miercuri, 11 martie 2020

Hume, Kant, Eco: Frumosul e în obiect sau numai în ochii celui care privește?

Pentru că am recenzat acum două zile cartea lui David Konstan, Beauty: The Fortunes of an Ancient Greek Idea (2014), am recitit și Umberto Eco Istoria frumuseții.
Astfel de cărți cu multe poze (unele cît întreaga pagină) sînt reconfortante dintr-un motiv simplu: îți dau iluzia fericită că poți citi 200 de pagini pe oră sau chiar mai mult, dacă privești doar o secundă reproducerile, ceea ce constituie, oricum, un păcat capital.

Niciodată nu am văzut în cartea lui Eco altceva decît un album de artă, însoțit de o antologie de extrase din diverși autori (antici, medievali, moderni) privitoare la frumos, unele potrivite și la obiect, altele mai puțin. Este, așadar, un album-album plus ceva de genul cărților numite odinioară „commonplacebook”. Deci, nu mi-am făcut iluzii, nu m-am gîndit deloc la un tratat academic, riguros, cu subsoluri ticsite și bibliografie exhaustivă. Nu era cazul să mă formalizez și nu m-am... Lucrarea conține tipărite cu litere mici fragmente din Platon, Boethius, Thoma de Aquino, Hugo de Saint-Victor, Bernard de Clairvaux, Daniel Defoe, Edmund Burke, Immanuel Kant etc.

Unii cronicari au remarcat inadecvarea titlului. Pentru o „Istorie a frumuseții” e prea puțin și prea dispersat. Comentariul lui Eco e, de fapt, un eseu cu muuuuuulte divagații, după metoda săriturii calului la șah. Într-un capitol vorbește despre veșminte și culori, în altul despre strălucire și lumină, în al cincilea despre „frumusețea monștrilor”, altul se referă la frumusețea femeii, la iubire (cea cîntată de trubaduri, numită „fin' amors") și la meșteșugul vetust de a seduce o domniță îndărătnică („De la păstoriță la femeia-înger”).

Alții au considerat cartea de-a dreptul lugubră (i-au dat o steluță amărîtă) pentru motivul cuvios că are un preț exagerat. Pe Libris, ediția din 2019, se vinde cu 109,65 lei. Pentru buzunarul unui student la Arte e cam mult, pentru buzunarul unui magistrat pensionar e un preț derizoriu, o nimica toată. Depide de unde privim prețul și de lărgimea buzunarului.
Definiția frumosului: „Dacă ar fi să reflectăm asupra acelei atitudini de detaşare care ne permite să definim drept frumos un bine care nu trezeşte în noi dorinţa, am înţelege că, în fond, vorbim despre frumuseţe ori de cîte ori ne bucurăm de ceva pentru simplul fapt că aceasta există, indiferent dacă acel lucru se află sau nu în posesia noastră” (pp.9, 11). Și încă: „Este frumos ceea ce, dacă ar fi al nostru, ne-ar produce desfătare, dar care tot frumos rămîne și dacă aparține altcuiva... Toate aceste forme de patimă, gelozie, dorință a posesiei, invidie sau lăcomie nu au nimic de a face cu sentimentul frumosului... Semnificația frumosului este diferită de cea a dorinței” (p.11).
Această caracterizare se cuvine a fi comparată imediat cu extrasele din autorii greci:

          - „Hesiod povestește că la Teba, la nunta lui Cadmos cu Armonia, Muzele ar fi cîntat în cinstea mirilor aceste versuri: 'Cine e frumos e drag, cine nu-i frumos, nu-i drag'” (p.36). Trimiterea e greștită. Cel care povestește asta este Theognis, Fragmentul 1: 15: „What is beautiful is loved, what is not beautiful is not loved’".

          - Teognis din Megara (sec.VI-V):
          „Muze și Grații ați cîntat fumoasele cuvinte:
          'Ce-i frumos e iubit; ce nu-i frumos nu e iubit'
          ce au fost rostite și de buzele zeilor” (Elegii, I, V, 17-18). (p.39).

          - Sappho: „ Iar eu gîndesc că frumos este ceea ce e iubit” (p.47).

Așadar, în timp ce grecii și romanii au gîndit frumosul în relație strînsă cu atracția erotică, sub influența strivitoare a lui Immanuel Kant (Observații asupra sentimentului de frumos și sublim), comentatorii moderni au despărțit strict frumosul de dorință și atracție. Dar asta nu înseamnă că grecii au ignorat noțiunea de „frumos”. Îl cred pe cuvînt pe David Konstan...


