Dacă nu mă înşel, poeţii de pretutindeni cîntă, de obicei, două - și numai două - teme: iubirea şi moartea. Prin poet înţeleg, fireşte, precum Goethe odinioară, orice fel de scriitor. În Filosofia compoziţiei, Edgar Allan Poe afirmă: „cel mai nobil motiv poetic este moartea ființei iubite”. Poe conjugă, așadar, în modul cel mai surprinzător, cele două teme lirice.
Firește, pentru lirica erotică, este nevoie de o Muză. Bănuiesc că știți ce-i o Muză, nu insist. Orice poet se bazează în viața lui de om sărman pe o Muză. Deci, Muza poate fi, desigur, o curtezană generoasă, cu sîni, şolduri, coapse, rotunjimi, moliciuni. Și altele. De veacuri şi veacuri, poeţii adevăraţi slăvesc femeia care se revarsă generos pe de lături, femeia fără muchii şi ascuţimi, frumuseţea sferică, uriașă, La Géante (Uriașa este titlul unui sonet de Baudelaire).
De altfel, într-un poem cunoscut, și Eminescu a precizat condiţiile necesare oricărei creaţii poetice: femeia e preferabil să fie „nu subţire, ci-mplinită / încît ai ce strînge-n braţe, numai bună de iubită”.
Astăzi, din păcate (dar și pentru a-i enerva pe poeți!), în estetica feminină este la modă scheletul. Femeia frumoasă nu trebuie să tragă la cîntar nici cît o pană din coada unui păun înamorat. Priviţi exponatele famelice de la paradele de modă. Dacă sufli mai tare în direcţia lor, rişti ca modelele să dea cu capul de tavan. O astfel de frumuseţe gracilă place, nu neg cîtuşi de puţin acest adevăr preţios, dar nu inspiră pe nimeni, nici un poet nu simte vreun frison: poetul vrea întotdeauna mai mult. Cît de mult? Iată răspunsul lui Baudelaire:
„Am preferat dintotdeauna făpturile uriașe, femeile mari... Cred că dimensiunea are un rol decisiv în evaluarea frumosului”.
În consecinţa acestui fapt de psihologie a profunzimilor (şi din lipsă de femei adevărate), poeţilor nu le rămîne decît să deplîngă, în elegii plicticoase, vanitatea existenţei și Finalul ei ineluctabil. Cînd n-au Muze, poeţii trăiesc tocmai din această nedumirire a muritorilor: nu știm încă de ce venim pe lume, nu știm nici de ce murim, nu știm, ca să vorbesc franc, absolut nimic.
Și, la urma urmelor, la ce ne-ar folosi dacă am afla acest secret amînat? Să ne mulțumim cu ce ne-a dat Dumnezeu. Și să cîntăm fără oprire Muzele, Muzele, Muzele...
P. S. În imagine:
Igor Emmanuilovich Grabar (1871–1960), The Fat Women (1904). Source: Wikimedia Commons.
Am stat cinci ore cu ochii în tavan și am încercat să-mi amintesc cum arăta Anna Karenina. Am citit romanul lui Tolstoi măcar de două ori (o dată la tinerețe și încă o dată la deplina maturitate) și ar fi trebuit să știu măcar unele amănunte de ordin fizic, detalii oarecum „exterioare”. Mi-am pus, așadar, tot soiul de întrebări ciudate? Ca de pildă:
Anna avea părul șaten? Sau blond ca spicul copt? Sau roșcat? Îl tăia scurt sau îl lăsa să-i curgă pe spate în valuri? Avea ochii albaștri sau verzi? Sau negri? Era mai plinuță, așa, ca domnițele din O mie și una de nopți, sau era subțire și suptă ca o călugăriță vicioasă? Avea degete lungi? Își făcea unghiile? Avea pieptul drept, scobit, sau curbat spre exterior? Și ce formă aveau urechile Annei? V-ați gîndit la acest mister? Erau mari sau mici? Depărtate de tîmple sau lipite? Avea pielea albă, lividă sau arămie? Făcea plajă în timpul verii? Dar nasul Annei? Ei bine, fraților, era drept sau coroiat? Sau, poate, era mic-micuț ca un degetar? Cîrn? Dar buzele Annei? Subțiri (ca la vipere)? Groase? Ca inimioara? Dar coapsele? Dar gambele? Erau drepte sau curbate? Groase sau potrivite? Scheletice? Ce înălțime avea? Era înaltă, mijlocie, micuță? Și ce fel de surîs vădea prietenilor? Amabil, ironic, batjocoritor, naiv-ingenuu? Și, în fine, trupul Annei Karenina, ca întreg și totalitate, era alcătuit din curburi sau din unghiuri drepte și planuri? Din moliciuni sau tării?
