joi, 13 august 2020

Jocul insulei pustii. Cel mai potrivit loc pentru a citi „Pe patul de moarte”


Cel care a făcut celebru jocul insulei pustii a fost, probabil, André Gide. Prozatorul a redactat un articol cu titlul „Cele 10 romane franțuzești pe care [le prefer / pe care le-aș lua cu mine pe o insulă pustie]” (NRF, 52: 1 aprilie 2013). Articolul lui era un răspuns la o investigație imaginară. A ales un singur roman franțuzesc, Verișoara Bette de Balzac, și 9 străine. Oricum, ideea de a alege o mînă de cărți (5, 10, 20 cel mult) și a merge cu bocceaua într-un loc anume pentru a citi și  reciti cărțile era mai veche.

N-am înțeles niciodată de ce cărțile pe care le alegi (cele 10 și numai 10 cărți preferate) se cuvin citite neapărat pe o insulă pustie, niciodată aiurea, pe domul din Köln, în taiga, într-o barcă pe iazul Ciricului, cum citea Mihai Ursachi, în timpul vacanței de vară, pe Everest, în peștera Muierilor etc.

Veți spune - și pe bună dreptate - că așa a fost gîndit jocul de către pionierii lui, că nu poți duce cu tine un camion de tomuri latinești ori ebraice, cuprinsul imens al Bibliotecii Congresului, că pe ostrovul pustiu mai ai și altceva de făcut (să cultivi pămîntul, ca Robinson, să înveți un papagal mai inteligent decît tine să vorbească în engleză, să prinzi capre), deși dacă insula este cu adevărat un loc pustiu, saharian, degeaba transporți cărțile, mori de sete și de foame în mai puțin de o săptămînă, ai dus cărțile degeaba, e suficient o scînteie și au luat foc. Sapiențial formulînd problema, n-ai făcut absolut nimic...

Locul numit de cinstiții inițiatori ai jocului opțiunilor nu este cel mai potrivit (măcar din punctul de vedere al vegetației exuberante) și, am impresia, ar putea fi schimbat, firește, cu un loc mai bun, demn de sfințenia, puritatea, sublimul faptului de a citi pe alese. Chiar dacă destinația vaporului livresc nu mai poate fi schimbată, a trecut o sută de ani de la actul întemeierii, m-am gîndit că ne-am putea imagina cu ușurință și folos o serie de variațiuni topografice.


A. 10 cărți de citit la căpătîiul defuncților în nopțile de priveghi. Așa a procedat Gustave Flaubert, în martie 1846, la moartea surorii sale, Joséphine Caroline. A citit Montaigne:
„Cînd mi-a murit sora, am vegheat-o noaptea; ședeam lîngă pat, o priveam, culcată pe spate în rochia de nuntă cu buchetul alb. Citeam din Montaigne, iar ochii mei mergeau de la carte la cadavru; bărbatul ei dormea și horcăia; preotul sforăia, / și îmi ziceam, contemplîndu-i, că formele trec, că doar ideea rămîne, și aveam tresăriri de entuziasm la anumite cotituri de frază ale scriitorului. Pe urmă m-am gîndit că și el o să treacă. Era ger, fereastra deschisă, din cauza mirosului, și din cînd în cînd mă ridicam să văd stelele, calme, sclipitoare, luminoase, eterne. Iar cînd vor păli și ele, îmi spuneam, cînd vor trimite, ca ochii muritorilor, licăriri pline de teamă, totul se va fi sfîrșit; și va fi încă și mai frumos...” (Flaubert, Corespondență, Opere 4, București: Editura Univers, 1985, pp.65-66, scrisoare către Louise Colet, 21 ianuarie 1847).

B. 10 cărți de citit pe vaporul care se îndreaptă - cu o viteză de 12 leghe pe zi - spre insula pustie, care se îndepărtează de vapor cu aceeași viteză constantă de 12 leghe. Din 5 septembrie și pînă în 29 septembrie 1925, Andre Gide străbate, în baleniera Brabant, fluviul Congo. Citește un rezumat al filosofiei lui Henri Bergson și-și dă seama că a fost multă vreme, fără s-o știe, un bergsonian: „Son exposé de la philosophie de Bergson me persuade que j’ai longtemps été bergsonien sans le savoir”.

