. S. În imagine: Petrus van Schendel (1806 -1870), Buying Game on the Groenmarkt in The Hague, by Night. Source: Wikimedia Commons.

luni, 16 martie 2020

De ce sînt periculoase femeile care citesc? Răspunsul experților

În momentul în care femeile au început să citească romane, cîțiva bărbați înțelepți au simțit imediat pericolul. Jean-Jacques Rousseau a exclamat: „Niciodată o fată cuminte n-a citit romane”. Asta însemna că fetele obraznice citiseră mai multe decît el. Își luaseră nasul la purtare.
Dar agerul Rousseau n-a fost singurul filosof care a intuit pericolul cititului. Medicii au sesizat și ei scandalul. Romanele produc la femei o excitație nervoasă greu de stăpînit, un impuls isteric transformat adesea în stări de catalepsie și cataplexie. Rămîn săptămîni întregi cu ochii ficși îndreptați spre tavan, nu mai mișcă degetele, nu clipesc, nu răspund la întrebări, nu dorm, nu cîrpesc ciorapi, nu pregătesc baia, nu prepară cina pentru soțul care vine istovit și distrus moral de la muncă. În sfîrșit, nu mai sînt bune de nimic. Îți produc pur și simplu frică...

Pentru a preveni repetarea episoadelor isterice, un „Tratat terapeutic” din 1836 recomanda femeilor să renunțe cu totul la cărți. Mult mai util pentru ele decît cititul ar fi să frece podelele casei în fiecare dimineață, să-și prepare infuzii din flori de nalbă (cu efect calmant pe termen mediu și lung) și să mediteze la soarta nefericită a Valeriei Messalina. Doar în acest chip nu-i vor mai asedia pe bărbați cu dorințele lor impertinente. Ba vor toalete extravagante, ba vor scoase la Paris și pe valea Loirei, ba vor înghețată și turtă dulce. Pînă în 1877, tratatul a fost retipărit de 9 ori, bărbații l-au studiat minuțios. Din păcate, rezultatul a fost nul.

Așadar, femeia care și-a făcut obiceiul de a se retrage în odaia personală și de a citi în pat, sprijinită în perne, a trezit mereu reproșul îndreptățit al medicilor, neîncrederea învățătorilor, a „directorilor de conștiință”. Într-un cuvînt, suspiciunea experților în psihologia femeiască. Nu cumva ascunsă după perdele, femeia își permite plăceri interzise? Nu cumva viciul lecturii solitare trezește în mintea lor fragedă fantasma unui abominabil viciu solitar? Cum să nu, cum să nu? - au răspuns într-o prestabilită armonie specialiștii. Cititul e foooooooooarte periculos.

Voi da cîteva exemple din luminătorii timpului. Librarul elvețian Johann Georg Heinzmann (1757 - 1802) a văzut în mania femeilor de a citi romane a doua nenorocire a veacului al XVIII-lea, după îngrozitoarea Revoluție franceză cu toate libertățile ei nesăbuite. 

În cazul femeilor, efectul lecturii este întotdeauna malign, arată și pedagogul Karl G. Bauer, într-o lucrare din 1791: „Lipsa completă de mișcare corporală în timpul lecturii alături de diversitatea atît de violentă a ideilor și senzațiilor” produc, printre multe altele: 
          - somnolență, 
          - nod în gît,
          - balonare, 
          - ocluzii intestinale, 
          - obezitate, 
          - angoasă, 
          - crize de panică, 
          - celulită, 
          - somnambulism, 
          - furie erotică, 
          - nesupunere (civilă și matrimonială) etc. 

Pentru a redacta această notă am folosit, firește, albumul semnat de Laure Adler & Stephan Bollmann, Les femmes qui lisent sont dangereuses. Les femmes et la lecture dans l’art occidental; titlul original Frauen, die lesen, sind gefährlich, Paris: Flammarion, 2006, 150p.

P. S. În imagine: Jean-Baptiste Camille Corot (1796–1875), Une liseuse (1869-1870). Source: Wikimedia Commons.

duminică, 15 martie 2020

10 medici & 10 scriitori. Lecturi în vremuri de anxietate

               a) Scritori și medici preferați:

          - François Rabelais (1483 - 1553). N-am știut că Rabelais avea studii de medicină, am crezut că a fost un călugăr neinstruit, care citise alături de Biblie cîteva povești satirice, cumpărate din tîrg. Ce-i drept, Gargantua și Pantagruel vădeau o amănunțită știință a anatomiei corpului uman. Deci, Rabelais studiase cu magiștri și, poate, se uitase și în viscerele bolnavilor.

          - Sir Arthur Conan Doyle (1859–1930). În copilărie, am fost un fan al lui Sherlock Holmes, cred că am citit toate romanele și povestirile polițiste ale lui Doyle. Între timp, am aflat că trufașul lui detectiv nu a spus niciodată, dar niciodată, celebra propoziție „Elementary, My Dear Watson”. Deși ar fi putut s-o rostească măcar în minte, pentru a putea fi citat de erudiți.

          - Anton Pavlovici Cehov (1860 - 1904). Un medic desăvîrșit, care a eșuat într-un singur caz, cazul lui A.P. Cehov. Este uluitor să vezi că un om de o mare luciditate, de un imens bun simț și un specialist cu acte poate nega îndirjit evidența: „Am toate simptomele tuberculozei (scuip sînge, tușesc), dar nu am totalitatea lor și abia aceea face boala. Pur și simplu n-o am. Nu sînt bolnav!”. Am parafrazat una dintre nenumăratele lui afirmații din scrisori. În fața unui medic care diagnosticase corect tuberculoza fratelui său, Nikolai, pictorul leneș și alcoolic, dar este orb cu privire la boala proprie, nu poți decît să te cutremuri. Observ că dictonul „Medice, cura te ipsum!” nu este întotdeauna valabil. Și doctorii trebuie să treacă pe la doctor.

          - Louis-Ferdinand Céline / adevăratul nume Louis-Ferdinand Destouches (1894 -1961). În declarații și teorie, un smintit cu „piatră la cap”. În practică, un doctor devotat. Orice ar spune Charles Dantzig, Călătorie la capătul nopții rămîne una dintre capodoperele secolului trecut.

