duminică, 31 mai 2020

Cum să-i citim pe clasici: 13 sfaturi de lectură formulate de Jack Murnighan

Într-o carte amuzantă (Beowulf on the Beach, 2009), Jack Murnighan, un cititor insolent de felul lui (a antologat într-un alt volum cele mai aprinse scene erotice din istoria literaturii), a formulat cîteva „reguli de lectură”. Mi s-au părut de bun simț și le-am comentat mai jos.

1. Nu uita să ții între degete un creion.
Subliniază enunțurile care îți plac, scrie pe margine sau deasupra paginii (cînd e loc), dacă ai spațiu în carte (poate ai norocul să găsești o pagină albă chiar la început, deși editorii sînt tot mai zgîrciți cu hîrtia), fă-ți un index de materii. Nu aștepta să te izbească semnificația, caut-o, fii activ. Merele nu cad mereu din pom.

2. Citește cît poți de lent / de încet.
Fii meticulos, ardelean! Nu te grăbi niciodată, nu sări peste rînduri, pasaje, chiar dacă e vorba de un roman polițist și dorești să-l prinzi pe odiosul criminal înaintea detectivului. Unii cititori evită descrierile și nu urmăresc decît dialogurile. Greșesc... Borges citise unele cărți de atîtea ori încît putea recita fragmente întregi din autorii preferați. În lecțiile sale, Nabokov cerea studenților să nu omită nici un detaliu. Dacă n-ai fost atent la un enunț, citește-l din nou, ca și cum ar fi enunțul cel mai important din întreaga carte. Totul se sprijină pe el. Dacă l-ai ratat, nu vei pricepe absolut nimic, ai muncit degeaba.

3. Recitește.
Este ceea ce a făcut cel mai bine Borges însuși toată viața lui și nu doar cînd și-a pierdut complet vederea. Într-o epistolă către Lucilius, Lucius Annaeus Seneca a spus o vorbă decisivă: „În loc să răsfoiești într-o zi o mulțime de cărți și să nu-ți rămînă aproape nimic în minte, alege mai degrabă un singur volum, citește cîteva pagini, memorează un fragment și apoi meditează asupra lui”.

4. Caută lucrurile istețe, sugestiile cu privire la viață, la sensul ei.
Găsești în marile cărți învățături care te privesc numai pe tine, îndemnuri și exemple menite doar ție. Dacă le eviți, vei păți ca Stefano din povestirea lui Dino Buzzati, Monstrul Colombre. Primești „Perla mării”, cînd ai ajuns în pragul morții și nu-ți mai folosește la nimic.

5. Ia aminte la pasajele ironice, la umorul personajelor, la jocurile de cuvinte, la modul în care curge o frază, la ritm.

6. Nu rata chestiunile care par lipsite de importanță, lexicul, jocurile de cuvinte.

7. Nu te enerva.
Dacă nu pricepi imediat o afirmație, semnificația unui pasaj, miza cărții, nu-i nici o tragedie, n-a intrat timpul în sac. Înțelegerea este un proces anevoios, cere timp, răbdare, nu vine niciodată printr-o intuiție subită, de ordin mistic. Intuiția se petrece (dacă se va petrece) abia la sfîrșitul lecturilor. Nu poți înțelege totul dintr-odată. Principalul e să „smulgi” cît mai mult dintr-o singură lectură.

8. Fă-ți o antologie, o colecție de citate, „a commonplace book”.
Așa a procedat și Lev Nikolaevici Tolstoi (ca să nu vorbim de alții), în A Calendar of Wisdomcînd s-a decis să devină înțelept (cam tîrziu, la 58 de ani). A adunat 365 de citate (nu foarte lungi) pentru fiecare zi din an (nu evita sărbătorile, avea citate și pentru 31 decembrie, dar și pentru 1 ianuarie) și reflecta la fiecare din ele, cu o energie sporită pe măsură ce se apropia de sfîrșit, de gara din Astapovo.

9. Alege-ți ediția potrivită.
Evită edițiile ieftine, sînt publicate de șnapani. Este de preferat să fie una cu note în subsolul paginii (să le poți consulta imediat) și nu așezate la finele cărții. Saltul înainte și înapoi e plictisitor.

