Wednesday, February 19, 2020

De ce se recomandă să ai întotdeauna multă încredere în viitor

Unii pretind că nu poți face nici o scofală dacă nu ești foarte sigur pe tine însuți. Dacă nu crezi în steaua ta, în destinul tău fericit, în Providență, dacă nu crezi că Viitorul îți va face cîndva dreptate, publici degeaba. 
„Uite, vezi foile astea?”, îi spunea Marcel Proust menajerei sale, minunata Céleste Albaret, „Peste 50 de ani, toată lumea le va citi, numele meu va fi pe buzele tuturor, voi fi adulat și slăvit de criticii și istoricii literari la fiecare 10 iulie (unii pe stil vechi, dar cei mai mulți pe stil nou). Va vorbi și Ministrul Culturii. Crezi în geniul meu, scumpă Céleste?”. Grațioasa Céleste îl privea în ochi și spunea cu glas ferm, militant, profetic: „Mai mult ca în bunul Dumnezeu, conașule, mai mult ca în bunul Dumnezeu!” 
Și, pînă la urmă, ați văzut?, Viitorul l-a confirmat pe Marcel. Îl serbăm nesmintit la 10 iulie, împreună cu cei 45 de sfinți mucenici din Nicopolea Armeniei, împreună cu Jessica Simpson, actrița atît de dragă nouă, tuturor, împreună, desigur, și cu Jesse Jane, doar nu stă în puterile noastre să ne alegem data nașterii, și nici să discriminăm nu-i ok, femeia este o făptură întru toate egală cu bărbatul.

Alții pretind că au existat și scriitori lipsiți de necesara încredere în sine și în Viitor, dau și exemple de scriitori sfioși, unul dintre ei ar fi ilustrul Jorge Luis Borges, care obișnuia să afirme ori de cîte ori i se vorbea de notorietate și era luat cu Maestre: „Lumea nu-i ține minte pe autori, ei nu contează deloc, ceea ce rămîne este o mare operă anonimă, un șir nedefinit de metafore, la care eu am contribuit cel mai puțin...”.

Oricum ar sta lucrurile, eu îi stimez doar pe cei foarte siguri pe ei și, din cînd în cînd, sînt cuprins de o umilă invidie: 
„De ce unii pot să citească la Berlin, iar eu nu-s vrednic nici măcar de un recital în Piața Voievozilor? Oare-i cinstit așa, soartă crudă și nerecunoscătoare?...”.

       Tot despre autocunoaștere și încredere în sine:

P. S. În imagine: Jan Cossiers (1600–1671, ENarcissus (s. a.). Source: Wikimedia Commons.

Tuesday, February 18, 2020

Abia după ce ți-ai vîndut la anticar biblioteca, poți să te-apuci de recitit

Mi-am făcut o mică antologie de opinii cu privire la obiceiul re-citirii. Am străbătut cîteva articole pe această temă, încît s-a adunat un material prețios, un tezaur de sapiență. Și ar fi păcat să-l țin doar pentru mine, să mă port ca un avar. 
Înțelepciunea, am mai notat asta, înseamnă a dărui absolut tot ce ai. E o prostie să crezi că dacă ai strîns proprietăți, obiecte, averi, le vei duce cu tine în cer. În momentul culminant, e bine să nu deții nimic, nici bunuri mobile, nici idei mai mult sau mai puțin imobile.

Iată ce spune André Gide în povestirea L'Immoraliste (1902):
„Te amăgești că posezi ceva, cînd în realitate tu ești cel posedat”: „On croit que l'on possède et l’on est possédé”.
Cărțile mi le-am dăruit deja, fie prietenilor, fie dușmanilor, fie anticarilor. Mi-am ars toate caietele din studenție cu notițe ilizibile și, în parte, prea exaltate, nimic nu-i mai deprimant decît să vezi cît de respectuos ai fost cînd ai citit cîteva tratate filosofice (Monadologia, să zicem).