          - Alți medici & scriitori: W. Somerset Maugham (1874–1965), Alfred Döblin (1878–1957), Mihail Bulgakov (1891–1940), Kōbō Abe (1924–1993), la noi, Vasile Voiculescu.

               b) Cărți al căror protagonist este (un) medic

          - Albert Camus, Ciuma (1948). Bernard Rieux. Am scris deja despre el.

          - Marguerite Yourcenar, Piatra filosofală / L'Œuvre au noir (1968). Medicul se numește Zénon Ligre și tratează bolnavii din Köln / Colonia în timpul unei epidemii de ciumă, în 1549. Printr-o întîmplare o ajută pe Martha, sora lui vitregă, dar cînd va fi în impas, judecat de Inchiziție pentru erezie, Martha îl va ignora, deși poate să-l salveze. 

          - Federico Andahazi, Anatomistul (1997). Doctorul Mateo Realdo Colombo, pretinsul descoperitor al misteriosului Punct G, Amor Veneris. Romanul notabil al unui scriitor lipsit de simț critic, din păcate. Mai cunosc unul, la fel de ciudat, se numește Bernhard Schlink (n. 1944), a scris în 1995, printr-un hazard, Der Vorleser / Cititorul - o carte foarte bună și s-a întors apoi mulțumit la romanele lui neverosimile. Dau numai un exemplu din (prea) multe: Femeia de pe scări.

          - Ian McEvan, Sîmbătă (2005). În cursul dimineții de 15 februarie 2003, o sîmbătă, neurochirurgul Henry Perowne are un diferend cu un individ, Baxter, pe jumătate nebun (în realitate, suferă de un sindrom neurologic). Individul îl va urmări toată ziua și seara va da buzna în casa lui Perowne, odată cu Rosalind, soția medicului, pe care o amenință cu un cuțit. În sufragerie, mai sînt Daisy și Theo, copiii celor doi (Henry și Rosalind), bătrînul și mofturosul poet John Grammaticus, tatăl lui Rosalind, și un tovarăș al intrusului, Nigel. După ce trece prin mari emoții și răufăcătorul este internat în spital, Perowne îl operează...

               c) Literatură și medicină. Mică bibliografie comentată

          1. Brody, Howard, Stories of Sickness, Oxford University Press, 2002, 312p.
          2. Cohen, Ben, Ciuma în biografia și opera Bardului, Slate, March 10, 2020. Shakespeare a fost înrîurit decisiv de frecventele epidemii din vremea sa. În cîteva dintre piesele lui de teatru, dramaturgul face aluzii la ciumă. Așadar, nu poți înțelege pînă la nuanțe HamletRomeo și Julieta, Regele Lear etc. fără a avea în minte ravagiile aduse de molimă în Anglia anilor 1564 - 1616.
          3. Jones, Anne Hudson, „Literature and Medicine: An Evolving Canon”, The Lancet, 348 (1996): 1360-1362. Menționează cîteva opere care descriu boala și lupta cu ea:
          - Sofocle, Filoctet;
          - George Eliot, Middlemarch;
          - Lev Nikolaevici Tolstoi, Moartea lui Ivan Ilici;
          - Thomas Mann, Moartea la Veneția și Muntele vrăjit.
          Toate aceste lucrări pun o problemă de o acută importanță pentru medic: Care este rostul suferinței? Ce înseamnă a fi bolnav? Ce înseamnă a muri?
          4. Jones, Anne Hudson, „Narrative Based Medicine: Narrative in Medical Ethics”, BMJ Clinical Research, 318 (1999): 253-256. Un doctor iscusit e acela care știe să spună povești pacienților.
         5. Morrell RC. „Physician-writers: Chekhov, Keats, and Maugham”, Pharos, 59 (1986): 26–30.           
         6. Wenger, Alexandre, „Médecine, littérature, histoire”, Dix-huitième siècle, 46: 1 (2014): 323-336. Femeile care citesc sînt expuse la o mulțime de boli specifice acestei bizare activități.


P. S. În imagine: (Follower of) Jan Sanders van Hemessen (c. 1500 – c. 1566), El cirujano / Der Steinschneider (1550-1555). Un chirurg scoate „piatra nebuniei” din țeasta unui bolnav. Source: Wikimedia Commons.


vineri, 13 martie 2020

Lecturi la vreme de pandemie. Albert Camus, Ciuma

Editorii francezi și anglo-saxoni ai romanului La Peste / The Plague au anunțat, cu sfioasă bucurie, o creștere masivă a vînzărilor care merge de la 150% la 300%. Ciuma a devenit bestsellerul acestei primăveri, anunță Alison Flood în The Guardian.
Iată cum se manifestă o Schadenfreude / epicaricacy / gioia maligna / bucuria rea, păcătoasă, produsă de venirea unei năpaste!

Pandemia de coronavirus are și efecte benefice, se citește mai mult. Mă întreb, firește, dacă și vînzările editurii Polirom au crescut în același ritm amețitor, deși mă îndoiesc. Cînd sînt izolați și în carantină, românii au alte plăceri, mai rafinate: privesc pe fereastră și raportează la 112 mișcările suspecte.

Toată lumea a citit (va citi, va reciti) romanul lui Albert Camus. Așa începe: „În dimineaţa lui 16 aprilie, doctorul Bernard Rieux ieşi din cabinetul său şi dădu peste un şobolan mort” (p.14).

Portul Oran din Algeria este lovit, așadar, de o epidemie de ciumă bubonică. Epidemia va dura aproape un an (aprilie - februarie anul următor). Doctorul Castel prepară un vaccin, medicul Rieux încearcă să-i ajute pe bolnavi, organizează echipe sanitare, îi vizitează și îi îngrijește pe toți, fără să facă vreo deosebire între bolnavi. Este un soi de Zénon Ligre modern - a se vedea recenzia despre Piatra filosofală (1968) de Marguerite Yourcenar. Numai că romanul lui Albert Camus apăruse cu două decenii mai devreme (în 1948).

Aș mai cita faimoasa frază în care naratorul își dezvăluie, către finalul cărții, identitatea: „Această cronică se apropie de sfîrşit. E timpul ca doctorul Bernard Rieux să declare că este autorul ei” (p.314).