C. 10 cărți de citit cu ochii închiși într-un spital non-Covid (pe cale de a deveni spital Covid) în care s-o oprit curentul electric, iar o asistentă de o frumusețe letală ți-a aprins lumînarea:
  • Lev Nikolaevici Tolstoi, Moartea lui Ivan Ilici, 1886; o prezentare sumară aici.
  • Thomas Mann, Moartea la Veneția / Der Tod in Venedig,1912;
  • William Faulkner, Pe patul de moarte / As I Lay Dying, 1930; 
  • Jorge Luis Borges, Moartea și busola / La muerte y la brújula, Sur 1942, în volum 1944;
  • Hermann Broch, Moartea lui Vergiliu / Der Tod des Vergil, 1945;
  • Ismail Kadare, Generalul armatei moarte / Gjenerali i ushtrisë së vdekur, 1963;
  • Simone de Beauvoir, O moarte ușoară / Une mort très douce, 1964;
  • Antonio Tabucchi, Tristano moare / Tristano muore, 2004; 
  • Jose Saramago, Intermitențele morții / As Intermitências da Morte, 2005.
  • Cesare Pavese, [Va veni moartea și va avea ochii tăi / Verrà la morte e avrà i tuoi occhi], 1950.

             Alte reading lists:

P. S. În imagine: Frans Verhas (1827 - 1897), Young Girl Reading (1880). From Wikimedia Commons.

miercuri, 12 august 2020

Chaucer. A citi în pat este o plăcere mai mare decît jocul de cărți sau vînătoarea

„Sînt convinsă că nu există o bucurie mai mare decît cititul. Cînd voi avea casa mea, voi fi extrem de nefericită dacă nu voi avea o bibliotecă minunată” (Jane Austen, Mîndrie și prejudecată).
Firește, una dintre cele mai interesante istorii ale lecturii, dar nu cea mai bună, aparţine  scriitorului argentinian Alberto Manguel. Actul lecturii este privit din cele mai neaşteptate perspective…

Autorul descrie minuţios postùri ale lecturii (nu s-a citit întotdeauna aşezat la o birou), locuri şi momente (în grădină, la umbra unui copac, ziua, noaptea, la o lampă cu petrol, la lumina fumegoasă a lumînării), cărţi admirate, anecdote legate de cărţi, bibliofili, bibliofagi, cititori, bibliotecari, scribi, miniaturişti etc.

Voi începe, desigur, cu un citat: „Am căutat pretutindeni fericirea, dar nu am găsit-o nicăieri, cu excepţia unui ungher, în care m-am regăsit cu o cărţulie în mînă”. Citatul aparţine misticului Thomas a Kempis (secolul XV), autorul lucării Imitatio Christi.

Cartea lui Manguel este (şi) o colecţie de „istorii extraordinare”. Se povesteşte, astfel, că marele vizir persan Abdul Kassem Ismail, care a trăit în secolul al X-lea, avea o bibliotecă uriaşă, de 117.000 de volume, de care nu consimţea să se despartă niciodată. Cînd pornea într-o călătorie, el încărca uriaşa bibliotecă în spinarea a 400 de cămile, formând o caravană fabuloasă. Mai mult: vizirul îşi învăţase cămilele să înainteze în ordine alfabetică

Geoffrey Chaucer spune, în Cartea ducesei (ducesa lui fiind un cititor insomniac), că a citi în pat e mai plăcut decît orice joc de societate.

Patul pentru citit devine în Evul Mediu o piesă de mobilier importantă şi scumpă, care se lasă, adesea, moştenire. În acest chip, Eustatios Boilas, un aristocrat din Bizanţ, lasă prin testament urmaşilor mai multe cărţi hagiografice, o Cheie a viselor, un exemplar din Romanul lui Alexandru şi un pat aurit.

În 1374, regele Edward III a plătit, în moneda timpului, 70 de livre, 13 shillingi şi patru pence pentru o antologie de povestiri romaneşti. El intenţiona să o păstreze în dormitorul regal, locul cel mai potrivit pentru lectura unei astfel de cărţi. Se poate presupune, așadar, că Edward III nu citea în picioare.

Pînă şi călugării citesc aşezaţi în pat. Într-un manuscris miniat din secolul XIII, o imagine înfăţişează un tînăr pustnic hirsut, aşezat pe pat, îmbrăcat în straiul aspru monahal, cu o pernă albă la spate şi picioarele acoperite de o cuvertură. În De vita sua sive Monodiæ, călugărul benedictin Guibert de Nogent (c.1053 - 1125) menționează faptul că citea de multe ori pe ascuns, în pat, după ora stingerii.

În pofida acestor exemple, lectura în pat nu este un obicei foarte vechi. Patul grecilor, numit kline (în dialogul Republica, Platon afirmă că există și o Formă a patului!), lucrat din lemn, decorat cu ornamente preţioase, nu era deloc potrivit pentru lecturi.

Romanii mîncau şi, uneori, citeau culcaţi pe o parte, într-un pat cu decoraţii bogate, care se numea lectus. Cînd cădea noaptea, aprindeau un soi de lampă, în care ardea o feştilă, o bucată de ţesătură impregnată cu ceară. Lampa purta numele de lucubrum. La lumina ei problematică, romanii citeau şi „(e)lucubrau” într-o pace fragilă.

În schimb, menţionează Alberto Manguel, în istoria sa, poetul persan (de viziune epicuriană), Omar Khayyam, recomanda să citim poeziile afară, sub cerul liber, în pacea foşnitoare a grădinii.

În sfîrşit, poetul englez Shelley, care a fost adesea un original şi un lunatic, citea istoriile lui Herodot complet despuiat, pe o stîncă la malul mării…

Pentru a ne face o idee despre ce a însemnat lectura de-a lungul istoriei, se pot consulta:

          1. Eco, Umberto, Memoria vegetală şi alte scrieri de bibliofilie, traducere de Anamaria Gebăilă, Bucureşti: Editura RAO, 2007, 220p.
          2. Gherghel, Valeriu, Porunca lui rabbi Akiba. Ceremonia lecturii de la sfîntul Augustin la Samuel Pepys, Iaşi: Polirom, 2006, 267p.; ediția a II-a revăzută și adăugită cu 5 eseuri noi, Iași: Polirom, 2019.
          3. Manguel, Alberto, Une histoire de la lecture, Arles: Actes Sud, 1998, 428 p. Originalul acestei istorii a apărut, mai întîi, în limba engleză, în 1996.


P. S. În imagine: Ambrosius Benson (circa 1495 –1550), Young Woman in Orison Reading a Book of Hours (1532). Source: Wikimedia Commons.

luni, 10 august 2020

Trăiește ascuns! De ce ne-au îndemnat Epicur și Seneca să rămînem obscuri...


„Ce fel de măști poartă toată lumea asta? Eu credeam că oamenii de acolo sînt de partea mea. Dar de partea mea e numai masca, atît” (Philip Roth, Pastorala americană).
În trecut, riscul de a deveni o persoană renumită, un „anonim ilustru”, cum ar veni, era foarte mic. Ce-i drept, în Atena lui Socrate, chiar la Roma, prin forța lucrurilor, cam toată lumea se cunoștea cu toată lumea, cel puțin bărbații care polemizau în senat și mergeau apoi la terme să glumească despre femei. Fiecare discuta cu fiecare, dar ideea (visul, dorința, impulsul, nevroza) de a fi cunoscut, notoriu, popular, nu persecuta, probabil pe nimeni, cu excepția, să admitem, a unui Diogene cinicul și a cîtorva frenetici din secta lui. Diogene nu căuta notorietate, mai degrabă voia să-i întoarcă pe oameni la învățătura „naturii”. Dormea într-un butoi, în fața templului Metroon, pe jumătate despuiat, și-i insulta pe naivi și gură-cască, arătîndu-le „omul lui Platon”, adică o găină fără pene. 

În vremea lui, faptul de a fi celebru, faimos nu însemna cine știe ce merit (ori voluptate) și, cu siguranță, nu obseda nopțile lui Socrate și nu-i dădea insomnii. Așa cum nu obsedase nici nopțile lui Pericle. Dorința de a fi pe buzele tuturor pare o invenție modernă. Cît de modernă, n-aș putea să spun și nici nu mi-am propus să cercetez aici.