Am dus la anticari biblioteca. Am făcut, deci, pustiu în jur. Să trecem, cu voia Domnului și a sfinților, la problema recitirilor. Aș începe așa: recitirea presupune din capul locului că ai păstrat foarte puține cărți, „cel mult cinci”, cum ne-a sfătuit Flaubert.
Într-un eseu foarte cunoscut, On Reading Old Books, William Hazlitt a spus: „Urăsc cărțile noi. Posed douăzeci sau treizeci de volume pe care le-am citit mereu și mereu și ele rămîn singurele pe care mi-am dorit să le citesc vreodată”. 
Hazlitt numește trei autori, dar nu oferă lista completă a celor 20 de cărți preferate. Principalul lui argument ține de plăcere. A reciti înseamnă a (re)trăi ori de cîte ori vrei o plăcere deja garantată printr-o experiență mai veche. Hazlitt nu consemnează decepții, el crede că eul este o substanță imuabilă. Dacă ți-a plăcut ceva la tinerețe, te va bucura și la senectute. În opinia lui, plăcerea este repetabilă. Și, mai ales, nu se uzează niciodată. Nu sînt foarte sigur că are dreptate. V-am spus deja ce părere jalnică am cu privire la mintea mea de odinioară (nu mult diferită de cea de acum), la sinele meu, miezul sempitern de sub coaja aparențelor. Nu insist fiindcă am găsit la altcineva un pasaj oarecum opus ca intenție și scop.
Să-l considerăm, deci: „Adevăratul secret al re-citirii e pur și simplu acesta: Nu este posibilă. Personajele din cărți rămîn aceleași, cuvintele nu se modifică niciodată, dar cititorul se schimbă întruna” (cf. Verlyn Klinkenborg, vezi aici). 
Fraza contrazice tot ce a crezut și a afirmat acum două secole ilustrul William Hazlitt. Sinele nu se păstrează identic în timp. E ceva rapsodic, intermitent. Memoria nu dovedește nimic. Din acest motiv, a pretinde că poți re-trăi întocmai o plăcere de altădată este o amăgire. Montaigne a descoperit cel dintîi faptul că sinele nostru este „ondoyant et divers” și a consemnat în Eseuri această permanentă mișcare, Montaigne en mouvement. Nu insist.
Opinia lui Klinkenborg mi se pare, deci, mai aproape de adevăr. Am verificat-o pe pielea mea.
Aș divulga ca dovadă irefutabilă un amănunt biografic. Mi-am propus odată să citesc o carte care mă fermecase în copilărie. Am încercat să retrăiesc plăcerea de atunci, bucuria, senzațiile. Am deschis cartea și după un singur capitol m-am îngrozit. Totul era atît de strident, atît de neverosimil și de hilar, încît n-am fost în stare să continui lectura. Am aruncat cartea la gunoi. Și m-am întrebat în modul cel mai serios: „Eu am fost acela care...?”.

Dacă eu am fost acela care s-a lăsat fermecat de o carte cu multă vreme în urmă, înseamnă că eu (cel de astăzi) nu mai sînt eu (cel de atunci). Mai simplu nu se poate...
Pentru eșecul meu, vă recomand o notă mai veche: De ce m-am hotărît să nu mai re-citesc nimic.

P. S. În imagine: François Bonvin (1817–1887), Femme lisant (c.1868). Source: Wikimedia Commons

Sunday, February 16, 2020

1001 de cărți fără de care nu poți muri împăcat...

Iată, un ghid bibliografic, realizat de un conclav de specialiști literați (și publicat în anul 2006), ne anunță că există 1001 de cărți pe care trebuie, trebuie, trebuie să le citim negreșit înainte de a muri: 1001 Books You Must Read Before You Die. Dacă nu apuci să le citești, mori prost, incult, tont.
Mă gîndesc că există, poate, și 1001 cărți pe care trebuie, trebuie, trebuie să le citim neapărat după ce murim cu bine. Oare în rai, în purgatoriu sau în fundul iadului mai ai timp să citești? Fiind vorba, cel puțin în cazul raiului și al iadului, de o eternitate (un interval temporal imposibil de gîndit de mintea unui om obișnuit), trebuie să-ți ocupi timpul cu ceva, nu? Și atunci intri în bibliotecă și ceri catalogul celor 1001 de cărți infernale, catalogul post-mortem
A mînca fructe în rai, a bea suc de soc, a contempla fecioare și a asculta muzici angelice devin(e), cu siguranță, de la un moment dat încolo extrem de plicticos. Și, la fel, a fi chinuit de diavoli în iad: cu foc, cu pucioasă, cu plumb topit, cu manele, cu promisiuni electorale etc. Te omoară încă o dată plictisul. Mori complet. Mori definitiv...
Și totuși, ar trebui să ne punem măcar o dată întrebarea încuietoare: cîte cărți contează realmente pentru un om care a avut obiceiul de a citi? 1001? O duzină? Mai mult? Mai puțin?