Interpretările tind să lege romanul de momentul în care a fost scris. Și însuși autorul, într-o discuție cu Roland Barthes din 1955, a legitimat o astfel de lectură. Camus a procedat alegoric și a descris, în realitate, „ciuma brună” și modul în care o ideologie nocivă „infectează” o întreagă comunitate (este și opinia lui J.M. Coetzee). Aș prefera, ca de obicei, o interpretare literală. În Ciuma, prozatorul francez prezintă modul în care un grup de oameni reacționează la un pericol mortal, în cazul de față „pesta”.

Nu pot să-mi închei nota de față fără a-l menționa pe funcționarul Joseph Grand. El lucrează înverșunat la un roman. Dar nu reușește să scrie și să rescrie decît una și aceeași frază (absolut memorabilă!): „Într‑o frumoasă dimineaţă de mai, o zveltă amazoană, călare pe o somptuoasă iapă alezană, parcurgea, prin mijlocul florilor, aleile din Boulogne...” (p.274).

Citiți romanul lui Camus... Se pare că este momentul potrivit.

          Alte însemnări cu privire la tema epidemiilor:


P. S. În imagine: Giambattista Pittoni (1687–1767), Saint Roch (1727). Este menționat și de Albert Camus în romanul său. Source: Wikimedia Commons.  


joi, 12 martie 2020

Italo Calvino și romanțul cititorilor. Cele 10 trepte pînă la inima Ludmilei


               E vorba, firește, de o carte-manual.

Există în retorică o figură / un procedeu numit/ă de retoricieni „apostrofa / interpelarea cititorului”. Figura a primit diferite forme la prozatorii vechi și noi: Sterne, Fielding, Balzac, John Barth, Kurt Vonnegut, Philip Roth etc. Ofer cîteva exemple formulate de mine ad hoc, pentru a vă face o idee cu privire la subtilitățile retoricii:

  • - „Și acum, dragă cititorule, te voi lăsa să-ți închipui singur ce s-a întîmplat între cei doi tineri inocenți. Eu voi trage ușa după mine și îmi voi acoperi pudic ochii și urechile...”;
  • - „Cititor josnic și pervers, cum de ți-ai putut imagina că Eliza, blînda Elisa, sărmana Eliza, l-a putut trăda pe nobilul Josh? Mi-e rușine de tine. Numai la prostii îți stă mintea...”;
  • - „Cititor tîmpit, nu ești în stare să pricepi nimic din ce-ți spun aici. Ai o minte de găină...”;
  • - „Cititorule, ai observat deja cu siguranță cît de subtil sînt. Am știut eu pe cine să mă bazez...”;
  • - „Iubite cetitoriule, te iubesc cu o ură ne'mpăcată...”.  

Interpelarea (frecventă odinioară) a ieșit din modă. Azi este folosită destul de rar și mai cu seamă ironic / parodic, în scop de amuzament reciproc, se veselește și autorul, ne eselim și noi. Italo Calvino a avut ideea să construiască un întreg roman folosind acest procedeu retoric. A rezultat ceea ce avem în față.

Nu cred că există foarte mulți cititori care au simțit vreo plăcere ascuțită străbătînd cele 10 începuturi de roman, cele 10 trepte pe care trebuie să le străbată Cititorul sfios pînă la inima Ludmilei sale. Aș aminti propoziția din final: 
„Te opreşti o clipă să reflectezi asupra acestor cuvinte. Apoi, fulgerător, hotărăşti că vrei să te însori cu Ludmila”.
De distrat s-au distat, nu spun nu. Dar plăcerea rămîne una pur intelectuală. Cartea se cuvine citită (este o lectură obligatorie, de altfel) pentru ingeniozitatea eminentă a autorului.

Italo Calvino spune limpede în textul introductiv: În acest roman, am dus la extrem ceea ce a inaugurat Edgar Allan Poe (în „Corbul” plus „Filosofia compoziției”) și a ilustrat Jorge Luis Borges în unele dintre povestirile sale („Apropierea de Almotasim”). Scrisul nu mai este o demiurgie frenetică, un efect al inspirației, o țîșnire, un dar al Muzelor divine. A devenit o „ars combinatoria”, o activitate lucidă, un calcul meticulos.

Compoziția lui Italo Cavino e discutată îndeosebi la cursurile de naratologie și este privită mai degrabă ca un eseu decît ca o ficțiune propriu-zisă. Notorietatea ei printre studenți și „specialiști” este imensă. Cînd s-a redescoperit rolul fundamental al cititorului în „realizarea” textului (în anii 70 ai secolului trecut), scrierea unui astfel de roman a devenit inevitabilă.

Cine nu zîmbește cînd parcurge un pasaj precum cel transcris mai jos de mine? Să ne amuzăm, deci:
„[Și acum, cititorule,] alege-ţi poziţia cea mai comodă: aşezat, întins, ghemuit, culcat. Culcat pe spate, pe o parte, pe burtă. În fotoliu, pe canapea, pe balansoar, pe şezlong, pe taburet, în hamac, dacă ai un hamac. Pe pat, fireşte, sau în pat. Poţi să stai şi cu capul în jos, în poziţie yoga. Cu cartea întoarsă, bineînţeles. 
Sigur, nu există o poziţie ideală pentru citit. Cîndva se citea în picioare, în faţa unui pupitru. Oamenii erau obişnuiţi să stea nemişcaţi, în picioare. Aşa se odihneau cînd erau obosiţi de călărit. Nimănui nu i-a dat prin cap să citească în şa: totuşi, acum, ideea de a citi călare, cu cartea pe coama calului, ori atîrnată de urechile calului cu nişte hamuri speciale, ţi se pare atrăgătoare. Cu picioarele în scări, ar trebui să fie foarte comod pentru citit; picioarele ridicate în sus sînt prima condiţie ca să te bucuri de lectură. 
Bine, ce mai aştepţi? întinde picioarele, pune-le, dacă vrei, pe o pernă, pe două perne, pe braţele divanului, ale fotoliului, pe o măsuţă, pe birou, pe pian, pe globul pămîntesc. Scoate-ţi pantofii mai întîi. Asta, dacă vrei să ţii picioarele ridicate; dacă nu, pune-i la loc. Şi acum nu sta acolo, cu pantofii într-o mînă şi cu cartea în cealaltă...”.
Chiar așa: Nu uitați, dragii mei cititori, de pantofi!

Am folosit Italo Calvino, Dacă într-o noapte de iarnă un călător, traducere de Anca Giurescu, Iași: Polirom, 2006, 310p. În octombrie 2015, romanul lui Calvino s-a reeditat la Editura ART. Pe site-ul editurii, un exemplar costă 34 lei.