În urma acestui examen (aproape medical-somatic, deși imaginar), mi-am dat seama că nu știu aproape nimic despre biata Anna. Aaaaaa, știu cum a venit îmbrăcată la balul în care își dă seama, încă o dată, cît de îndrăgosită este de Vronski, fiindcă am scris, în Breviarul sceptic, despre acest amănunt. Cine nu-şi aminteşte!?
Anna poartă o rochie de catifea neagră (nu violetă cum prezisese Kitty), cu o garnitură de dantele veneţiene. Rochia neagră se deschide într-un decolteu mare, binevoitor. Un şirag de mărgăritare în jurul gîtului, o ghirlandă de panseluţe în părul negru şi un bucheţel de panseluţe prins de cordon (Anna Karenina, I: 22). OK, rețin de aici că avea părul negru. Și mai deduc că avea ce arăta bărbaților (și invidioaselor) de vreme ce rochia ei avea un „decolteu mare”. Bănuiesc că nu toate femeile au curajul (și bucuria) de a vădi mulțimilor aristocrate un decolteu foarte îndrăzneț.
Deduc, în sfîrșit, că avea îndrăzneală și, cum să spun?, și un oarecare gust al sfidării. Nu-i păsa de ce zice lumea. Asta știm cu precizie din tot ceea ce i s-a întîmplat.
Bănuiam de la bun început că exercițiul meu nu poate avea succes. Nici un scriitor normal nu descrie un personaj de sus pînă jos, trăsătură cu trăsătură, pe toate fețele, n-ar mai termina cartea în secolul actual. De obicei, prozatorul aruncă niște aluzii și gata, restul trebuie să ni-l închipuim singuri, dacă avem curiozități de acest tip. Orice cititor este obligat, dacă are timp, să completeze portretul propus în grabă de autor, scriitorul mizează pe bunăvoința noastră. Nu cred că Tolstoi precizează în vreun capitol cum erau buzele Annei Karenina. Deși se prea poate, n-am citit de curînd romanul, nu pot face decît niște presupuneri lipsite de temei textual. Oricum ar fi, e un fapt cunoscut că scriitorii lasă în seama cititorilor (spre a le completa ei) astfel de amănunte obișnuite.
N-am pus aceste întrebări doar ca să mă / vă distrez și să constat cît de puțin (și de precar) ținem minte (dintr-)o carte. Am răsfoit de curînd volumul lui Peter Mendelsund, What We See When We Read: A Phenomenology (Vintage Books, 2014, 419p). L-am împrumutat pentru o zi, se citește în trei ore. E vorba de o carte bogat ilustrată. Autorul lucrează la o editură și e specialist, printre multe altele, în realizarea coperților / copertelor de carte (ambele forme ale cuvîntului sînt admise). Eseistul își începe ancheta chiar cu întrebarea despre Anna Karenina. Nici el nu știe prea mult. Concluzia lui Mendelsund este că experiența lecturii nu e numaidecît una vizuală.
Cititorii caută sensuri, semnificații, urmăresc acțiunea și văd personajele în mișcare. Personajul nu este o entitate, ci un eveniment, o sumă de întîmplări. De aceea este vag, cețos, tulburat și, în cazul Annei Karenina, de-a dreptul tulburător... (31 iulie 2015)
Alte însemnări pe această temă:
P. S. În imagine: Ivan Nikolaïevitch Kramskoï (1837-1887) - Portrait of an Unknown Woman / L'inconnue (1883). Source: Wikimedia Commons.
Nu cred cîtuși de puțin că viața noastră are un scop: mare, mic, nobil, mărunt. Eu, unul, n-am identificat nici un scop valabil pentru toți, pentru fiecare în parte, pentru nimeni.
Cred, în schimb, că hazardul ne-a aruncat într-un veac și într-o lume mai degrabă indiferente. Aici găsim, totuși, o frumusețe pe care cu siguranță nu o merităm. Ați privit de curînd un trandafir pălit, o crăiță, un crin regal? Le-ați sorbit mireasma? Tare mă îndoiesc.
Așadar, cred cu melancolie că nu ni s-a dat o misiune de îndeplinit, că nu avem de realizat ceva - nici grandios, nici meschin. Nu avem obligații venite din absolut ori impuse de o instanță obscură, nu ne-a dat nimeni porunci, imperative categorice: „Mîntuiește-te!”, „Scrie o carte senzațională, creează o operă nemuritoare!” Nici măcar „Fă binele!” nu este scris în ADN-ul nostru. Dacă ar fi scris, l-am face. Drumul individului prin timp nu are nici o finalitate. Vom muri ca toți muritorii (vestiți sau umili) de dinaintea noastră, ne vom preface în țărînă, în nimic, vom fi uitați. Borges găsea în asta o mîngîiere, alții găsesc că este o nedreptate, fiecare cu părerea și gîndul lui.