10. Alege-ți traducerea potrivită.
(Aproape) întotdeauna, traducerile recente sînt mai bune decît versiunile mai vechi. Există, desigur, și excepții. Faust în traducerea lui Blaga mi se pare mai bun decît Faust în traducerea lui Doinaș. Traducerile în proză ale poemelor epice (Iliada, Odiseea, Eneida, chiar Divina commedia etc.) sînt cu siguranță mai fidele, mai credincioase sensului literal (singurul care contează pentru noi), decît compunerile cu ritm și rimă ale traducătorilor interbelici.

11. Fugi ca dracu de tămîie de traducerile care circulă pe internet.
Sînt de cele mai multe ori foarte vechi, neîngrijite, inexacte. Cel mai prost lucru este să-l citești pe Boccaccio într-o ediție din secolul al XIX-lea, din care traducătorul a eliminat toate pasajele dubioase. Așa a găsit de cuviință să facă și Mariella Seulescu, cînd l-a tradus pe Montaigne, prin anii 40 ai secolului trecut. A rezultat un text arhaizant și pudic, absolut înfiorător, din care nu mai înțelegi mare lucru, oricît de mult te-ai strădui.

12. Nu privi mai întîi ecranizările.
N-ai făcut nici o scofală. Mai ales dacă filmul e tîmpit. Riști să nu mai deschizi cartea. Subtilitățile de limbaj se pierd cu desăvîrșire, sensul cărții e deturnat (drama devine melodramă, ca în Human Stain, după romanul lui Philip Roth), nu mai pricepi nimic. În plus, nu poți trece filmul la bibliografie.

13. Înainte de orice, implică-te în lectură, dă dovadă de curaj.
Intră în dialog cu autorul, încearcă să răspunzi la întrebările lui și, de asemenea, să-i pui tu însuți întrebări. Îndoiește-te, fii mefient, critic, sceptic, interoghează fiecare propoziție, fiecare cuvînt. Dar nu uita să-ți păstrezi deferența. Unii autori chiar au scris cărți bune, nu mint...

P. S. În imagine: Federico Faruffini (1833 - 1869), La lettriceClara (1864-1865). Source: Wikimedia Commons.

miercuri, 27 mai 2020

De ce marii cititori nu posedă întotdeauna biblioteci stufoase. Răspunsul lui Joseph Epstein

Nu m-a mirat niciodată că niște indivizi (ca Umberto Eco și Alberto Manguel, printre alții) au strîns biblioteci stufoase de zeci și zeci de mii de cărți. Probabil că au simțit încă de tineri un impuls bibliofil, o plăcere de a strînge cărți. 
Sîntem înclinați irezistibil să credem că un om care a adunat de-a lungul vieții multe cărți (cărți care ajung la un moment dat să-l dea afară din casă), este, înainte de orice și mai ales, un mare cititor, un monstrum eruditionis. Bine, dacă aduni și aduni multe cărți, dacă nu te apucă o lehamite și o scîrbă, ai nevoie de rafturi. Iar dacă ai cumpărat rafturile, mobila de mahon, ai nevoie și de un spațiu încăpător, măcar de 10 odăi, cinci la parter, cinci la etaj, plus beciul decorat cu cărămidă aparentă, plus odăița de la mansardă, în care ți-ai așezat biroul de acaju, ca să nu fii deranjat de nimeni, cînd citești lacom ultimele apariții.

Sigur, printr-un hazard imposibil de dumirit de o minte normală, au existat mari cititori (la fel de mari ca indivizii menționați de mine mai sus) care au preferat asceza. N-au avut biblioteci stufoase, abia dacă au păstrat cîteva sute (sau cîteva zeci) de titluri, cînd nu le-au dăruit și pe acestea musafirilor. Nu este un secret, Jorge Luis Borges (1899 - 1986) l-a prețuit enorm pe Rudyard Kipling, îi recitea îndeosebi povestirle „scurte” (ceea ce mă pregătesc să fac și eu în seara asta), dar cînd s-a despărțit de Alberto Manguel (sau Alberto Manguel de Borges), prin 1969, i-a oferit cu inocența unui sfînt care ignoră prețul lucrurilor un exemplar din romanul Stalky and Co. Cumpărase acest exemplar în Geneva, cu jumătate de secol în urmă, îl iubea pe Kipling.