P. S. În imagine: Carl Schmitz-Pleis (1877 - 1943), A young woman reading on a balcony. Source: Wikimedia Commons.

miercuri, 11 martie 2020

Hume, Kant, Eco: Frumosul e în obiect sau numai în ochii celui care privește?

Pentru că am recenzat acum două zile cartea lui David Konstan, Beauty: The Fortunes of an Ancient Greek Idea (2014), am recitit și Umberto Eco Istoria frumuseții.
Astfel de cărți cu multe poze (unele cît întreaga pagină) sînt reconfortante dintr-un motiv simplu: îți dau iluzia fericită că poți citi 200 de pagini pe oră sau chiar mai mult, dacă privești doar o secundă reproducerile, ceea ce constituie, oricum, un păcat capital.

Niciodată nu am văzut în cartea lui Eco altceva decît un album de artă, însoțit de o antologie de extrase din diverși autori (antici, medievali, moderni) privitoare la frumos, unele potrivite și la obiect, altele mai puțin. Este, așadar, un album-album plus ceva de genul cărților numite odinioară „commonplacebook”. Deci, nu mi-am făcut iluzii, nu m-am gîndit deloc la un tratat academic, riguros, cu subsoluri ticsite și bibliografie exhaustivă. Nu era cazul să mă formalizez și nu m-am... Lucrarea conține tipărite cu litere mici fragmente din Platon, Boethius, Thoma de Aquino, Hugo de Saint-Victor, Bernard de Clairvaux, Daniel Defoe, Edmund Burke, Immanuel Kant etc.

Unii cronicari au remarcat inadecvarea titlului. Pentru o „Istorie a frumuseții” e prea puțin și prea dispersat. Comentariul lui Eco e, de fapt, un eseu cu muuuuuulte divagații, după metoda săriturii calului la șah. Într-un capitol vorbește despre veșminte și culori, în altul despre strălucire și lumină, în al cincilea despre „frumusețea monștrilor”, altul se referă la frumusețea femeii, la iubire (cea cîntată de trubaduri, numită „fin' amors") și la meșteșugul vetust de a seduce o domniță îndărătnică („De la păstoriță la femeia-înger”).

Alții au considerat cartea de-a dreptul lugubră (i-au dat o steluță amărîtă) pentru motivul cuvios că are un preț exagerat. Pe Libris, ediția din 2019, se vinde cu 109,65 lei. Pentru buzunarul unui student la Arte e cam mult, pentru buzunarul unui magistrat pensionar e un preț derizoriu, o nimica toată. Depide de unde privim prețul și de lărgimea buzunarului.
Definiția frumosului: „Dacă ar fi să reflectăm asupra acelei atitudini de detaşare care ne permite să definim drept frumos un bine care nu trezeşte în noi dorinţa, am înţelege că, în fond, vorbim despre frumuseţe ori de cîte ori ne bucurăm de ceva pentru simplul fapt că aceasta există, indiferent dacă acel lucru se află sau nu în posesia noastră” (pp.9, 11). Și încă: „Este frumos ceea ce, dacă ar fi al nostru, ne-ar produce desfătare, dar care tot frumos rămîne și dacă aparține altcuiva... Toate aceste forme de patimă, gelozie, dorință a posesiei, invidie sau lăcomie nu au nimic de a face cu sentimentul frumosului... Semnificația frumosului este diferită de cea a dorinței” (p.11).
Această caracterizare se cuvine a fi comparată imediat cu extrasele din autorii greci:

          - „Hesiod povestește că la Teba, la nunta lui Cadmos cu Armonia, Muzele ar fi cîntat în cinstea mirilor aceste versuri: 'Cine e frumos e drag, cine nu-i frumos, nu-i drag'” (p.36). Trimiterea e greștită. Cel care povestește asta este Theognis, Fragmentul 1: 15: „What is beautiful is loved, what is not beautiful is not loved’".

          - Teognis din Megara (sec.VI-V):
          „Muze și Grații ați cîntat fumoasele cuvinte:
          'Ce-i frumos e iubit; ce nu-i frumos nu e iubit'
          ce au fost rostite și de buzele zeilor” (Elegii, I, V, 17-18). (p.39).

          - Sappho: „ Iar eu gîndesc că frumos este ceea ce e iubit” (p.47).

Așadar, în timp ce grecii și romanii au gîndit frumosul în relație strînsă cu atracția erotică, sub influența strivitoare a lui Immanuel Kant (Observații asupra sentimentului de frumos și sublim), comentatorii moderni au despărțit strict frumosul de dorință și atracție. Dar asta nu înseamnă că grecii au ignorat noțiunea de „frumos”. Îl cred pe cuvînt pe David Konstan...


          Citate, curiozități, definiții le frumosului:

          Thoma de Aquino adaugă criteriului proporției pe acela al utilității. El ar fi putut afirma (îl face Eco să afirme la p.88) că un topor de sticlă nu poate fi frumos, fiindcă nu este adecvat scopului. Nu o spune, firește, nicăieri, stilul său e sobru și strict argumentativ. Dar exemplul lui Eco este în acord cu noțiunea de frumos a teologului dominican. În definitiv, funcția toporului este să spargă lemne și nu aceea de a fi atîrnat de un perete, în sufragerie, pentru a fi privit cu ochi umezi, ca un obiect gratuit și miraculos. Exemplul ipoteticului ciocan de cristal al lui Thoma de Aquino apare și la p.111.

          Busturile teologilor, exemplul abatelui Hugo de Folieto (sec. XII): „Pe parcursul unei predici despre Cîntarea cîntărilor, Hugues de Fouilloy descrie cum ar trebui să fie sînii unei femei: Cu adevărat frumoși sînt sînii care ies puțin la iveală și sînt potrivit de plini; ținuți mai strîns, dar nu striviți, înfășurați cu blîndețe ca să nu miște în voie” (p.154).

          Pentru Baldassare Castiglione (Curteanul, I: 26), partea cea mai frumoasă a femeii este glezna: „Ați luat vreodată aminte la o femeie care, pe stradă, în drum spre biserică..., își ridică fără să vrea poala rochiei atît cît să se vadă piciorul și adeseori chiar și din gleznă o bucățică? Nu vi se pare gestul ei nespus de grațios?” (p.217). Cum să nu? 