Ce mi-a venit așa dintr-odată? Am citit ieri un eseu semnat de Alexandru George. Este intitulat „Hoții și risipitorii de existențe” și a fost cules în volumul Simple întîmplări în gînd și spații (autorul nu a fost norocos la titluri). În acest eseu, Alexandru George spune că a avut un unchi copleșit cu toate înzestrările posibile (un unchi de la care a învățat multe și pe care l-a invidiat), dar că numitul unchi (oroare, scandal!) a murit fără să facă nimic, absolut nimic. A murit, subliniază scriitorul, „nerealizat”. Foarte frumos! Și dacă murea „realizat”, ar fi fost mai bine, i-ar fi folosit la ceva, ajungea în Empireu?
Ce ar fi trebuit oare să facă insul menționat mai sus? Să elaboreze o carte de eseuri istețe, un roman diluvial de 3 mii de pagini, să ridice un turn înclinat, să încline un turn drept, să compună un oratoriu, să sculpteze ecvestra unui politician, să fie un politician, să se strîmbe la public ca histrionii, să propovăduiască pacea, idealurile subțiri, evadarea în absolut?
Însăși premisa lui Alexandru George mi se pare greșită. Trăim cu iluzia scopurilor, a cauzelor finale, a talantului de înmulțit, a datoriei moștenite. Această amăgire este, vai, un păcat omenesc aproape general. „Cineva” ne-a spus că devenirea a avut (și are) un scop și că acest scop a fost ivirea conștiinței pricepătoare (în filosofie, chestia asta se numește Principiul antropic). Universul nu mai putea după homo erectus, ar fi plîns după el, s-ar fi zguduit. Iar dacă un Dumnezeu l-a creat pe om, a făcut-o din pricina (propter e termenul latin din Crez) singurătății Sale. Adică Dumnezeu s-a simțit brusc și subit foarte singur, a fost cuprins de alean, și, ca urmare, l-a creat pe om - ca omul să-i aprecieze creația. Dacă nu mă credeți, întrebați-i pe teologi, ei vă pot dumiri în amănunt, cu exemple și ilustrații, cum e cu scopul omului...
Am întîlnit ideea că viața omului are o cauză finală și la eseistul / poetul american Ralph Waldo Emerson, despre care am mai scris cîndva. Iată cum vedea el lucrurile:
„Să rîzi mult și des;
să cîștigi respectul oamenilor inteligenți și afecțiunea copiilor;
să obții aprecierea criticilor corecți și
să înduri trădarea prietenilor ipocriți;
să apreciezi ceea ce este frumos și
să descoperi ce este mai bun în fiecare;
să lași în urma ta o lume un pic mai bună,
fie printr-un copil sănătos,
fie printr-o bucată de grădină,
sau printr-o condiție socială îmbunătățită;
să știi că măcar un suflet a respirat mai ușor pentru că ai trăit tu.
Asta înseamnă că ai reușit”.
Sună ca o poezie frumoasă, demnă de recitat la serbările școlare și postume, sună înălțător... Dar asta nu mă poate convinge că viața mea, a mea (nu vorbesc de viețile și credințele celorlalți) are vreun scop precis. Franc vorbind încă o dată, nu are. Trăiesc și scriu, știind bine că nu există un astfel de scop, că scrisul nu poate fi unul dintre ele (și în nici un caz cel mai înalt), că este o biată activitate ca oricare alta, nici mai bună, nici mai rea decît asceza sfinților.
Ca să-mi trec vremea, fac și eu cît și ce pot, mă agit, dau din aripioare. Și oricum, să cîrpesc legendarul ciorap al filosofului John Locke încă nu m-a învățat nimeni...
Pe aceeași temă:
Viața oricărui om are și părți amuzante. Am ales dintr-o carte pe care tocmai am citit-o 10 amănunte din biografia lui Borges. Să le inspectăm.
1. Borges mînca, de obicei, orez fiert și, mai rar, paste. Astfel de alimente frugale îi dădeau posibilitatea de a-și continua nestingherit conversația cu amicii / admiratorii. Îi plăcea enorm să discute despre poezie. Recita prietenilor din poeții preferați. Fiind fascinat de Japonia, uneori, discuta și despre orez.
2. Borges se culca într-o cămașă de noapte albă, lungă pînă la călcîi, și nu uita să șoptească înainte de a-și pune capul pe pernă „Tatăl nostru” în limba engleză.
3. Borges a avut un motan uriaș, alb, pe nume Beppo. Nu cred că este fix cel din poza de mai sus. Dar orice motan este numai o copie palidă a Motanului arhetipal, trăitor fericit în locul imaginat de Platon (topos noeton), așa încît poate fi înlocuit cu oricare alt individ sublunar.
