Și tot vom muri fără să știm cîte parale am făcut. Flaubert a avut încă o dată dreptate

Voi repeta acest truism pînă voi obosi, pînă nu voi mai fi în stare să-l scriu și să-l strig urbi et orbi: părerile celorlalți despre noi îi privesc în primul și ultimul rînd pe ei și foarte puțin - sau deloc - pe noi. 

Nu exclud ca o parte din aprecieri să fie sincere, să pornească dintr-un preaplin sufletesc, dintr-o iubire exactă. Dar sincer, de bună credință, nu înseamnă niciodată, dar niciodată, adevărat. Niciodată prețul unui om nu rezultă matematic din suma aprecierilor pozitive cu privire la el - din care am scoate, prin operațiunea scăderii, cifra aprecierilor negative. 

În definitiv, nici un bărbat cu scaun la cap nu calculează însușirile unei femei pentru a se îndrăgosti de ea. Iubirea nu modifică în nici un fel proprietățile obiectului. Nici un ditiramb nu va face dintr-o mătușă o fecioară...

Să vedem și un exemplu. Herman Melville a avut parte, după un debut exuberant, de o masivă și bizară neînțelegere. Cînd a publicat Moby-Dick, nici un critic (din Anglia sau Statele Unite) n-a sesizat importanța romanului. Originalitatea cărții a fost atît de acută încît n-a perceput-o nimeni. Criticii au dat dovadă de o unanimă orbire. „Nu există nici o metodă în această țicneală” - a scris unul dintre ei cu privire la romanul lui Melville. 

Nu spun, firește, că neînțelegerea cronicarilor nu l-a afectat psihic pe scriitor. L-a afectat, cum să nu? I-a frînt evoluția, i-a amărît viața. Herman Melville a devenit mizantrop. A murit trist și, cu siguranță, ros de îndoieli, convins că fusese o amăgire literară. În 1891, intrase deja în anonimat. Aproape nimeni nu-și mai amintea de el. Într-un necrolog din The New York Times, pretinde legenda, redactorul l-a numit nepăsător Henry Melville. Sigur este că o altă notă menționa apatic decesul unui anume Hiram Melville. Abia după 1920, criticii s-au revizuit și gloria prozatorului a irumpt în interiorul mulțimilor. Dar asta nu i-a folosit la nimic răposatului.

Mă întorc la opinii. Nu putem schimba părerile celorlalți despre noi, ar fi bine să nu le luăm în seamă, cum ne învață Epictet. Nu putem modifica lumea, nici succesiunea anotimpurilor, nici data nașterii, nici ura ipotetică a amicilor. Murim fără să știm cît de mult, cît de puțin am prețuit. Oricîte elogii am primi, oricît de aprinse, vom muri complet ignoranți cu privire la valoarea personală. Flaubert avea dreptate:

„Să fiu cunoscut nu este principalul meu interes, așa ceva nu satisface total decît foarte mediocrele vanități... Celebritatea cea mai completă nu-ți potolește neliniștea și mori aproape întotdeauna în nesiguranța propriului tău renume, dacă nu ești un nătărău. Așadar, faima nu te ridică mai mult în propriii ochi decît obscuritatea. Țintesc mai sus: să-mi plac mie însumi. Succesul îmi pare un rezultat și nu un scop. Eu mă îndrept către acest scop fără să mă abat cu un pas și fără să mă opresc pe marginea drumului ca să fac curte doamnelor... Mai bine crăp ca un cîine decît să-mi grăbesc cu o secundă fraza care nu-i gata” (scrisoare către Maxime du Camp din 26 iunie 1852). 

Menționez că în 1852 Flaubert lucra la Doamna Bovary. 

          Alte însemnări cu privire la faimă, valoare, mediocritate, spirit critic:

• Trăiește ascuns...

P. S. În imagine: Pieter Bruegel der Ältere (1525/1530 - 1569), Der Blindensturz (Ausschnitt 2) (1568). Source: Wikimedia Commons.