          Frumusețea stă în ochii privitorului. David Hume, Eseuri morale, politice și literare, XXIII: „Frumusețea nu este o calitate a lucrurilor în sine, ea există doar în mintea celui care le privește și fiecare minte percepe un alt fel de frumusețe. Se poate chiar întîmpla să aibă cineva senzația de urît acolo unde un altul trăiește frumosul; fiecare trebuie să se poată mulțumi cu propria trăire, fără a avea pretenția de a modifica trăirea celorlalți. A căuta frumusețea în sine / adevărată și urîțenia în sine / adevărată este o încercare ce nu poate da roade, e ca și cum ai pretinde că poți stabili ceea ce e cu adevărat dulce sau amar; pentru acest motiv, dictonul prin care se recunoaște inutilitatea disputei legate de gusturi e corect” (p.247, am revizuit traducerea).

          În Tratat despre frumos, Denis Diderot nu este de acord cu opinia lui Hume: „În ciuda acestor cauze ale divergenței de opinii, nu există vreun motiv să credem că frumosul real, acela care constă în percepția raporturilor, ar fi o himeră; aplicarea acestui principiu poate varia la infinit, iar modificările sale accidentale pot stîrni polemici și războaie literare, principiul însă rămîne constant. Probabil că nu există pe pămînt două persoane care să perceapă exact la fel raporturile ce guvernează un anumit obiect și care să-l aprecieze drept frumos în exact aceiași termeni” (p.255).

          Și a venit Immanuel Kant: „În Critica facultății de judecare, Kant așază la temelia experienței estetice plăcerea dezinteresată pe care o stîrnește admirarea frumuseții. Frumos este ceea ce place în mod dezinteresat, fără a se fi născut dintr-un anumit concept. De aceea gustul este facultatea de a judeca un obiect (sau o reprezentare) în mod dezinteresat, prin intermediul unei senzații de plăcere sau de neplăcere. Obiectul aceste plăceri este ceea ce definim ca frumos... Universalitatea frumosului nu poate fi decît subiectivă; este, așadar, o pretenție legitimă din partea celui care exprimă o judecată, dar nu poate nicidecum asuma valoare de universalitate cognitivă. [Prin Immanuel Kant și Rousseau], rațiunea se retrage ușor din joc” (p.264).
          S-ar cuveni, în încheiere, să transcriu și un pasaj din Immanuel Kant, Critica facultății de judecare, I, 6 (1790): „[Frumosul] este un obiect al unei satisfacții cu totul dezinteresate. Căci cel care e conștient că un lucru i-a produs lui însuși o satisfacție dezinteresată nu poate aprecia acest lucru altfel decît că el trebuie să conțină cauza satisfacției pentru oricine. Întrucît satisfacția nu se bazează pe vreo înclinație a subiectului (nici pe vreun alt interes asupra căruia el a reflectat), ci acela care judecă se simte pe deplin liber față de satisfacția pe care i-o provoacă obiectul, el nu poate găsi nici o condiție particulară ca temei al satisfacției de care subiectul acesteia să depindă în mod exclusiv... El va vorbi deci despre frumos, ca și cum fumusețea ar fi o proprietate a obiectului, iar judecata ar fi logică, deși ea este doar estetică...” (p.264).

Am folosit pentru a redacta această recenzie: Umberto Eco, Istoria frumuseții, traducere de Oana Sălișteanu, București: Editura RAO, 2019, 440p.

P. S. În imagine: Edward Burne-Jones (1833–1898), Saint George and The Dragon / The Princess Tied to the Tree (1866). Source: Wikimedia Commons.

marți, 10 martie 2020

De ce să mă tem de moarte? Icre negre am mîncat, femei am avut, mi-am cumpărat pînă și un Dodge...

Nu știu dacă toți oamenii își fac bilanțul, cînd sînt pe moarte, sau în preajma ei. Mai degrabă, nu. Au ceva mai urgent de realizat. 
Și, oricum, de obicei (sau întotdeauna), moartea le-o ia înainte, e mai agilă decît bietul muribund. Și apoi, la ce bun să faci adunări și scăderi (5 momente de fericire, alte 5 de necaz, 5 momente nedecise, nici albe, nici negre, de culoarea spălăcită a vieții), cînd știi prea bine că tot nu-ți vor folosi la nimic. În fond, nimic nu te consolează după ce ai închis ochii o dată pentru totdeauna. Cinic vorbind, adică alungînd orice iluzie, bilanțul cu pricina nu poate transforma faptul morții în ceva acceptabil, într-o epifanie.

Îmi amintesc că poetul Mihai Ursachi a mărturisit odată că nu simte nici cea mai mică spaimă în fața morții: 
„De ce m-aș teme de ea, icre negre am mîncat, vin de Porto am băut, femeile m-au căutat, și nu în număr mic, lumea am colindat-o, am locuit în Țicău, în Lisabona, în La Jolla, în Texas, în California, la Doi Peri, l-am citit pe Heidegger pe cînd înotam pe spate în Pacific, mi-am cumpărat un Dodge încăpător (pot urca zece femei în el și tot mai rămîne loc pentru a unsprezecea), de muncit n-am muncit nici o secundă la Stat, n-am fost rob nimănui, sînt în orice clipă pregătit, moartea poate să vină oricînd, o aștept...”. 
Era în 1990, Ursachi avea 49 de ani. A murit în 10 martie 2003. N-am conchis din afirmația lui că un om trebuie să mănînce neapărat icre negre pentru a spune că a trăit din plin și că nu se teme de moarte. Și n-am dedus, firește, nici măcar faptul că poetul chiar nu simțea un frison, cînd se gîndea la sfîrșit.

Sigur, oamenii trăiesc dintotdeauna ca și cum nu vor muri niciodată, pentru ei moartea este o imposibilitate, se întîmplă doar altora, într-un timp care nu coincide cu al nostru. Bilanțul vieții este, așadar, o raritate, un lux întunecat, deși în Evul Mediu, era o practică obișnuită. Mai nou a devenit ceva facultativ, un moft, o preocupare bigotă, ceva desuet.