Primul avertisment împotriva „bibliofililor” poate fi citit în tratatul lui Seneca De tranquillitate animi. Ad Serenum (IX: 4):
„În privința culturii... trebuie să existe măsură. La ce bun nenumărate biblioteci cu grămezi de cărți, cînd stăpînul lor abia ajunge, în toată viața, să le parcurgă titlurile? Prea multe cărți nu te învață, ci te împovărează. E cu mult mai folositor să te dedici cîtorva scriitori decît să te risipești prin toți”. 
Am mai spus asta. Lucius Annaeus Seneca (c. 5 - 65) n-a iubit cărțile (ca obiect), cu toate că (precum mai tîrziu, Borges) putea recita lungi pasaje din ele, nu numai pentru că îi plăceau, ci îndeosebi pentru că savanții din vremea lui reflectau mai mult și aveau o memorie infinit mai bună decît a noastră. Într-o carte în formă de sul, de rotulus, în care cuvintele se urmau unele după altele, fără pauze, fără semne de punctuație („scriptio continua”), în care nu existau decît majuscule, dar nu și alineate, rubrici, titluri și subtitluri, era greu (ce spun eu? - era im-po-si-bil) să identifici rapid un fragment, cînd aveai nevoie de el. Trebuia să te bizui pe memorie. Cicero știa pe de rost dialogurile lui Platon. Seneca îl știa pe Cicero. Plotin îl știa pe de rost pe Seneca. Eu nu țin minte (și nu pot cita studenților) nici măcar două versuri banale, nici măcar un distih nenorocit. Nu mă mîndresc cu asta, m-am resemnat. Amnezia noastră a început prin secolul al VI-lea, în momentul nefast în care un savant creștin a inventat cartea în formă de codex (forma de azi).

Intrăm tot mai rar într-o librărie (se citește pretutindeni din ce în ce mai puțin), dar dacă intrăm, simțim imediat obligația / datoria de a cumpăra un volum (sau mai multe, „noutățile”), deși avem acasă o sumedenie de cărți pe care nu le-am răsfoit niciodată. Eseistul Joseph Epstein nu face excepție. Dar măcar se întreabă, în articolul The Reluctant Bibliophile, dacă nu cumva gestul triumfător și zadarnic de a cumpăra cărți noi este un viciu, o meteahnă rușinoasă, un automatism nociv. Înclin să cred că este, deși nici eu nu mă pot cenzura (arșița cunoașterii mi-a aprins mintea), dacă am pășit la Junimea sînt pierdut, mai iau 3 exemplare din Roata plăcerilor, mai pierd 100 de lei, nici azi n-o să-mi cumpăr susan și turtă dulce...

Nimeni nu poate explica amănunțit de ce nu găsim puterea de a renunța la o parte din cărți, de ce nu ne mulțumim cu șapte sute (ca Epstein), sau cu o sută (ca Borges), sau cu una singură (ca înțeleptul calif Omar), sau cu nici una. De ce nu aruncăm la gunoi măcar cărțile indubitabil proaste? În fond, spune Epstein,
prețul unei cărți nu crește prin simplul fapt că s-a nimerit s-o citești cîndva. Dacă o carte e mediocră, poți s-o ții și un deceniu în raft (sau sub pernă), poți s-o citești de o sută de ori, tot mediocră rămîne...
Să nu uit. Am cunoscut un erudit care suferea de patima achizițiilor, suferă și acum, doar eu mai sufăr la fel. Adunase prea multe cărți (mai multe decît Alberto Manguel, dacă vă puteți închipui una ca asta), le așezase pe trei rînduri, pînă în tavan. Cînd redacta un studiu și avea nevoie de o carte anume, o căuta ore și ore în șir, intrigat și nervos. Știa că există undeva, într-un ungher, dar nu-și mai amintea locul. În cele din urmă, mînat de nevoia de a-și termina studiul, o împrumuta de la BCU.
Tare mă tem că un mare cititor, un cititor care a folosit cărțile ca să gîndească, și-a rînduit biblioteca în cap și nu a spînzurat-o ca mine pe pereți...

P. S. În imagine: Edouard John Mentha (1858 - 1915),  Bibliotheksinterieur mit lesender Magd (c. 1915). Source: Wikimedia Commons.

marți, 26 mai 2020

Fatala Rosina și una dintre victimele ei

Iată o notă ocazională, prilejuită de un poem ocazional. Sintagma „poem ocazional” a fost propusă de Goethe: o astfel de poezie pornește de la un eveniment concret și îl comentează într-o manieră amuzantă. Uneori, poate fi dăruită celui / celei care a/u prilejuit versurile, cum făcea Ion Barbu.
De-o pildă:

Ai, subit, un frison amoros pentru o doamnă mult mai tînără decît tine (cam la 60 de anișori, așa) și, dintr-o dată, te apucă inspirația, privești fix în gol, ca un somnambul, transpiri abundent, tremuri tot, devii foarte palid și străveziu, ai pulsul vertiginos, și-ți trec prin minte mulțimi de versuri, turme de gînduri, într-o îmbulzeală sălbatică. În consecință, scrii transfigurat de o sfîntă emoție un sonet / un rondel / un epitalam, în care îi slăvești făptura, cum nimeni altul n-ar fi în stare. O compari cu vestalele, cu nimfele copilăroase și vesele, cu rusaliile, vezi în ea un x irepetabil, un astru galeș pe cerul melancoliei tale, o izbăvitoare. O îmbraci în nestemate. O acoperi de mătăsuri și dantele. Îi prinzi coama de un roșu aprins într-o cordeluță de satin. O îmbăiezi în parfum. Și, la sfîrșit, într-un vers conclusiv, îi declari o iubire semnificativă. Pui poemul într-o scrisorică, verși cîteva lacrimi deasupra, un strop de „Odicolonă”, și, pac, i-o expediezi prin poșta aeriană. Efectul e garantat. Doamna face un mic atac de cord, dar supraviețuiește impactului. Ceea ce urmează este simplu de înțeles: cununia, reuniunea, fericirea...


Mă întorc la poezia ocazională și la cei care au ilustrat-o cu strălucire. Unul dintre poeții cei mai iscusiți în materie a fost, cu siguranță, Mihai Ursachi. S-au păstrat de la el cîteva poeme (destinate unei lecturi în cerc restrîns), vag licențioase, de un umor total. Aș enumera patru (Florilegiu, Goana magilor, Cuvîntul de rămas bun ce l-a rostit magistrul Mihai Ursachi aflîndu-se pe patul de moarte și La Piatra Neamţ sau voila pourquoi j’aimais Rosine) și aș cita unul, nu înainte de a menționa în grabă că primele trei au fost scrise în anii 70, în timp ce ultimul pare compus după 1990. Nu știam de el. L-am găsit nu de mult pe un blog și am aflat, între timp, că s-a tipărit deja într-un volum. Să-l citim, deci:





          La Piatra Neamţ sau voilà pourquoi j’aimais Rosine

          Pe cînd veneam la Piatra Neamţ

          n-aveam în pungă nici un şfanţ
          şi n-aveam nici bilet de tren
          şi toţi ziceau că-s schizofren
          afară de Rosina Cambos.

          Şi cînd eram la Piatra Neamţ

          Cu toţi băieţii eleganţi –
          poeţi nătîngi şi aroganţi
          ba unii chiar şi sicofanţi –
          tot sufletu-mi se lumina
          şi mă lovea ca o dambla
          cînd apărea Rosina Cambos.

          Cînd răsărea cu părul roş

          toţi poetaşii păguboşi
          aveau erecţii chiar orgasm
          iar eu pluteam ca într-un basm
          roşcata de Rosina Cambos.

          Şi, vai, pîndeam după perdea

          la dînsa cum se machia
          iar Ulici îmi spunea: „Aşa,
          eşti voyeurist domnia ta,
          degeaba bre, nu vei pupa
          nici o cordică de la ea”
          regina de Rosina Cambos.

          Şi cînd plecam din Piatra Neamţ

          scîrbit de pletora de fanţi
          Rosina Cambos dispărea
          doar eu ştiam unde era:
          în vechea vilă Rosenkranz.


Rosina Cambos (1951 - 2012) a fost un om minunat și o actriță cu o carieră impresionantă în Israel (unde a emigrat în 1983). A învățat limba ebraică și a interpretat peste 200 de roluri în această limbă. Cînd am scris nota de față, nu știam, din păcate, că Rosina / Rozina Cambos din poezia lui Ursachi a existat îndeaievea (27 septembrie 2019).

P. S. Fraza „Voilà pourquoi j’aimais Rosine” numește un parfum ilustru, fabricat în 1863 de către meșterul în aromate Pierre-François-Pascal Guerlain, parfum aflat și astăzi în comerț. Nu și-a pierdut clientela. Rosina de care te îndrăgostești imediat doar sorbindu-i mireasma ar fi fost actrița franceză Sarah Henriette Rosine Bernhardt. În Romanța Rozinei, Ion Minulescu menționează produsul, dar o acuză pe Rozina de viclenie.


P. P. S. În imagine: Moise Kisling (1881 - 1953), Portrait of Rosine Fels (1938). Source: .


sâmbătă, 23 mai 2020

Cîte cărți contează cu adevărat în viața unui om care și-a făcut obiceiul de a citi?

Un ghid bibliografic, realizat de un sobor de experți (și publicat cu vreo 10 ani în urmă), ne anunță că există (cel puțin)1001 de cărți pe care trebuie să le citim negreșit înainte de a muri: 1001 Books You Must Read Before You Die.

Dacă nu apuci să le citești pe toate, mori prost, incult, tont, mori degeaba. Se subînțelege că dacă mori deștept și erudit ca un istoric literar, fiindcă ai epuizat lista celor 1001 de cărți, sfîrșitul tău înseamnă cu totul și cu totul altceva: o fericire, un extaz, o voluptate. Mori ca un academician, ceea ce nu e de ici-colea…

Mă gîndesc că există, poate, și 1001 cărți pe care nu e nevoie să le citim înainte de a muri cu bine. Fiindcă, dacă îl credem pe Joseph Epstein, ele ne așteaptă deja în iad: „Căci și infernul are o bibliotecă. Dar una care cuprinde doar cărți SF și fantasy, doar romane de cel puțin 600 de pagini căznite...” („The Bookish Life”, First Things, 1 November 2018). Groaznic, fraților! Nu rentează să mori...

Dincolo de gluma de mai sus, ar trebui să ne punem măcar o dată întrebarea încuietoare: cîte cărți contează realmente pentru un om care și-a făcut obiceiul de a citi? 1001? 101? 11? 1? 0? Abia după ce ai citit și ai studiat mii de cărți, îți dai seama cît de puține au contat cu adevărat în viața ta, dacă au contat cît de cît. Să-și facă fiecare o listă și va sesiza imediat acest adevăr.

Dacă stau bine și mă gîndesc, eu, unul, nu ajung la o cifră mai mare de 10. Vă propun, deci, aceste scrieri. Știu bine: nu toate sînt capodopere. Dar nu învățăm numai din capodopere. Precizez de asemenea că nu există cărți obligatorii, bibliografii apodictice, liste fără de care n-am mai putea trăi. Există doar cărți (foarte puține) pe care le citim de plăcere…


Se cuvine să adaug și un top cronologic cu zece cărți care chiar au contat în viața mea de cititor haotic. Propun, deci:

          1. Petronius: Satyricon.
          2. Seneca: De brevitate vitae.
          3. Boccaccio: Decameronul.
          4. Montaigne: Eseuri.
          5. Cervantes: Don Quijote.
          6. F. M. Dostoievski: Idiotul.
          7. Franz Kafka: Castelul.
          8. Thomas Mann: Muntele vrăjit.
          9. Marguerite Yourcenar: Memoriile lui Hadrian.
         10. Roberto Bolaño: 2666.

          Alte însemnări despre liste de cărți:

P. S. În imagini: 1. Delphin Enjolras (1857 –1945), Lady reading by Lamplight. Source: Wikimedia Commons. 2. Lucas Cranach the Elder (c.1472- 1553), Saints Christina and Ottilia (1506). Source: Wikimedia Commons.

vineri, 22 mai 2020

Flaubert a avut dreptate: A fi cu adevărat cult înseamnă a ști temeinic doar 5 sau 6 cărți


Îmi amintesc că Flaubert propunea, într-o epistolă, o viziune restrînsă: a citi înseamnă a reciti, a cunoaște bine de tot cinci-șase cărți. Nici una în plus: 
„Cît de știutori am fi dacă am cunoaște bine numai cinci sau șase cărți...”.
E preferabil să te rezumi strict la ele. În opinia lui Flaubert, a fi cult înseamnă a stăpîni realmente un număr foarte mic de autori, numiți de obicei „clasici”, dintre care nu pot lipsi eseurile lui Montaigne, în primul rînd, dar și Vergiliu, Rabelais, Voltaire. Nu știu dacă Flaubert vorbea foarte serios, mă îndoiesc, totuși, deși prozatorul nu prea avea timp de citit fiindcă scria toată ziua, ba și noaptea, dar o astfel de lectură intensivă i se potrivea perfect.