4. Lui Borges îi plăcuse un vis povestit de gînditorul Anicius Manlius Severinus Boethius (c. 477 - 524), cel care a scris De consolatione philosophiae:
„În acest vis, filosoful asistă la o cursă de cai / care; vede caii, plecarea în cursă, diferitele ei momente care se succed pînă cînd un călăreț trece victorios linia de sosire. Dar, chiar acum, Boethius zărește un al doilea visător, cineva care îl vede atît pe el, cît și cursa, caii în galop, călăreții și totul, absolut totul, într-o singură clipită. Pentru acest visător - care nu este altul decît Dumnezeu - rezultatul întrecerii depinde întru totul de călăreți, deși acest rezultat îi este deja minuțios cunoscut”.
5. Borges povestea prietenilor că a vizitat cîndva biblioteca lui Rudyard Kipling (unul dintre preferații lui, alături de Stevenson și Chesterton). Din păcate, biblioteca lui Kipling nu conținea nici o carte de proză, nici o carte de poezii, nici o carte de teatru, nici o tragedie de Shakespeare, numai lucrări de geografie orientală și relatări de voiaj. Borges a presupus că Rudyard Kipling se citea doar pe el.
6. Deși orbise de mult (din 1955), Borges continua să meargă la cinematograf și să „vizioneze” filme, pentru dialog și, mai ales, pentru muzică. Pe stradă continua să fredoneze melodiile...
7. În apartamentul din Buenos Aires, Borges avea foarte puține cărți, în special, dicționare și enciclopedii, cîțiva clasici „personali”. Începuse să citească la Biblioteca publică, deschizînd la întîmplare Encyclopædia britannica. S-a nimerit să fie volumul De - Dr și a parcurs răbdător toate articolele, fără să omită vreunul. Și mai tîrziu i-a plăcut să citească mînat de hazard. La bătrînețe, obligat și de lipsa vederii, s-a fixat la cîțiva, foarte puțini, autori. Necesitatea a învins.
8. Mama lui Jorge Luis Borges, doña Leonor, era o femeie foarte protectoare („farouchement protectrice”): „Pune-ți pardesiul pe tine, o să-ți fie frig, ai grijă să nu răcești”. Îl alinta „Georgie”. Tot așa i-au spus și prietenii, dar și sălbatica lui Muză din 1944, Estela Canto.
9. Și Borges a avut un vis sau, mai precis, un coșmar. A visat că s-a privit într-o oglindă și că a zărit acolo un chip străin.
10. Din cîte se pare, Jorge Luis Borges i-a detestat cordial pe următorii scriitori: Austen, Goethe, Rabelais, Flaubert, Calderón, Stendhal, Zweig, Maupassant, Boccaccio, Proust, Zola, Balzac, Galdós, Lovecraft, Edith Wharton, Neruda, Alejo Carpentier, Thomas Mann, García Márquez, Amado, Tolstoi, Lope de Vega, Lorca, Pirandello. S-ar putea scrie o istorie a literaturii pornind numai de la aceste antipatii (pentru mine discutabile, știu că-i plăcuse Flaubert).
Am cules aceste amănunte din cartea lui Alberto Manguel, Chez Borges, traduit de l'anglais par Christine Le Bœuf, Actes Sud, 2005, 80p. Un eseu aproximativ, probabil o „conferință”. M-am așteptat ca Manguel să descrie, mai degrabă, modul în care asculta și comenta Borges cărțile pe care Alberto i le citea cu voce tare. O astfel de lectură se numește „aurală” (cu urechile). Am găsit, din păcate, altceva, amănunte pe care le știam din alte cărți. Impresia mea este că toate amintirile din Chez Borges sînt mai mult sau mai puțin apocrife. Deși asta nu prea contează.
Alte însemnări despre Borges:
P. S. Numele întreg al prozatorului și poetului argentinian era Jorge Francisco Isidoro Luis Borges Acevedo. S-a născut în Buenos Aires, la 24 august 1899, și a murit la 14 iunie 1986, în Geneva. A fost înmormîntat în Cimetière des Rois.
P. P. S. În imagine: Christoph(er) Paudiß (1630 – 1666), Mann mit Katze. Source: Wikimedia Commons.
Mă întreabă un prieten dacă stoicul ipotetic, pe care l-am citat nu de mult, a iubit pe cineva. Greu de spus, mă îndoiesc: iubirea nu era o virtute în ochii stoicilor din Antichitate și dintotdeauna. Nu s-au omorît cu iubitul...