Și totuși, vi-l amintiți pe Don Fabrizio Corbera, principe de Salina, duce de Querceta, marchiz de Donnafugata, protagonistul romanului Ghepardul? Am recitit de curînd (asta înseamnă chiar ieri) partea a șaptea a cărții lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa, care începe așa: 
„Don Fabrizio cunoştea senzaţia aceea dintotdeauna. De zeci de ani simţea cum fluidul vital, facultatea de a exista, viaţa deci, şi poate şi voinţa de a continua să trăiască se scurgeau din el încetul cu încetul, dar necontenit, ca firişoarele de nisip care se îngrămădesc şi curg unul după altul fară grabă şi fară opriri prin orificiul strîmt al unei clepsidre” (p.230).
Și apoi: 
Făcea ultimul bilanț al vieții sale, voia să strîngă la un loc, din imensul morman de cenuşă al indiferenţei, firişoarele de aur ale momentelor fericite... În umbra care se întindea încercă să socotească cît timp trăise cu adevărat: creierul nu mai reuşea să facă un calcul simplu... 'Am şaptezeci şi trei de ani, am trăit cu adevărat, vreo doi... trei cel mult'. Dar durerile, plictiseala cît însemnaseră? Era inutil să se forţeze să socotească: tot restul, şaptezeci de ani” (pp.239-240).
Din păcate, concluzia este una singură: nu-i bine să-ți faci un bilanț decisiv, mai ales cînd nu mai ai posibilitatea de a-l corija și îmbunătăți. Rezultatul iese întotdeauna (dar întotdeauna!) negativ. Decît să trăiești încă o dezamăgire, mai bine îl amîni indefinit... Judecata o vor face alții... (miercuri, 13 septembrie 2017)

P. S. Am folosit: Giuseppe Tomasi di Lampedusa, Ghepardul, traducere de Gabriela Lungu; cuvînt înainte de Gioacchino Lanza Tomasi, Bucureşti: Humanitas Fiction, 2011.

P. P. S. În imagine: Bertha Wegman (1847-1926), Woman in mourning (circa 1890). From Wikimedia Commons

Cele mai bune cărți din secolul 21. Topuri, liste, vînzări

            Cîteva constatări succinte, ca și topurile de mai jos:

          a) În România se citește foarte puțin. Nu numai prin comparație cu țările occidentale, dar și cu vecinii. Cifra afacerilor cu carte în Ungaria este de 4 ori mai mare decît cifra afacerilor de la noi. Nu spun că e rușinos, dar e straniu și paradoxal. Populația Ungariei este de 10 milioane. Populația României ar fi de 19 milioane și ceva, în data de 10 martie 2020, la ora 14: 35, cînd scriu această notă. Sigur, cîteva milioane de români trăiesc în străinătate, dar tot citim puțin, prea puțin, foarte puțin.

          Nu insist. Am discutat despre asta pe FB, cu link-uri, declarații ale editorilor și librarilor, cu argumente, fiindcă mi s-a cerut imperios să-mi justific afirmațiile. Topul vînzărilor de carte nu e niciodată cinstit. Și pe bună dreptate. Editurile nu au nici un interes să dea cifre exacte. De obicei, le umflă binișor. Autorii procedează la fel. Probabil că topul cel mai aproape de adevăr (dacă există în România de astăzi vreun adevăr) este cel oferit de Libris. Dar nu toată lumea cumpără cărți de la Libris.

          b) Procentul cărților de non-ficțiune din totalul cărților vîndute pe glob contină să crească. Dacă în 2010, el era de 20%, în 2019 a crescut la 32%. E mai rentabil, deci, să scrii Sapiens decît Ultimele povestiri, deși eu prefer romanul Olgăi Tokarczuk.

          c) Cartea de hîrtie nu a murit ucisă de tabletă, cum se prorocea acum 10 ani. În străinătate la 4 cărți de hîrtie se vinde un ebook, la noi raportul e și mai rău. Copiii vor imagini, cărți de colorat / desenat, părinții lor vor să-și surprindă (și să-și umilească) musafirii cu bibliotecile lor stufoase, alese, care denotă o intensă activitate cerebrală. Și, de ce n-am recunoaște?, unele cărți (prea puține, hélas) sînt opere de artă veritabile.

          d) Cele mai vîndute cărți în 2019 în contabilitatea Amazon. Topul trebuie luat, pentru motivele numite mai sus, cum grano salis:

          1. Delia Owens, Where the Crawdads Sing /  Acolo unde cîntă racii;
          2. Michelle Obama, Becoming / Povestea mea;
          3. Tara Westover, Educated / Învățare;

          10. Gary Chapman, Cele 5 limbaje ale iubirii. Autorul este  de profesie consilier matrimonial și asta explică totul într-o lume în care mariajul a intrat într-o criză profundă.

          e) Cele mai valoroase cărți din secolul XXI, după The Guardian, ediția din 29 septembrie 2019. Din păcate, experții care au alcătuit lista rămîn necunoscuți.

          1. Hilary Mantel, Wolf Hall / O regină pe eșafod (2009);
          2. Marilynne Robinson, Gilead (2004). Traduc liber o frază care dumirește succesul cărții: „Există mii și mii de motive de a-ți trăi viața pînă la capăt, și fiecare dintre ele reprezintă o justificare mai mult decît suficientă”.
          3. Svetlana Alexievici, Vremuri second-hand (2013);
          4. Kazuo Ishiguro, Să nu mă părăsești (2005)
          5. W. G. Sebald, Austerlitz (2001);

          21. Yuval Noah Harari, Sapiens (2011).

         f) Nu spun o noutate. Un bestseller american nu va fi automat  bestseller și la București. Nici un bestseller românesc nu va deveni bestseller în America sau în altă parte. 

P. S. În imagine: Robert Braithwaite Martineau (1826 - 1869), Last Chapter (1863). Source: Wikimedia Commons.


luni, 9 martie 2020

13 cărți despre epidemiile care au răvășit lumea. De la Sofocle la Gabriel García Márquez

Molimele, pandemiile, ciuma, holera (și reacțiile mulțimii) i-au inspirat adesea pe scriitori. Am căutat în memorie, dar și în biblioteca personală, și am alcătuit lista de mai jos.

          a) Opere literare

1. Giovanni Boccaccio, Decameronul. Prima ediție în 1470. Descrie „ciuma neagră” care a devastat și Florența în 1348. Cartea a stat multă vreme la Index.

