De ce marii cititori nu posedă întotdeauna biblioteci stufoase. Răspunsul lui Joseph Epstein

Nu m-a mirat niciodată că niște indivizi (ca Umberto Eco și Alberto Manguel, printre alții) au strîns biblioteci stufoase de zeci și zeci de mii de cărți. Probabil că au simțit încă de tineri un impuls bibliofil, o plăcere de a strînge cărți. 

Sîntem înclinați irezistibil să credem că un om care a adunat de-a lungul vieții multe cărți (cărți care ajung la un moment dat să-l dea afară din casă), este, înainte de orice și mai ales, un mare cititor, un monstrum eruditionis. Bine, dacă aduni și aduni multe cărți, dacă nu te apucă o lehamite și o scîrbă, ai nevoie de rafturi. Iar dacă ai cumpărat rafturile, mobila de mahon, ai nevoie și de un spațiu încăpător, măcar de 10 odăi, cinci la parter, cinci la etaj, plus beciul decorat cu cărămidă aparentă, plus odăița de la mansardă, în care ți-ai așezat biroul de acaju, ca să nu fii deranjat de nimeni, cînd citești lacom ultimele apariții editoriale.

Sigur, printr-un hazard imposibil de dumirit de o minte normală, au existat mari cititori (la fel de mari ca indivizii menționați de mine mai sus) care au preferat asceza. N-au avut biblioteci stufoase, abia dacă au păstrat cîteva sute (sau cîteva zeci) de titluri, cînd nu le-au dăruit și pe acestea musafirilor. Nu este un secret, Jorge Luis Borges (1899 - 1986) l-a prețuit enorm pe Rudyard Kipling, îi recitea îndeosebi povestirle „scurte” (ceea ce mă pregătesc să fac și eu în seara asta), dar cînd s-a despărțit de Alberto Manguel (sau Alberto Manguel de Borges), prin 1969, i-a oferit cu inocența unui sfînt care ignoră prețul lucrurilor un exemplar din romanul Stalky and Co. Cumpărase acest exemplar în Geneva, cu jumătate de secol în urmă, îl iubea pe Kipling.

Primul avertisment împotriva „bibliofililor” poate fi citit în tratatul lui Seneca De tranquillitate animi. Ad Serenum (IX: 4):

„În privința culturii... trebuie să existe măsură. La ce bun nenumărate biblioteci cu grămezi de cărți, cînd stăpînul lor abia ajunge, în toată viața, să le parcurgă titlurile? Prea multe cărți nu te învață, ci te împovărează. E cu mult mai folositor să te dedici cîtorva scriitori decît să te risipești prin toți”. 

Am mai spus asta. Lucius Annaeus Seneca (c. 5 - 65) n-a iubit cărțile (ca obiect), cu toate că (precum mai tîrziu, Borges) putea recita lungi pasaje din ele, nu numai pentru că îi plăceau, ci îndeosebi pentru că savanții din vremea lui reflectau mai mult și aveau o memorie infinit mai bună decît a noastră. Într-o carte în formă de sul, de rotulus, în care cuvintele se urmau unele după altele, fără pauze, fără semne de punctuație („scriptio continua”), în care nu existau decît majuscule, dar nu și alineate, paragrafe, rubrici, titluri și subtitluri, era greu (ce spun eu? - era im-po-si-bil) să identifici rapid un fragment, cînd aveai nevoie de el. Trebuia să te bizui pe memorie. Cicero știa pe de rost dialogurile lui Platon. Seneca îl știa pe Cicero. Plotin îl știa pe de rost pe Seneca. Eu nu țin minte (și nu pot cita studenților) nici măcar două versuri banale, nici măcar un distih nenorocit. Nu mă mîndresc cu asta, m-am resemnat. Amnezia noastră a început prin secolul al III-lea, în momentul nefast în care un savant creștin a inventat cartea în formă de codex (forma de azi).

Intrăm tot mai rar într-o librărie (se citește pretutindeni din ce în ce mai puțin), dar dacă intrăm, simțim imediat obligația, datoria sacrosanctă de a cumpăra un volum (sau mai multe, „noutățile”), deși avem acasă o sumedenie de cărți pe care nu le-am răsfoit niciodată. Eseistul Joseph Epstein nu face excepție. Dar măcar se întreabă, în articolul „The Reluctant Bibliophile”, dacă nu cumva gestul triumfător și zadarnic de a cumpăra cărți noi este un viciu, o meteahnă rușinoasă, un automatism nociv. Înclin să cred că este, deși nici eu nu mă pot cenzura (arșița cunoașterii mi-a aprins mintea), dacă am pășit la Junimea sînt pierdut, mai iau 3 exemplare din Roata plăcerilor, mai pierd 100 de lei, nici azi n-o să-mi cumpăr susan și turtă dulce...

Nimeni nu poate explica amănunțit de ce nu găsim puterea de a renunța la o parte din cărți, de ce nu ne mulțumim cu șapte sute (ca Epstein), sau cu o sută (ca Borges), sau cu una singură (ca înțeleptul calif Omar), sau cu nici una. De ce nu aruncăm la gunoi măcar cărțile indubitabil proaste? În fond, spune Epstein,

prețul unei cărți nu crește prin simplul fapt că s-a nimerit s-o citești cîndva. Dacă o carte e mediocră, poți s-o ții și un deceniu în raft (sau sub pernă), poți s-o citești de o sută de ori, tot mediocră rămîne. Iar faptul că o păstrezi nu e un semn de istețime...

Să nu uit. Am cunoscut un erudit care suferea de patima achizițiilor, suferă și acum, doar eu mai sufăr la fel. Adunase prea multe cărți (mai multe decît Alberto Manguel, dacă vă puteți închipui una ca asta), le așezase pe trei rînduri, pînă în tavan. Cînd redacta un studiu și avea nevoie de o carte anume, o căuta ore și ore în șir, intrigat și nervos. Știa că există undeva, într-un ungher, dar nu-și mai amintea locul. În cele din urmă, mînat de nevoia de a-și termina studiul, o împrumuta de la BCU.

Tare mă tem că un mare cititor, un cititor care a folosit cărțile ca să gîndească, și-a rînduit biblioteca în cap și nu a atîrnat-o ca mine pe pereți...

P. S. În imagine: Edouard John Mentha (1858 - 1915),  Bibliotheksinterieur mit lesender Magd (c. 1915). Source: Wikimedia Commons.