Abia după ce ai citit și ai studiat mii de cărți, îți dai seama cît de puține au contat cu adevărat în viața ta (dacă au contat cît de cît). Să-și facă fiecare o listă și va sesiza negreșit acest adevăr. Dacă stau bine și mă gîndesc, eu nu ajung la o cifră mai mare de 10. Vă propun, deci, 10 titluri. Știu bine: nu toate sînt capodopere. Dar nu învățăm numai din capodopere. Precizez de asemenea că nu există cărți obligatorii, bibliografii fără de care ești un loser și un nătăfleț. Doar cine crede asta este un loser.
          1. Cîntarea cîntărilor.
          2. Seneca: De breuitate vitae.
          3. Seneca: Epistolae morales (Scrisori către Lucilius)
          4. Montaigne: Eseuri.
          5. F. M. Dostoievski: Idiotul.
          6. Henryk Sienkiewicz: Cavalerii teutoni.
          7. Thomas Mann: Muntele vrăjit.
          8. Franz Kafka: Castelul.
          9. Marguerite Yourcenar: Piatra filosofală (L'Oeuvre au Noir).
          10. Borges: Eseuri. Aleph, Celălalt etc.


Urmați la rînd Dvs. Succes!

          Alte însemnări despre liste:

            Lista lui Jack Murnighan

P. S. În imagine: Jan Lievens (1607–1674): Old Woman Reading  (1621). Source: Wikimedia Commons.

Saturday, February 15, 2020

Sfat de la Philip Roth. Cum să-ți recuperezi o carte împrumutată

Nu împrumut cărți altora (și nici de la alții) decît din nebăgare de seamă. Sau constrîns. Dar dacă am făcut eroarea (greu de iertat) să împrumut cuiva o carte, îmi iau orice speranță de a o mai primi înapoi și mă duc imediat la librărie să-mi cumpăr un exemplar nou. Nu-l mai bat la cap pe donatar. Și oricum m-aș simți penibil.
Deci, dau cartea la ora 14 și la 15 am deja un exemplar imaculat. Dacă aș sta pasiv, aș rămîne doar cu volumele de poezii. Nu zic că e rău să citești poezii, dar nu poți s-o faci de dimineață pînă seara, începi să vorbești în hexametri și dai de gîndit.

Cînd cineva îți solicită o carte (are teză la Română, are de dat un examen, își trece un doctorat), cel mai nimerit lucru este să mergi cu persoana în cauză la librărie și să-i cumperi un exemplar din numita carte.

Cred ca toți avem goluri în bibliotecă, cărți care nu ies la numărătoare. Mă întreb uneori pe unde vor fi fiind cărțile mele, cărțile minunate ale copilăriei. În fond, numai ele contează. Mai există oare pe undeva? Au trecut din mînă în mînă sau au rămas într-un raft mucegăit, la un anticar, la un iliterat? Nu știu. Și nici nu vreau să mă gîndesc la asta prea mult. Mă cuprinde melancolia. Mi-ar plăcea, totuși, să ascult, spusă de ea însăși, povestea călătoriei unei cărți prin lume, așa cum există povestea unei rupii. Dar rupia e din aramă, rezistă, cărțile nu prea.

Deci, dacă împrumut o carte, nu mai aștept nimic de la viață. Destinul a fost scris în litere întunecate. Nimic nu-l poate modifica. Cumpăr alta. Dar nefericirea supremă, e bine să recunoașteți, se întîmplă cînd primești cartea înapoi, după săptămîni sau ani, nu contează. O răsfoiești cu ușurare și, ca un trăsnet din senin, observi notele nemernicului. Abundente și lipsite de sens. Cartea a trecut printr-un viol.

Să nu uit. Într-un roman de Philip Roth, un personaj se căsătorește cu femeia căreia i-a împrumutat o carte, nu fiindcă o iubește (nu, nu, nu...), ci pentru că asta e singura cale de a-și recupera volumul. Eu n-am ajuns să iubesc într-atît de tare un tom încît să-mi sacrific libertatea și fericirea.

În încheiere, nu-mi rămîne decît să fac o listă de cărți împrumutate și pierdute pentru totdeauna Am ales cinci cărți pe care nu le mai am, dar pe care le-am avut cu mulți ani în urmă:

          1. Volumul 1 din Sienkiewicz, Cavalerii teutoni, în vechea traducere a lui Telemac Dan și Petru Vintilă, apărută în anii 60, mult mai bună, am impresia, decît cea nouă, propusă de Stan Velea în 2007. Am făcut o confruntare. Textul vechi e mai cursiv.

          2. Camil Petrescu, Patul lui Procust (un volum în bpt). Bănuiesc că acum circulă printre elevii de la colegiul „Miron Costin”; mi-am achiziționat un exemplar nou, dar nu într-o ediție critică, așa cum s-ar cuveni. Măcar ediția de la Minerva avea prefață și bio-bibliografie, cea nouă nu are.

          3. Jack London, Martin Eden, o ediție din anii 70. Sînt sigur că acest roman i-a inspirat pe mulți tineri în efortul lor de a atinge notorietatea universală, deși învățătura cărții este deprimantă. Gloria nu servește la nimic. Și nu merită nici cel mai mic efort. Protagonistul se sinucide în final.

          4. Thomas Mann, Doctor Faustus. Viața compozitorului german Adrian Leverkühn povestită de un prieten și Cum am scris Doctor Faustus. Romanul unui roman. Aflat în acută lipsa de bani, donatarul (un prieten delicat) mi-a vîndut cartea la anticar. Așa pur și simplu. Din delicatețe...

          5. ETA Hoffmann, Elixirele diavolului, romanul care mi-a terifiat copilăria, cum v-am mai spus. Nu l-aș reciti nici dacă mi l-ați aduce înapoi după atîția amar de ani.


P. S. În imagine: Friedrich von Amerling (1803 - 1887), In Träumen versunken (1835). Source: Wikimedia Commons.

Friday, February 14, 2020

Lapalissada și tautologia. Cum să devii un filosof abisal

  • „Nimeni nu este veșnic. La sfîrșitul vieții, toți vom muri” (prosopopeea coșciugului).
  • „Un om nu valorează nimic, dar nimic nu este mai valoros decît un om” (Omul valoros).
  • „Finalitatea vieții în univers este apariția unei ființe în stare să vadă universul exact așa cum este; dacă universul ar fi diferit, n-ar mai fi posibil să fie observat exact așa cum este, fiindcă ființa în stare să-l observe exact așa cum este n-ar mai fi în stare...” (principiul antropic în formularea fizicianului Stephen William Hawking).
Am comentat pînă acum trei modalități de a exersa și de a vădi celorlalți profunzimea nu numai într-un discurs filosofic (prin definiție, profund), dar și în gîndirea privată, în gîndirea de zi cu zi, în conversațiile curente.

Voi vorbi, deci, în această notă despre o a patra modalitate. Și anume despre tautologie. Ea seamănă într-un fel (sau chiar în mai multe) cu enunțarea unei lapalissade, fără a se confunda însă cu lapalissada, în cazul căreia se poate bănui un impuls ironic, umanist, așadar, și al cărei efect este sesizarea unui adevăr rămas pentru o vreme destul de îndelungată perfect ascuns.

Diferența dintre lapalissadă și tautologie vine din faptul că o lapalissadă produce, de obicei, în cazul indivizilor cu oarece umor, un simțămînt de veselie, în timp ce tautologia mizează în întregime pe efectul seriozității cuvioase, pe solemnitate. Lapalissada ne amuză. Tautologia ne face să izbucnim în plîns. Ea subliniază, astfel, adevărul prețios că unele lucruri nu pot fi luate în rîs și recomandă păstrarea cu strictețe a gravității și reculegerii. Tautologia impune resemnarea solemnă.

Autorii de tautologii, tautologiștii să le zicem, se află într-un război vechi și niciodată stins cu gânditorii cinici, cu gânditorii care nu au nimic sfânt, cu iresponsabilii. Universul tautologistului se compune din lucruri fixe, din axiome imuabile, din Idei / Forme și valori (aici și numai aici se află Adevărul, Frumosul și Binele). Este un univers platonist. Pe de altă parte, universul cinicului nu conține nimic etern, este o colecție de indivizi variabili, mobili, o adunătură de himere care evoluează într-o direcție necunoscută. Într-un cuvânt, este un univers nominalist.
Lapalissada este surprinzătoare, te ia pe nepregătite, te scutură de rutine, de stereotipii. În schimb, tautologia te încremenește. Ea ilustrează, în modul cel mai propriu, profunzimea însăși, scopul aproape imposibil de atins al oricărui filosof care își merită numele, titlul și posteritatea.
Cum știm, cea mai bună definiție este exemplul. Prin urmare, să venim și la exemple, nimic nu este mai grăitor decît un exemplu cu adevărat grăitor, lucru pe care pînă și Immanuel Kant, în paguba lui, l-a ignorat (cf. Critica rațiunii purepassim).