Mă întorc la filosoful ipotetic. Nu-i cunosc, așadar, nici o iubire, n-am citit nicăieri că s-a îndrăgostit prea tare de cineva. În definitiv, stoicii erau foarte secretoși, foarte discreți... Cine știe, poate a iubit o matroană indiferentă, poate a fost înșelat, poate și-a prins femeia cu un centurion tînăr, cu un gladiator musculos, poate și-a smuls părul din cap fir cu fir, poate a rămas chel și plin de resentimente, poate n-a avut pur și simplu noroc. Nu poți avea noroc întotdeauna, joci la zaruri și pierzi. Să-l lăsăm, deci, în apatia lui și să ne întoarcem la citat.
Iată cum sună: „Dacă un om trage să moară, lasă-l dracului în pace și vezi-ți de treabă; iar dacă a murit, nu te mai holba la el, aruncă-l într-o groapă și treci mai departe”.
Filosoful e aspru, recunosc. Dar are vreun temei, există vreo situație în lumea sublunară care i-ar justifica aserțiunile? Mă tem că da. Două lucruri mă fac să susțin asta. Primul se referă la aviditatea euforică cu care oamenii așteaptă, privesc, verifică și apoi comentează îndelung moartea unui seamăn de-al lor. Nimeni nu-și păstrează cumpătul. Toți se simt dintr-o dată importanți. Și, în secret, se bucură că i-au supraviețuit: „Bine că a fost el, nouă nu ni se poate întîmpla asta...”.
Al doilea se referă la spectacolul înhumării. Întotdeauna penibil. Străini, curioși, bîrfe pioase, țipete, bocitoare, pîraie de lacrimi, prăbușiri în leșin, săruri, secreții nazale zgomotoase, discursuri despre proeminența mondială a mortului (a fost întruchiparea tuturor virtuților), ospățul final, beția generală, uitarea...
Într-o epistolă către Lucilius (nu pot controla acum numărul ei), Seneca meditează la o întrebare ciudată: „Se cuvine să-i plîngem pe morți?” Răspunsul său e direct: nu. Morții sînt oricum mai fericiți decît noi. În nici o împrejurare a vieții noastre, nu se cade să rîdem / să plîngem / să gesticulăm. În primul rînd, fiindcă vom fi suspectați de îndată de ipocrizie. Toată lumea ne va măsura din ochi durerea. Dacă vom plînge, se va spune că o facem pentru spectacol, ca să fim văzuți și măsurați de ceilalți. Dacă nu vom plînge și nu vom arăta omenirii un chip descompus, mulțimea va spune, iarăși, că nu l-am prețuit suficient pe defunct, că n-am pus destul suflet în doliu...
N-o mai lungesc, trebuia să scriu despre iubire, despre mîinile care se strîng pentru ultima dată. O voi face într-o notă ulterioară, dacă voi fi în stare, deja m-a cuprins un plîns și o jale de nu pot să vă spun nici măcar Adio....
P. S. În imagine: „Apollon and the nine Muses” (Pompeii, Triclinium, c. 64 AD). Source: Wikimedia Commons.
Întrebare de principiu: dacă ai început o carte și vezi că nu-ți place, renunți la ea sau o duci pînă la capăt, în speranța că vei găsi un enunț eliberator?
O spun din capul locului: fac parte dintr-a doua categorie. M-am învățat cu greul de multișor. În definitiv, după ce l-ai citit pe Kant (nu mint, jur pe sănătatea defunctei mele bunici), nici o carte nu te mai poate speria. Oricît de plicticoasă sau de dificilă ar fi. Există o plăcere (perversă, firește) și în tipul ăsta de lecturi. Te poți chiar făli urbi et orbi: eu sînt ăla de am parcurs cea mai plicticoasă carte din univers. Priviți-mă! Admirați-mă! Ridicați-mi un soclu!
Cu toate acestea, nu avem la dispoziție o viață nesfîrșită, undeva trebuie să ne oprim, la pagina 50 sau la pagina 99, oricum, înainte de sfîrșitul cărții. Sînt prea multe cărți bune, pentru a persista într-o lectură care nu-ți oferă nici o recompensă, nici o plăcere.
Înțelepții au păreri împărțite. Plinius cel Tînăr a scris, într-o epistolă: „Nici o carte nu este întru atît de proastă încît să nu găsești în cutare loc ceva de folos” (pe lătinie: Nullum esse librum tam malum ut non ex aliqua parte prodesset).
În The Atlantic (5 noiembrie 2014), Juliet Lapidos îl îndeamnă pe cititorul grăbit în cuvintele următoare: „Dacă ai început o carte, du-o pînă la capăt. Multe cărți m-au plictisit de moarte în primele 100 de pagini, mi-au pus răbdarea la încercare, dar apoi am dat peste un pasaj miraculos, care a salvat totul. Așa am pățit de fiecare dată cînd am citit Henry James”.