Citea textele lui Montaigne în pat, înainte de somn, pentru a se liniști după cincisprezece ore de scris înverșunat, agonic:
„Je lis du Montaigne maintenant dans mon lit”.
În schimb, cînd a lucrat la Bouvard et Pécuchet, este un fapt cunoscut de toată lumea, a străbătut cîteva mii de volume, și-a luat și notițe conștiincioase, pentru a-i transforma pe cei doi nătări în făpturi enciclopedice, cu lecturi vaste și cunoștințe nesfîrșite.

Cînd recomanda lectura unui număr infim de cărți, Flaubert se referea, probabil, la o lectură de plăcere, deși plăcerile se uzează în timp. La a suta lectură, bucuria nu mai este una și aceeași, imuabilă, ceva s-a modificat negreșit în noi, ceva s-a rupt, dispoziția, modul de a gîndi și de a simți. 

Am constatat asta de unul singur, recitind cărțile care m-au fermecat în copilărie și adolescență. Faptul că n-am mai trăit aceeași voluptate m-a pus serios pe gînduri, m-a întristat. Jocul cu mărgele de sticlă și chiar Doctor Faustus, citite cîndva cu maxim interes, nu-mi spun același lucru (ceea ce este firesc, la urma urmelor) și nu-mi mai plac la fel de tare (ceea ce nu mi se mai pare deloc firesc). M-am uscat, je este un autre, am devenit altul

În treacăt fie spus, un semn rău mi s-a părut și neputința mea de a reciti Părerile despre viață ale motanului Murr de E.T.A. Hoffmann. Sîntem niște viețuitoare care involuează neîncetat, nu mai sîntem astăzi ceea ce am fost ieri, n-am mai fost ieri ceea ce fusesem alaltăieri. Și nici mîine nu vom mai fi ceea ce sîntem azi, poate nu vom mai fi deloc.
Faptul că îmbătrînim, că plăcerile se ofilesc, mă face sceptic în legătură cu cei ce pretind sus și tare că nu mai citesc cărți noi, că s-au resemnat să citească din nou și din nou doar 5 sau 6 cărți. Dar despre asta am mai scris...

P. S. În imagine: Matthias Stom(er) (c.1600 - 1650), Junger Mann, lesend im Kerzenschein, Young Man Reading by Candle Light (1635). Source: Wikimedia Commons.

marți, 19 mai 2020

4 înțelepți despre păcatul de a strînge averi

Nu-i bine să aduni multe lucruri. Ai impresia că tu le posezi, cînd de fapt ele te posedă pe tine: ai devenit fără să-ți dai seama robul lor.
Vă mai amintiți ce a scris călugărul japonez Yoshida Kenko (c. 1283-1352) în privința posesiunilor? L-am menționat cu drag în Roata plăcerilor:
„Nu este demn de un om cu mintea întreagă să lase bunuri după moarte. Dacă e vorba de obiecte anoste, va oferi o privelişte dezolantă; dacă e vorba de obiecte de preţ, lumea se va gîndi că le-a îndrăgit prea mult. O avere imensă stîrneşte întotdeauna dispute. Moștenitorii se încaieră între ei, merg la judecată, ajung să se urască. Scutește-i de efort. Ai milă de nervii lor. Dacă ai de gînd, totuşi, să oferi cuiva un lucru modest, este bine să i-l cedezi încă de pe acum, cînd ai mintea limpede și știi ce faci. Păstrează numai ce-ți trebuie, căci nu-ți trebuie prea mult. În rest, atitudinea cea mai potrivită este să nu posezi nimic”.
Yoshida Kenko nu este, firește, singurul înțelept care ne-a făcut acest îndemn. Am adunat și alte fragmente pe aceeași temă. Iată cîteva:
„N-ar fi rău să pricepem odată și odată că „omul care posedă este la rîndu-i posedat” (Nietzsche, Genealogia moralei).
Să examinăm și versiunea lui André Gide: 
„Tot ceea ce nu ești în stare să dăruiești te posedă” (Fructele pămîntului. Noile fructe, 1935).
În consecință, cea mai mare greșeală e să primești daruri. Feriți-vă de binefăcători, sînt ca grecii... În „Instrucţiuni preliminare privind întorsul ceasului“, Julio Cortázar a spus cam așa, parafrazez cum (și cît) pot:
Ia bine seama: cînd cineva ți-a dăruit de ziua ta un ceas, ai primit odată cu el o grămadă de necazuri. Ai intrat deja în bucluc. Căci nu ți s-a oferit doar ceasul, nici vorbă de asta, ți s-a dăruit, în realitate, un mic infern poleit. Vei prinde ceasul la încheietura mîinii, va fi o parte din tine. Odată cu prețiosul ceas, ți s-a dăruit și obligația de a-l întoarce zilnic, va trebui să te trezești cu noaptea în cap. Vei pune ceasul să sune, dar cînd va suna, vei sări înspăimîntat din așternut. Dacă nu-l vei întoarce, nu va mai fi un ceas adevărat, va înțepeni. Dar nu e doar asta. Odată cu ceasul, ți s-a dăruit și obsesia de a ști în orice moment al zilei ora exactă. Vei fi cu ochii pe el: dacă rămîne în urmă, dacă o ia înainte? O să-ți faci o mie de griji...
Așadar, cînd ți-ai serbat ziua și ai primit în dar  de la un amic viclean  un ceas de mînă, n-ai aniversat de fapt ziua ta, ci ziua ceasului pe care, imprudent, l-ai acceptat...