2. Edgar Allan Poe, Masca Morții Roșii. Prima ediție: 1842. Nu știm la ce boală s-a gîndit poetul. La rîndul lor, exegeții s-au întrebat cu privire la identitatea povestitorului. Dacă nimeni nu poate intra în castelul prințului Prospero și, pînă la urmă, mor toți, cine spune cuvintele din final?
„Și acum toată lumea află că Moartea Roșie era de față acolo. Sosise pe drum de noapte ca un tîlhar... Și viața orologiului se stinse odată cu viața celui din urmă dintre veselii oaspeți”.

3. Hermann Hesse, Narcis și Gură-de-Aur. Prima ediție, cea în germană: 1930. Goldmund părăsește mănăstirea și străbate o lume pustiită de ciumă. O iubește pe Lene, speră să o protejeze de boală, dar Lene moare. De neuitat este întîlnirea lui Goldmund cu evreica Rebekka, „fata cu părul negru și ochii învăpăiați” al cărei tată fusese ars pe rug, fiindcă se credea că evreii răspîndesc ciuma.  
„Tu, zise el, tu nu vezi că peste tot e moarte și totu-i plin de jale? Uite, curînd ne ia și pe noi moartea și o să putrezim în cîmp și cu oasele noastre o să joace zaruri cîrtița”.

5. Pär Lagerkvist, Piticul. Prima ediție: 1944. Am scris nu de mult despre ea. Ciuma într-o cetate italiană din Renaștere. Locuitorii înspăimîntați merg în procesiune prin oraș, unii se flagelează, alții urlă isteric, toți invocă ajutorul divin.
„Toată gloata asta de oameni cu ochi ca văgăunile şi trupuri ofilite de foame n-ar putea să se mai ţină pe picioare dacă n-ar fi mînaţi de extraz”.

5. Albert Camus, Ciuma. Prima ediție în 1947. S-a retipărit de curînd la Polirom. O epidemie în Oran.

6. Marguerite Yourcenar, Piatra filosofală / L’Œuvre au noir, prima ediție 1968, premiul Femina. Ar fi nevoie de o reeditare a traducerii. 1549, Köln / Colonia. Epidemie de ciumă. Unul dintre puținii medici care rămîn în oraș să-i îngrijească pe bolnavi este Zénon Ligre.  
„Era un bărbat slab și înalt, cu ochii duși în fundul capului, înveșmîntat în mantia roșie a medicilor care au primit să-i îngrijească pe ciumați...”.

7. Gabriel García Márquez, Dragostea în vremea holerei. Prima ediție: 1985. Iubirea văzută ca maladie contagioasă:
„Asta era viaţa. Dragostea, dacă exista, era cu totul altceva: altă viaţă”.

8. Evgheni Vodolazkin, Laur: Roman neistoric. Arseni o primește pe Ustina în colibă, deși fata vine dintr-un ținut bîntuit de molimă.
Ieri nu m-au lăsat în sat. Au zis că aduc molima cu mine. Tu nu te temi de molimă?”

           b) Cronici, jurnale

1. Procopius din Caesarea, Istoria secretă, traducere de H. Mihăescu, București: Editura Academiei, 1972, pp.47, 67, 155: ciuma în Bizanț, în vremea împăraților Iustin și Iustinian.

2. Daniel Defoe, Jurnal din anul ciumei, traducere de Antoaneta Ralian, București: Editura Minerva, colecția bpt, 1980, 272p. Epidemia din 1664-1665. Catrenul din final:

          „O ciumă groaznică în Londra bîntui
          În una mie șase sute șaize'ș'cinci, an de neuitat
          Și un ocean de suflete pieri;
          Dar iată că eu am scăpat”.


          c) Exegeza bolii

1. Susan Sontag, Boala ca metaforă. SIDA și metaforele ei. Există două traduceri, eu am citit-o pe a lui Aurel Sasu de la Dacia. Din eseul despre SIDA:
„Ciuma, din latinul plaga (lovitură, rană), a fost timp îndelungat utilizată metaforic drept etalon al nenorocirilor colective, al răului și calamității... Bolile sînt invariabil privite ca judecăți asupra societății”.  

2. Søren Kierkegaard, Boala de moarte, traducere de Mădălina Diaconu, București: Humanitas, 1999, 248p. 
Cine suferă de „boala de moarte” e predispus la toate bolile. 
           Bibliografie:

Autori care au descris ciuma în Antichitate: Tucidide, Sofocle, Lucrețiu, Vergiliu, Ovidiu. A se vedea: 

Rachel Finnegan, „Plagues in Classical Literature”, Classics Ireland, VI (1999), pp.23-42.  

P. S. În imagine: Josse Lieferinxe (floruit 1493–1503/1508), Saint Sebastian Interceding for the Plague Stricken (c. 1497-1499). Source: Wikimedia Commons.

duminică, 8 martie 2020

5 semnificații ale frumosului. David Konstan și ideea de frumos la greci și romani

Mă uit peste judecățile celor care au citit  înaintea mea cartea lui David Konstan, Beauty: The Fortunes of an Ancient Greek Idea (2014), și tresar: o unanimă, nemeritată subapreciere. Cum s-o explic?
Îmi dau seama, astfel, cît de trainică a fost și mai este (pre)judecata că grecii nu au avut un termen pentru ceea ce numim astăzi „frumos” și că anticii și medievalii au fost departe de o privire strict estetică. Ei și urmașii lor nu considerau, de pildă, că statuia lui Venus din Milo, templele de pe Akropolis sau, mai tîrziu, catedrala de la Saint-Denis se cuvin apreciate după criteriul frumuseții. Erau utile (aveau o funcție religioasă), nu frumoase. Prin urmare, frumusețea este o invenție modernă. Așa să fie oare? „Can the Greeks really have lacked the very idea of beauty?”