Înțelepții din secta opusă pretind că este un semn de istețime să renunți la o carte antipatică. Prozatorul Iain Broome a formulat sloganul îndrăzneților: „It's always okay to stop reading a book”. Nu-ți place cartea? Arunc-o, dă-o de pomană, pune-o pe foc!
Am precizat că fac parte din categoria asceților. Am parcurs silitor tot felul de cărți. Dar lectura cea mai anevoioasă, țin minte ca azi, a fost La poalele vulcanului / Sub vulcan de Malcolm Lowry. Mi-a luat două săptămîni, copiam frazele mai semnificative, încercam să pricep. Nici acum nu știu dacă am procedat bine...
P. S. În imagine: Frans Hals (1582 / 1583 - 1666), Lesender Knabe (Nicolaes Hals ?). Source: Wikimedia Commons.
„Dintotdeauna mi-am închipuit că paradisul ar fi un soi de bibliotecă”: „Siempre imaginé que el Paraíso sería algún tipo de biblioteca” (Jorge Luis Borges).
Mi-am petrecut ziua de ieri căutînd în biblioteca personală (dar și pe net) titluri / lucrări - traduse în românește, desigur - cu privire la istoria cărții în general. Recolta a fost destul de săracă. Voi încerca să țin această bibliografie la zi. Am cules doar cărți redactate în română sau traduse în română.
- Chartier, Roger, Lecturi și cititori în Franța Vechiului Regim, traducere de Maria Carpov, București: Editura Meridiane, 1997.
- Costa, Ioana, Textele antice și transmiterea lor, București: Editura Universității din București, 2008, 216p.
- Costa, Ioana, Papirus, pergament, hîrtie. Începuturile cărţii, București: Humanitas, 2011, 168p.
- Butor, Michel, „Cartea ca obiect”, in Repertoriu, traducere de Constantin Teacă, București: Editura Univers, 1979, pp.96-119.
- Darnton, Robert, Marele masacru al pisicii și alte episoade din istoria culturală a Franței, traducere de Raluca Ciocoiu, Iași: Polirom, 2000, 260p.
- Eco, Umberto, Memoria vegetală. Și alte scrieri de bibliofilie, traducere de Anamaria Ghebăilă, București: RAO, 2008, 224p. „Ritmul lecturii îl urmează pe cel al trupului, ritmul trupului îl urmează pe cel al lecturii. Nu citim numai cu creierul, citim cu întregul nostru trup…”.
- Faguet, Émile, Arta de a citi, traducere de Lidia Cucu Sadoveanu, București: Editura Albatros, 1973, 150p. „Precipitarea în lectură e o formă a lenii, nu a hărniciei”. „E plăcut să citeşti; cîteodată, e şi mai plăcut să reciteşti”. „Citeşte pe îndelete, notează, critică, trage învăţături, întreabă-te dacă ai priceput bine şi dacă ideea pe care ai primit-o e a scriitorului ori a ta”.
- Flocon, Albert, Universul cărţilor. Studiu istoric de la origini pînă la sfîrşitul secolului al XVIII‑lea, traducere de Radu Berceanu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976, 496p.
- Geck, Elisabeth, Gutenberg și arta tiparului, traducere de Emeric Deutsch, București: Editura Meridiane, 1979, 138p.
- Gherghel, Valeriu, Breviarul sceptic. Şi alte eseuri despre simplitate, Iaşi: Editura Polirom, 2012.
- Gherghel, Valeriu, Roata plăcerilor: De ce n-au iubit unii înțelepți cărțile?, Iaşi: Editura Polirom, 2018.
- Gherghel, Valeriu, Porunca lui rabbi Akiba: Ceremonia lecturii de la sfîntul Augustin la Samuel Pepys, ediția a II-a a revăzută şi adăugită cu cinci eseuri noi, Iaşi: Polirom, 2019, 328p.
- Ginzburg, Carlo, Brînza şi viermii. Universul unui morar din secolul al XVI-lea, traducere de Claudia Dumitru, Bucureşti: Editura Nemira, 1997, 258p.
- Hunt, Leigh, „Cărțile mele”, traducere de N. Steinhardt, in Eseul englez, II: De la Lamb la Huxley, București: Editura Minerva, bpt, 1975, pp.204-227.