Nu vreau să scriu minciuni. Epicur / Epikouros (341–270 î. Cr.) observase, măcar la așa-zișii „potentați”, la un anume Idomeneus, de pildă, căruia i-a scris o epistolă (menționată de Seneca într-o altă epistolă), dorința cu pricina, dar o considera mai degrabă o vanitate și o prostie. De la discipolii săi ne-a rămas enunțul de pe lespezile funerare romane, folosit și azi: „Non fui, fui, non-sum, non-curo („N-am fost; am fost; nu sînt; nu-mi pasă / ce mai contează?)”. Pare ciudat, dar a trăi bine, din plin, însemna a căuta să rămîi neștiut. Numai cel obscur trăia realmente o viață împlinită. În Tristia (III: 4, 25), Ovidiu a fixat acest îndemn într-un vers memorabil: „Bene vixit, bene qui latuit: Acela trăieşte bine / fără pericole şi griji /, care ştie să se ascundă / bine”.

Lucius Annaeus Seneca, filosoful avid de glorie și de sesterți (a strîns mai bine de 300 de milioane), a comentat dictonul lui Epicur („láthe biôsas! = trăiește ascuns!”) în chipul următor:

Cine ar mai şti de Idomeneus dacă Epicur nu i-ar fi gravat numele în scrisorile sale? Toţi acei prea-puternici şi satrapi şi chiar regele însuşi, de la care provenea titlul glorios al lui Idomeneus, s-au prăbuşit în adîncurile uitării... Va veni peste noi noianul adînc al timpului; doar cîţiva oameni de seamă vor reuşi să-şi ridice capul deasupră-i şi, chiar dacă şi ei sînt meniţi să dispară în cele din urmă în tăcere, se vor opune uitării şi îşi vor cere partea lor de glorie vreme îndelungată. 

Toţi oamenii aceia pe care norocul i-a ridicat în văzul lumii şi care au fost instrumente sau parte a puterii altcuiva, care s-au bucurat de favoruri şi au avut casa mereu plină cîtă vreme au fost în picioare, după ce au murit, amintirea li s-a şters de îndată...”.

Iată un frumos exemplu de wishfull thinking... Seneca greșește. Notorietatea prezentă (dar, mai ales, cea postumă) nu folosește nimănui. Este o imensă iluzie. Doar plăcerea de acum contează. Și nici ea, ca să fiu drept. După moarte nu urmează nimic, nimic, nimic. Iar gloria postumă este o mască mincinoasă, hîdă, care rînjește la defunct, deși nu-l mai face să rîdă.

În fine, despre nota lui Descartes, „Înaintez cu mască / trec anonim prin mulțime / larvatus prodeo” s-a discutat mult în pandemie, fiindcă lumea a luat foc din pricina recomandării de bun simț de a folosi măștile chirurgicale. Nu mai insist.

O observație minoră: în zilele noastre privatul și publicul s-au unit strîns, definitiv și toată lumea a ajuns să trăiască (și să petreacă) în văzul tuturor. Cînd un om vrea liniște și pace, e nevoit să se retragă în pustiul Hozevei și să-și scurme acolo o gaură în care să se așeze definitiv. Și irevocabil...

P. S. În imagine: Female Theatre Mask. Roman fresco from Casa del Bracciale d'Oro (VI 17, 42), Pompeii. From Wikimedia Commons.

vineri, 10 iulie 2020

Dacă nu vă place o carte, o aruncați sau o citiți pînă la capăt?

Întrebare de principiu: dacă ai început o carte și vezi că nu-ți place, renunți la ea sau o duci pînă la capăt, în speranța că vei găsi un enunț eliberator?
O spun din capul locului: fac parte dintr-a doua categorie. M-am învățat cu greul de multișor. În definitiv, după ce l-ai citit pe Kant (nu mint, jur pe sănătatea defunctei mele bunici), nici o carte nu te mai poate speria. Oricît de plicticoasă sau de dificilă ar fi. Există o plăcere (perversă, firește) și în tipul ăsta de lecturi. Te poți chiar făli urbi et orbi: eu sînt ăla de am parcurs cea mai plicticoasă carte din univers. Priviți-mă! Admirați-mă! Ridicați-mi un soclu!