P. S. În imagine: Ramon Casas i Carbó (1866–1932), Rodin Belle (c. 1895-1900). Source: Wikimedia Commons.

Thursday, February 13, 2020

De la Shakespeare citire. 8 îndemnuri pentru o viață senină


Am găsit în cartea unui înțelept niște sugestii, mi s-au părut cuminți și de bun simț, le notez aici: 
          Prima: Trăiește-ți viața ca și cum ar fi, înainte de orice, o căutare a adevărului și virtuții!
          A doua: Trăiește pe cît cu putință autentic!
          A treia: Nu uita că totul poate fi, în același timp, semnificativ și absurd, important și nul! Ia să citim fragmentul de mai jos:
„Viața nu-i decît o umbră mișcătoare,/ un biet actor care se-agită și se umfla-n pene în ora lui pe scenă; o poveste spusă de un idiot, plină de zgomot și furie,/ și fără nici o noimă”. Sau, în original: „Life’s but a walking shadow; a poor player / That struts and frets his hour upon the stage,/ And then is heard no more: it is a tale/ Told by an idiot, full of sound and fury,/ Signifying nothing“ (Shakespeare,  Macbeth, V: 5).
          A patra: Nu poți trăi ca și cum constatarea lui Shakespeare ar defini realitatea!
          A cincea: Căută și vei găsi!
          A șasea și antepenultima: Trăiește ca și cum ai fi găsit deja ceea ce cauți!
          A șaptea și penultima: Îndrăznește să te bucuri! Disce gaudere...
          A opta și ultima: Recitește prima sugestie...

P. S. În imagine: Domenico Veneziano (c.1410 - 1461): Martyrdom of St. Lucy. Detail (c. 1445). Source: Wikimedia Commons.

Wednesday, February 12, 2020

3 specii de frumusețe feminină: femeia minerală, femeia vegetală și femeia angelică

Cînd au cîntat farmecele femeii, poeţii au dat dovadă de mult mai multă bunăvoinţă, intuiţie şi inteligenţă decît toţi filosofii şi teologii la un loc. Inspiraţia este, prin definiţie, mai presus de silogism.
În compuneri pe drept cuvînt nepieritoare, ei au transformat femeia într-o făptură minerală. Observăm astfel că, la poeți, domniţa are întotdeauna ochii de peruzea, dinţii de cleştar, buzele de rubin, mîinile de chrysolit, degetele de alabastru, unghiile de lapislazuli, pîntecele de chihlimbar, fesele din marmură de Carrara, intestinele de caolin, inima de cremene (ca la Eminescu), sufletul de gheaţă. Citind aceste descrieri, mă cuprinde, brusc, frigul. Tremur.

Alţi poeţi (şi, îndeosebi, Ezra Pound) au recunoscut în femeie o făptură vegetală, înrudită cu trandafirul, vița-de-vie şi fructele de pădure. În această anatomie botanică, pielea şi carnaţia femeii au gustul migdalelor şi al smochinei, moliciunea piersicii, strălucirea mată a abanosului, tăria nucii de cocos. Trupul fecioarei întrece cu mult supleţea lianei, (fr)agilitatea trestiei, transparenţa petalelor de narcisă. El emană, deopotrivă, aroma răşinilor, mirosul pătrunzător al muşeţelului, respiraţia calmă a nuferilor.

În fine, o a treia categorie de barzi a elogiat în femeie îngerul copilăros, ambigen, fără un sex definit, situat, prin urmare, deasupra pasiunilor omeneşti. Dar şi îngerul căzut pentru totdeauna în păcatul desfrâului, lasciv, lubric, blazat. Dacă nu greşesc, Emil Brumaru face parte din această serie prestigioasă.

În poemul Une charogne (dar şi în altele), maliţiosul Charles Baudelaire a întrerupt, printr-un gest decis, atît tradiţia mineralizării femeii cît şi tradiţia vegetală. N-a mai vorbit de îngeri, de ferigi, de gladiole, de nestemate, de struguri. El a inaugurat, pur şi simplu, poezia devenirii organice, lirica viscerelor. A subliniat atracţia ţesutului adipos, a secreţiilor, a raporturilor chimice. 

Într-un cuvînt, a descoperit frumuseţea în prefacere, prefacerea în frumuseţe.

          „O, suflete-aminteşte-ţi priveliştea murdară
          Ce-atît de mult cîndva ne-a umilit
          În dimineaţa-aceea cu molcom cer de vară:
          Un hoit scîrbos, pe un prundiş zvârlit,

          Îşi desfăcea asemeni unei femei obscene
          Picioarele şi, puhav de venin,
          Nepăsător şi cinic, îşi deschidea alene
          Rînjitul pîntec de miasme plin.

          Putreziciunea asta se răsfăţa la soare
          Care-o cocea adînc şi liniştit” etc. 
P. S. În imagine: Briton Rivière RA (1840–1920), Aphrodite (1902). Source: Wikimedia Commons.