          Citate, curiozități, definiții le frumosului:

          Thoma de Aquino adaugă criteriului proporției pe acela al utilității. El ar fi putut afirma (îl face Eco să afirme la p.88) că un topor de sticlă nu poate fi frumos, fiindcă nu este adecvat scopului. Nu o spune, firește, nicăieri, stilul său e sobru și strict argumentativ. Dar exemplul lui Eco este în acord cu noțiunea de frumos a teologului dominican. În definitiv, funcția toporului este să spargă lemne și nu aceea de a fi atîrnat de un perete, în sufragerie, pentru a fi privit cu ochi umezi, ca un obiect gratuit și miraculos. Exemplul ipoteticului ciocan de cristal al lui Thoma de Aquino apare și la p.111.

          Busturile teologilor, exemplul abatelui Hugo de Folieto (sec. XII): „Pe parcursul unei predici despre Cîntarea cîntărilor, Hugues de Fouilloy descrie cum ar trebui să fie sînii unei femei: Cu adevărat frumoși sînt sînii care ies puțin la iveală și sînt potrivit de plini; ținuți mai strîns, dar nu striviți, înfășurați cu blîndețe ca să nu miște în voie” (p.154).

          Pentru Baldassare Castiglione (Curteanul, I: 26), partea cea mai frumoasă a femeii este glezna: „Ați luat vreodată aminte la o femeie care, pe stradă, în drum spre biserică..., își ridică fără să vrea poala rochiei atît cît să se vadă piciorul și adeseori chiar și din gleznă o bucățică? Nu vi se pare gestul ei nespus de grațios?” (p.217). Cum să nu? 

          Frumusețea stă în ochii privitorului. David Hume, Eseuri morale, politice și literare, XXIII: „Frumusețea nu este o calitate a lucrurilor în sine, ea există doar în mintea celui care le privește și fiecare minte percepe un alt fel de frumusețe. Se poate chiar întîmpla să aibă cineva senzația de urît acolo unde un altul trăiește frumosul; fiecare trebuie să se poată mulțumi cu propria trăire, fără a avea pretenția de a modifica trăirea celorlalți. A căuta frumusețea în sine / adevărată și urîțenia în sine / adevărată este o încercare ce nu poate da roade, e ca și cum ai pretinde că poți stabili ceea ce e cu adevărat dulce sau amar; pentru acest motiv, dictonul prin care se recunoaște inutilitatea disputei legate de gusturi e corect” (p.247, am revizuit traducerea).

          În Tratat despre frumos, Denis Diderot nu este de acord cu opinia lui Hume: „În ciuda acestor cauze ale divergenței de opinii, nu există vreun motiv să credem că frumosul real, acela care constă în percepția raporturilor, ar fi o himeră; aplicarea acestui principiu poate varia la infinit, iar modificările sale accidentale pot stîrni polemici și războaie literare, principiul însă rămîne constant. Probabil că nu există pe pămînt două persoane care să perceapă exact la fel raporturile ce guvernează un anumit obiect și care să-l aprecieze drept frumos în exact aceiași termeni” (p.255).

          Și a venit Immanuel Kant: „În Critica facultății de judecare, Kant așază la temelia experienței estetice plăcerea dezinteresată pe care o stîrnește admirarea frumuseții. Frumos este ceea ce place în mod dezinteresat, fără a se fi născut dintr-un anumit concept. De aceea gustul este facultatea de a judeca un obiect (sau o reprezentare) în mod dezinteresat, prin intermediul unei senzații de plăcere sau de neplăcere. Obiectul aceste plăceri este ceea ce definim ca frumos... Universalitatea frumosului nu poate fi decît subiectivă; este, așadar, o pretenție legitimă din partea celui care exprimă o judecată, dar nu poate nicidecum asuma valoare de universalitate cognitivă. [Prin Immanuel Kant și Rousseau], rațiunea se retrage ușor din joc” (p.264).
          S-ar cuveni, în încheiere, să transcriu și un pasaj din Immanuel Kant, Critica facultății de judecare, I, 6 (1790): „[Frumosul] este un obiect al unei satisfacții cu totul dezinteresate. Căci cel care e conștient că un lucru i-a produs lui însuși o satisfacție dezinteresată nu poate aprecia acest lucru altfel decît că el trebuie să conțină cauza satisfacției pentru oricine. Întrucît satisfacția nu se bazează pe vreo înclinație a subiectului (nici pe vreun alt interes asupra căruia el a reflectat), ci acela care judecă se simte pe deplin liber față de satisfacția pe care i-o provoacă obiectul, el nu poate găsi nici o condiție particulară ca temei al satisfacției de care subiectul acesteia să depindă în mod exclusiv... El va vorbi deci despre frumos, ca și cum fumusețea ar fi o proprietate a obiectului, iar judecata ar fi logică, deși ea este doar estetică...” (p.264).

Am folosit pentru a redacta această recenzie: Umberto Eco, Istoria frumuseții, traducere de Oana Sălișteanu, București: Editura RAO, 2019, 440p.

P. S. În imagine: Edward Burne-Jones (1833–1898), Saint George and The Dragon / The Princess Tied to the Tree (1866). Source: Wikimedia Commons.

Niciun comentariu: