Nimic nu-i mai greu decît să te cunoști pe tine însuți. Bănuiesc că știți pricina. Nu putem fi sinceri față de noi înșine și cu noi înșine nici măcar o secundă întreagă. Bănuiesc de asemenea că știți și pricina acestei pricini.Dacă ne-am privi critic și ne-am vorbi cu maximă sinceritate, imaginea noastră de sine s-ar face imediat praf și pulbere. Și nu putem suporta viața fără o imagine de sine pozitivă. Iubirea de sine, narcisismul, instinctul mitoman, megaloman întrec în noi orice dorință de sinceritate. Și sînt destui psihologi care spun că tocmai puterea noastră de a ne amăgi (și de a refuza adevărul) ne ajută să trăim și să nu cădem în depresie și acreală.
Iată numai o opinie dintr-o sută:
O minte sănătoasă își spune minciuni măgulitoare. Iar dacă nu se minte pe sine, înseamnă că nu e sănătoasă. De ce? Pentru că iluziile pozitive ne împiedică să ne lăsăm pradă melancoliei: „Adevărul este întotdeauna deprimant. O să murim într-o zi, cel mai probabil după o boală; toți prietenii noștri vor muri și ei. Nu sîntem decît niște puncte insignifiante pe o planetă minusculă. Ne auto-înșelăm pentru a ține la distanță depresia... Există cu necesitate în noi o negare elementară a naturii noastre finite, a lipsei noastre de importanță în univers...” (William Hirstein, Brain Fiction: Self-Deception and the Riddle of Confabulation, 2006, p.237).Dar ce înseamnă a te cunoaște pe tine însuți? Am găsit într-o carte despre sensurile sintagmei grecești γνῶθι σαυτόν (în latină nosce te ipsum) cîteva sugestii:
- a-ți cunoaște măsura, a ști ce poți și ce nu poți;
- a-ți cunoaște locul - în ierarhia socială, pe scara naturii etc.;
- a-ți cunoaște limitele gîndirii;
- a-ți (re)cunoaște greșelile;
- a ști și a accepta că ești muritor;
- a-ți cunoaște sinele / eul / sufletul.Cam asta înțelegeau Socrate (și urmașii lui) cînd repetau maxima înscrisă pe frontonul templului din Delphi. Dar ca să aflăm toate aceste lucruri cu privire la noi înșine trebuie să ne scrutăm fără milă și să consemnăm cu franchețe ceea ce descoperim, fie că ne place, fie că nu. Operațiunea pare imposibilă. Vom cădea inevitabil în minciună.
Pe de altă parte, cred că nu poate exista progres personal fără o privire critică asupra înzestrărilor noaste. Mai critic decît tine cu privire la tine nu poți fi decît tu. Deși dificil, examenul este necesar și sinceritatea (niciodată completă) binefăcătoare. În momentul în care nu mai poți fi critic cu tine (așa cum nimeni altul nu poate fi), te usuci, intri în rutină, îmbătrînești. În schimb, dacă te privești critic, nici un reproș și nici o laudă exterioară nu te pot afecta.
Despre cunoașterea de sine și autoamăgire:
P. S. În imagine: William Merritt Chase (1849-1916), Young Woman Before a Mirror (c. 1887). From Wikimedia Commons.
_Young_Woman_Before_a_Mirror.jpg){kind=link}
2 comentarii:
Eu zic că să ne scrutăm fără milă e deja exagerat, Valeriu. Viața nu-i nici roz, dar nici neagră, a fi mult prea dur cu tine însuți precum și mult prea îngăduitor nu te duc într-o direcție bună - asta am învățat într-un final după ce am zigzagat dintr-o extremă în alta. Să fim realiști, să-i zicem? Mmm, nu, fiindcă românii numesc realism a fi prea duri cu ei înșiși, iar americanii, de exemplu, a fi prea îngăduitori. Cred că mai degrabă: Să fim înțelepți. Dar asta reușim abia după ce trecem prin viață, nu? Of! :-)
Omul se amăgește cu o lejeritate care mă înfioară. Îi place să fie mințit. Vrea să fie mințit. N-ar accepta niciodată adevărul, cînd adevărul nu-i convine. Vedem asta chiar acum , în pandemie. Nimic nu-l supără mai tare pe un om decît adevărul care nu-i convine. Dar chiar dacă nu-i convine și chiar dacă refuză să-l accepte, adevărul nu rămîne mai puțin adevăr. E greu să ne obișnuim cu adevărul. Pe de altă parte, o doză de autoamăgire nu strică :)
Trimiteți un comentariu