- Huxley, Aldous, „Cărți de citit în călătorie”, in Și restul e tăcere, traducere de Antoaneta Ralian, București: Editura Univers, 1977, pp.59-66. Transcriu în grabă cîteva pasaje: „Ori de cîte ori plec undeva, îmi supraevaluez calitățile de cititor” (p.59); „Cartea care presupune o atenție continuă sau un efort mental prelungit nu-și găsește rostul în călătorie” (p.60); „Da, maximele constituie cea mai agreabilă lectură într-o călătorie. Îți ia un minut ca să citești o cugetare ce-ți furnizează apoi material de gîndire pentru ceasuri întregi. Și cred că cele mai bune din toate sînt maximele lui La Rochefoucauld” (p.61); „Eu unul nu plec de acasă pentru o zi fără să iau un volum [din Encyclopaedia Britannica, pe hîrtie de India, n.m, vg] cu mine. O consider cartea cărților. Răsfoindu-i paginile, scotocind printre fantasticele vrafuri de fapte stivuite laolaltă numai în virtutea hazardului alfabetic, mă bălăcesc în viciul meu intelectual. Un volum răzleț din Enciclopedie e întocmai ca mintea unui nebun erudit - îmbîcsită de idei corecte, dar fără nici o altă coeziune între ele decît că toate încep cu litera O. De la opust, care-i un baraj de lemn pe rîurile unde se practică plutăritul, treci de-a dreptul la oracole. Faptul că nu-ți pierzi și tu mințile pe parcursul lecturii Enciclopediei... se datorește capacității de a uita. Mintea omenească e dotată cu o imensă facultate de a uita. O însușire providențială...” (p.65).
- Karolides, Nicholas J.; Margaret Bald; Dawn B. Sova, 100 de cărți interzise. O istorie a cenzurii în literatura mondială, traducere de Daniel Duma, Pitești: Editura Paralela 45, 2007.
- Kelly, Stuart, Cartea cărților pierdute, traducere de Irina Negrea, București: Editura Nemira, 2007, 448p.
- King, Ross, Librarul din Florența: Vespasiano da Bisticci și manuscrisele care au iluminat Renașterea, traducere Iulian Bocai, București: Editura Nemira, 2022, 504p.
- Labarre, Albert, Istoria cărții, traducere de Camelia Secăreanu, Iași: Institutul European, 2001, 144p. O repede privire asupra evoluției cărții. Generalități. „Orice bibliotecă e o istorie a cărţii. În orice bibliotecă e măcar o Istorie a cărţii”.
- Lyons, Martyn, Istoria cărţilor, traducere de Ştefania Ferchedău, București: Editura ART, 2011, 224p.
- Manguel, Alberto, Istoria lecturii, traducere din limba engleză de Alexandru Vlad, Bucureşti: Editura Nemira, 2011, 416p.
- Manolescu, Nicolae, Cititul și scrisul, Iași: Polirom, 2002, 352p. Cîteva citate: „Sigur că cititul e una din marile bucurii ale vieții și printre puținele vicii care nu trebuie pedepsite. Dar eu nu l-aș separa, nici măcar din rațiuni de demonstrație, de învățătură. A citi înseamnă a învața. E o formă de experiență sau, mai bine zis, un multiplicator pentru experiențele noastre…“ (p.197). „Curiozitatea nu m-a părăsit niciodată. O carte nouă este lucrul cel mai frumos care mi se poate întîmpla. Sufletul mi-e vesel, oho, pentru că n-am citit toate cărțile“ (p.219). „Nu mă pot închipui fără să țin o carte în mîna“ (p.219).
- Marrou, Henri‑Irénée, „Literatură și editare în epoca patristică”, in Patristică și umanism. Culegere de studii, traducere de Cristina și Costin Popescu, București: Editura Meridiane, 1996, pp.289-328. „Tehnica editării în epoca patristică” (pp.291-310); „Împărțirea în capitole a cărților din De civitate Dei” (pp.311-328)
- Marrou, Henri‑Irénée, Sfîntul Augustin şi sfîrşitul culturii antice, traducere de Dragan Stoianovici şi Lucia Wald, Bucureşti: Humanitas, 1997.
- Matei, Horia, Cartea un călător milenar, București: Editura Tineretului, 1964.
- Ofrim, Alexandru, Cheia şi Psaltirea. Imaginarul cărţii în cultura tradiţională românească, Pitești: Editura Paralela 45, 2001.
- Ofrim, Alexandru, Farmecul discret al patinei și alte mici istorii culturale, București: Humanitas, 2019, 324p.
- Olteanu, Virgil, Din istoria şi arta cărţii. Lexicon, Bucureşti: Editura Enciclopedică, 1992, 400p.
- Pataut, Fabrice, Noua bibliotecă de la Alexandria, traducere de Ion Crețu, București: Institutul Cultural Român, 2006.
- Robinson, Andrew, Istoria scrisului, traducere de Mihnea Gafița, București: Editura ART, 2009, 232p.
- Vallejo, Irene, Infinitul într-o trestie, traducere de Silvia-Alexandra Ștefan, București: Editura Pandora M, 2022, 624p.
- Vasilescu, Mircea, Iubite cetitoriule... Lectură, public şi comunicare în cultura română veche, Bucureşti, Editura Paralela 45, 2001, 188p.
P. S. În imagine: Folio 5r from the Codex Amiatinus (sec. VIII), Ezra the Scribe. Source: Wikimedia Commons.
Voi spune două cuvinte despre „iubirea de departe” (amor de lonh) a trubadurilor, dar poate mai multe despre iubirea de alături. Și despre lumina strălucitoare din ochii care nu se văd.
Nu știu dacă un om se poate îndrăgosti de cineva doar privindu-i portretul, oricît de reușit ar fi acel portret. Și oricît de sprințară i-ar fi închipuirea. Mă îndoiesc. Deși, cînd vorbim de(spre) iubire, orice grozăvenie este cu putință. Nu te îndrăgostești dintr-un motiv anume, ci în pofida lui. Iubești fiindcă n-ai vrut să, fiindcă n-ai fost în stare să, fiindcă iubirea a fost imposibilă. Nu numai că determinismul e răsturnat (pentru că devine în pofida faptului că...), în iubire nu există nici un determinism. Cel mult, o oarbă fatalitate.
Jaufré Rudel, prinț de Blaye, pretinde că s-a îndrăgostit de contesa de Tripoli în acest chip, i-a văzut portretul. De îndată ce l-a văzut, a ghicit - dincolo de trăsăturile lui - „femeia vieții”. Ea însăși. După cum se știe, specia poeților se îndrăgostește foarte ușor, poeții se aprind fără amnar, e vorba, în cazul lor, de o combustie spontană, instantanee. Ei n-au nevoie, ca toată lumea, de vreun impuls carnal, de prezența unei femei aievea, cu rotunjimi și moliciuni, de o privire fermecătoare, n-au nevoie de nimic, de nimic. Sucombă. Iubesc fiindcă iubesc. Au fost loviți de o stihie, i-a vizitat un fulger volatil, au sorbit le vin herbé.
Firește, este un fapt indubitabil, verificat de cei mai experți dintre experți: iubirea poate lua naștere adeseori (și) printr-un joc al privirilor. Ești în tren, n-ai ce face și te uiți în jur. Vezi o femeie. Ea se preface mai întîi că nu te vede, vicleana. Îi privești insistent privirea. Ți-o întoarce uimită. Are ochi de madonă, enormi, inocenți, puri. Nu te pierzi cu firea. O scrutezi tenace. Un ceas, două, cinci. Te cufunzi în glaucul ochilor ei. Ea se cufundă în glaucul ochilor tăi. Suspină. Simte frisoane. Cînd călătoria ia sfîrșit, femeia vibrează din tot corpul ca o vioară în vînt, are un tremur nervos al buzelor și îți cade subit în brațe. S-a albit cu totul la față. Are ochii stinși. Abia respiră. Îți smulgi părul din cap. Intri în criză, în stop cardio-respirator. Disperi. O tratezi cu săruri pe la năsuc, îi dai palme în obrăgiorii palizi, îi donezi viața, și, mai tîrziu, împins de Fortuna, te însori cu ea. Trăiți beatitudinea într-un castel rustic, pe o stîncă, în modul cel mai egoist cu putință. Nu primești musafiri. N-o arăți nimănui. Este a ta. Ești al ei. Pentru o veșnicie, pentru totdeauna. Și totul a pornit de la o singură privire.
În Historia de duobus amantibus, un romanț epistolar, Enea Silvio de' Piccolomini, cel ce va fi ales papă sub numele de Pius al II-lea (din 19 august 1458), a imaginat cîndva un episod identic, dar într-un decor diferit. Un bărbat și o femeie călătoresc cu trăsura prin Italia. Lucrezia vine din Toscana. Euryalus din Franconia. Ea este o femeie din Siena măritată greșit, el e trimisul unui nobil din Franconia. Ea - tînără și fragedă. El - june și neliniștit. Cei doi nu schimbă nici un cuvînt, nici o vocală. Se privesc cu coada ochiului, neîncetat, minuțios, se pătrund de iubire. Jocul privirilor are un efect cert, sigur, ca arsura unui acid. Nu mai pot trăi unul fără altul, se perpelesc toată noaptea, febricitează. Își scriu lungi, interminabile epistole...
Ca să vedeți ce-i poate trece unui papă prin cap, dacă are mult timp la dispoziție și o inimă zglobie...
Despre „amor de lonh” n-am scris mai nimic, deși am vădit esențialul. Va trebui să revin, deci...
P. S. În imagine: „Death of the trobador Jaufre Rudel”, illumination, Bibliothèque nationale de France, fonds français 854, fol. 121 (sec. XIII). Source: Wikimedia Commons.
_Mann_mit_Katze.jpg){kind=link}