      Alte însemnări pe aceeași temă:

P. S. Călugărul dominican Henricus Suso / Heinrich Seuse (1295 - 1366) a compus un tratat cu titlul Horologium sapientiae, Orologiul înțelepciunii (1333-1337). Textul cuprinde un dialog între Sapientia și autor. Miniaturistul medieval și-a închipuit orologiul sub forma imaginii de deasupra acestei note.

luni, 18 mai 2020

Poți fi sărac, cînd ai o avere de 300 de milioane de sesterți? Seneca a arătat că poți

 
Lucius Annaeus Seneca este foarte afecționat pe FB. Are și pagină personală. Și pe bună dreptate... 
Nu am o simpatie deosebită pentru consilierul lui Nero. Seneca a fost un abil mînuitor de cuvinte, nu se omora cu silogismele, dar el înțelegea prin filosofie, probabil, altceva decît faptul de a gîndi, înțelegea filosofia ca mod de viață. Cel puțin așa cred Pierre Hadot și Michel Foucault. Seneca trăia, nu gîndea. Alături de Cicero, Seneca a creat lexicul filosofic latin și european. Nu-i puțin lucru. El a tradus cel dintîi „ousia” prin „essentia”. Dar astea sînt de-acum finețuri...

V-am spus că a fost un abil mînuitor de cuvinte, deși nu am nici o stimă pentru filosofii de cuvinte. Filosoful onest gîndește în argumente, nu în propoziții și metafore. D-aia nu-mi place Agamben. Aș vrea să vă citez un enunț din Seneca și să-i precizez contextul. Într-o epistolă către Lucilius, Seneca afirmă: 
„Sărac nu este cel care are puțin, sărac este cel care vrea mai mult”. 
Deci, dacă ai foarte puțin, dar nu-ți dorești mai mult (că nu te duce capul), ești aproape bogat. Tăiești senin și împăcat cu sine. Cam acesta e înțelesul citatului: să te mulțumești cu ce și cît ai. De îndată ce-ți dorești mai mult, sesizezi că ești într-o stare de plîns. Îți faci singur rău. Enunțul mă binedispune, îl citez adesea studenților (ca să facem haz), dar nu dau doi bani pe el. V-am mai spus: nu-mi place filosofia de vorbe. N-a îmbogățit pe nimeni...
A, să nu uit. Epicur a spus ceva asemănător: „Dacă nu te poţi mulţumi cu puţin, nu te poţi mulţumi cu nimic”.
Învățătura e prețioasă, dar nu se poate aplica în nici un caz lui Seneca însuși, întrucît numitul Seneca era cel mai mare latifundiar din Imperiul roman. A strîns o avere de 300 de milioane de sesterți. Dacă ar fi fost vreun sărăntoc (ca Epictet), l-aș fi crezut și aș fi admis bucuros că Seneca a înțeles filosofia ca acord între gînd și faptă. Din păcate, Seneca nu și-a trăit nici o clipă filosofia.

Prin urmare, Hadot și Foucault n-au nimerit exemplul cel mai potrivit pentru conceptul lor de filosofie ca mod de viață.

P. S. În imagine: Theo van Doesburg (1883–1931), Bedelaar (1914). Source: Wikimedia Commons.

luni, 4 mai 2020

Cît de tare i-a iubit Tolstoi pe Dostoievski și Cehov

Dacă ne luăm după misivele pe care și le trimit uneori, am putea crede că scriitorii sînt oamenii cei mai prietenoși. Dacă ne orientăm după dedicații și autografe, am putea crede la fel, că iubirea dintre ei e totală, cinstită, definitivă. Rareori e așa.
Cît sînt vii și contemporani, scriitorii se invidiază pe rupte. După ce au murit, nu mai prezintă nici un interes. În fond și la urma urmei, pentru un scriitor viu, un scriitor bun e un scriitor mort.
Am citat nu de mult, un fragment dintr-o scrisoare a lui Tolstoi către N. N. Strahov, 5-10 februarie 1881. După ce află dintr-un ziar că Dostoievski a murit, Tolstoi spune: Mă fac vinovat de păcatul invidiei. Da, l-am invidiat, am fost un vanitos. Și de asta n-am vrut să-l cunosc, dar nu mă pot compara cu el. De cînd am aflat că nu mai este, plîng întruna, se zguduie sufletul în mine de durere, a fost unic... Epistola va ajunge în cele din urmă și în mîinile văduvei lui Dostoievski, Anna Grigorievna. Femeia va merge la Tolstoi și îi va mulțumi din suflet. Tolstoi îi mărturisește cu ochi umezi: „Am scris exact ce am simțit...".

Ce a simțit am văzut din lista pe care i-a trimis-o unui publicist din Petersburg, în data de 25 octombrie 1891, unde enumeră operele care l-au influențat mult, foarte mult, enorm. Tolstoi scrie cam așa. Foarte mult l-a influențat Gogol, Suflete moarte. Enorm, în schimb, David Copperfield de Charles Dickens. Tot enorm și Victor Hugo cu Mizerabilii. Mult dialogurile lui Platon. Foarte mult Esența creștinismului a lui Feuerbach. Cel mai mult, adică enorm: Evangheliile sinoptice, Epictet, Lao Tse, Confucius, viața lui Buddha. După 50 de ani nu mai citește literatură decît sporadic. Se orientează spre așa-zisa înțelepciune orientală, spre Tao, spre zen, spre pacea minții. Vrea în nirvana...

Despre Dostoievski nu va spune absolut nimic în această scrisoare provizorie. Pesemne că, purtat de amintirea lecturilor din copilărie, a bîlinelor, a poemelor lui Tiutcev, l-a uitat.

Va scrie în Jurnal în 1907, în 1908 etc., sau va dicta medicului său curant, D. P. Makovițki, care-i notează cu evlavie zicerile: Mă surprinde că Dostoievski e atît de prețuit. Proza lui este plină de exagerări. N-a avut niciodată simțul măsurii. Personajele lui sînt dezechilibrate, neverosimile. Nimic nu e credibil în aceste romane. Totul e confuz. Am renunțat de mult să-l citesc. E ciudat că se bucură de o asemenea glorie (18 octombrie 1910)...

Deduc că enunțul „nu mă pot compara cu el” a fost unul pur retoric (pentru urechile lui Strahov, pentru urechile văduvei lui Dostoievski), scris sub influența unei mici surprinderi.

Tot în Jurnal, dar despre Cehov de astă dată: A fost un scriitor priceput, dar nu a reușit să exprime nimic important. N-a găsit un conținut pe măsura talentului său. Cu Cehov măcar se întîlnise, dar nu pentru că îl căutase el, ci pentru că Antoșa Cehonte îl vizitase în conacul de la Iasnaia Poliana. S-au păstrat fotografii. Tînărul îi plăcuse. Îl sfătuise să renunțe la scris (arta e o deșertăciune) și să citească din înțelepții chinezi. Cehov, mă tem, nu i-a urmat îndemnul...
A nu se deduce că autorul notei de față este un heruvim: „Omenire, te detest...”.

P. S. Tolstoi pe drum de la Moscova spre Iasnaia Poliana. O poză pentru admiratori...