La consolidarea acestei credințe persistente au lucrat, printre alții, Władysław Tatarkiewicz și Umberto Eco. În Istoria esteticii, Bucureşti, Editura Meridiane, 1978, vol. 1, pp.171-195, Tatarkiewicz subliniază în mod repetat - la pp.172, 173, 174, 182 etc., imprecizia noţiunii de „frumos” („kallos” sau „kallon”) în gîndirea greacă, în general, şi la Platon, în special.
Autorul scrie: „Elogiind frumuseţea [în „Banchetul”], Platon elogia ceva diferit de ceea ce înţelegem astăzi prin termenul respectiv” (p.172). De ce? În primul rînd, fiindcă Platon vede o legătură foarte strînsă între frumos şi bine. Din Philebos şi Timaios rezultă că frumosul se defineşte prin măsură,  proporţie și simetrie. Dar aceleaşi determinaţii caracterizează şi ideea de Bine. Așadar, scrie autorul polonez, „conceptul de frumos nu se deosebea prea mult de un concept al binelui larg înţeles. Platon putea – şi a şi făcut-o – să utilizeze termenii unul în locul altuia. Banchetul său poartă subtitlul ‘Despre bine’, tratînd însă despre frumos. Ceea ce spune acolo despre ideea de frumos coincide cu ceea ce spun celelalte dialoguri ale lui despre ideea de bine. Aceasta nu era opinia personală a lui Platon, ci părerea general acceptată a anticilor”(pp.173-174). Mi se pare dubios și improbabil ca toți grecii să fi gîndit la fel. Nu-i cu putință.
În Arta şi frumosul în estetica medievală, Bucureşti, Editura Meridiane, 1999, cap.II: „Sensibilitatea estetică medievală” (pp.11-26) și apoi în Istoria frumuseţii, Bucureşti: Editura RAO, 2005, Umberto Eco pune frumuseţea în opoziţie cu dorinţa: 
„Dacă ar fi să reflectăm asupra acelei atitudini de detaşare care ne permite să definim drept frumos un bine care nu trezeşte în noi dorinţa, am înţelege că, în fond, vorbim despre Frumuseţe ori de cîte ori ne bucurăm de ceva pentru simplul fapt că aceasta există, indiferent dacă acel lucru se află sau nu în posesia noastră”. Un „bine care nu trezește în noi dorința”! Definiţia lui Eco este un amestec între echivalarea platoniciană a frumosului cu Binele şi credinţa kantiană a frumosului, „finalitatea fără scop” ce trezeşte o „plăcere gratuită” (pp.9, 11).
David Konstan oferă, înainte de orice, o minuțioasă analiză terminologică. El începe cu poemele homerice și nu uită să comenteze un fragment dintr-un poem atribuit lui Sappho (fr. 16: „Cine-i frumos e frumos atîta timp cît se află sub ochii tăi”), care ar sugera dictonul de mai tîrziu că „frumusețea stă în ochii privitorului, nu în obiectul privit” (p.45). În treacăt fie spus, sfîntul Augustin credea că frumusețea stă de fapt în însușirile obiectului. A se vedea citatul din post scriptum...

Ceea ce remarcă David Konstan este că termenul „kállos” (și contextele în care își face apariția) arată luminos că grecii au gîndit frumosul ca fiind strîns legat de „aparența” vizuală, în general, și de atracția erotică, în particular (pp.9-30, 62-72, 125). Dar tot grecii găseau că unele artefacte (pp.41-42, 96-97) și chiar unele entități de natură spirituală (sufletul, virtuțile, numelel) sînt frumoase, în măsura în care - și ele - ilustrează măsura și proporția (p.84). La greci, opoziția kantiană dintre frumos și dorință nu există (pp.183-187).

Aș aminti că grecii și romanii (cu un bogat vocabular pentru frumos: „pulcher”, „formosus”, „bellus”, „speciosus” etc.) nu au deosebit frumosul „natural” de frumosul „estetic” (pp.148-169).

În încheierea acestei note, aș propune, pornind de la monografia lui David Konstan, o tipologie semantică a frumosului. Este frumos, așadar,
          1. ceea ce respectă măsura, proporția, armonia; lucrul bine făcut, nobil (grecii și romanii);
          2. ceea ce trezește în noi o atracție erotică (grecii);
          3. ceea ce place văzului (Thoma de Aquino);
          4. ceea ce este armonios în el însuși, dar și modul de a privi ceea ce este armonios în el însuși (Augustin, David Hume);
          5. ceea ce impune o contemplație dezinteresată (Immanuel Kant, Umberto Eco, Roger Scruton).

La rîndul său, frumosul implică două specii de iubire, pentru că și iubirea e de mai multe feluri: una erotică (la greci și romani) și una mai apropiată de ceea ce creștinii au numit „agape” / „caritas” (la filosofii medievali și renascentiști).
Pentru a redacta această notă am folosit David Konstan, Beauty: The Fortunes of an Ancient Greek Idea, Oxford University Press, 2014, x + 262 p.

P. S. Să citim, mai întîi, ce a scris sfîntul Augustin în Confesiuni (IV, XIII: 20, traducere de Eugen Munteanu, Nemira, 2003, p.87):
„Nu cunoșteam însă pe atunci toate aceste adevăruri. Îndrăgeam lucrurile frumoase, dar inferioare și pieritoare, îndreptîndu-mă astfel către prăpastie / infern. Spuneam adesea prietenilor mei: „- Oare iubim noi vreun lucru dacă nu este frumos? Dar, în definitiv, ce este frumosul? Și ce este frumusețea? [Quid est pulchrum? Et quid est pulchritudo?] Ce anume ne atrage și ne leagă de lucrurile pe care le iubim? Dacă ele nu ar avea o anumită distincție și o anumită formă frumoasă, nu ne-ar mișca și nu ne-ar atrage în nici un fel". Cînd priveam cu atenție lucrurile, observam că există o deosebire între frumusețea unui obiect privit ca un întreg și frumusețea care rezultă dintr-o potrivire exactă între părți separate, așa cum, de exemplu, fiecare parte a corpului se află în acord cu întregul din care face parte, sau cum încălțămintea se potrivește pe picior și așa mai departe. Această constatare a țîșnit în mintea mea asemeni unui izvor din adîncul inimii mele și am scris atunci o carte intitulată Despre frumos și despre bine-proporționatDe pulchro et apto, în două sau trei cărți, dacă-mi amintesc bine. Tu știi cîte au fost, Doamne, căci eu am uitat. Oricum, acum nu o mai am, căci s-a pierdut în nu știu ce împrejurări”.
P. P. S. Cartea la care se referă Konstan, cînd menționează opinia lui Roger Scruton (pp.9-10, 27) este, desigur, Beauty, Oxford: Oxford University Press, 2009.

P. P. P. S. În imagini: Robert Frederick Blum (1857–1903), Untitled / Figure of Woman in Ancient Greek Dress (1881). Source: Wikimedia Commons.