Cu toate acestea, nu avem la dispoziție o viață nesfîrșită, undeva trebuie să ne oprim, la pagina 50 sau la pagina 99, oricum, înainte de sfîrșitul cărții. Sînt prea multe cărți bune, pentru a persista într-o lectură care nu-ți oferă nici o recompensă, nici o plăcere.

Înțelepții au păreri împărțite. Plinius cel Tînăr a scris, într-o epistolă: „Nici o carte nu este întru atît de proastă încît să nu găsești în cutare loc ceva de folos” (pe lătinie: Nullum esse librum tam malum ut non ex aliqua parte prodesset).

În The Atlantic (5 noiembrie 2014), Juliet Lapidos îl îndeamnă pe cititorul grăbit în cuvintele următoare: „Dacă ai început o carte, du-o pînă la capăt. Multe cărți m-au plictisit de moarte în primele 100 de pagini, mi-au pus răbdarea la încercare, dar apoi am dat peste un pasaj miraculos, care a salvat totul. Așa am pățit de fiecare dată cînd am citit Henry James”.

Înțelepții din secta opusă pretind că este un semn de istețime să renunți la o carte antipatică. Prozatorul Iain Broome a formulat sloganul îndrăzneților: „It's always okay to stop reading a book”. Nu-ți place cartea? Arunc-o, dă-o de pomană, pune-o pe foc!

Am precizat că fac parte din categoria asceților. Am parcurs silitor tot felul de cărți. Dar lectura cea mai anevoioasă, țin minte ca azi, a fost La poalele vulcanului / Sub vulcan de Malcolm Lowry. Mi-a luat două săptămîni, copiam frazele mai semnificative, încercam să pricep. Nici acum nu știu dacă am procedat bine...


P. S. În imagine: Federico Barocci (1535 - 1612), Study of Man Reading.

vineri, 26 iunie 2020

Mai critic decît tine cu privire la tine nu poți fi decît tu

Nimic nu-i mai greu decît să te cunoști pe tine însuți. Bănuiesc că știți pricina. Nu putem fi sinceri față de noi înșine și cu noi înșine nici măcar o secundă întreagă. Bănuiesc de asemenea că știți și pricina acestei pricini.
Dacă ne-am privi critic și ne-am vorbi cu maximă sinceritate, imaginea noastră de sine s-ar face imediat praf și pulbere. Și nu putem suporta viața fără o imagine de sine pozitivă. Iubirea de sine / narcisismul / instinctul mitoman / megaloman întrec în noi orice dorință de sinceritate. Și sînt destui psihologi care spun că tocmai puterea noastră de a ne amăgi (și de a refuza adevărul) ne ajută să trăim și să nu cădem în depresie și acreală.

Iată numai o opinie dintr-o sută: 
O minte sănătoasă își spune minciuni măgulitoare. Iar dacă nu se minte pe sine, înseamnă că nu e sănătoasă. De ce? Pentru că iluziile pozitive ne împiedică să ne lăsăm pradă melancoliei: „Adevărul este întotdeauna deprimant. O să murim într-o zi, cel mai probabil după o boală; toți prietenii noștri vor muri și ei. Nu sîntem decît niște puncte insignifiante pe o planetă minusculă. Ne auto-înșelăm pentru a ține la distanță depresia... Există cu necesitate în noi o negare elementară a naturii noastre finite, a lipsei noastre de importanță în univers...” (William Hirstein, Brain Fiction: Self-Deception and the Riddle of Confabulation, 2006, p.237). 
Dar ce înseamnă a te cunoaște pe tine însuți? Am găsit într-o carte despre sensurile sintagmei grecești γνῶθι σαυτόν (în latină nosce te ipsum) cîteva sugestii:
- a-ți cunoaște măsura, a ști ce poți și ce nu poți; 
- a-ți cunoaște locul - în ierarhia socială, pe scara naturii etc.; 
- a-ți cunoaște limitele gîndirii; 
- a-ți (re)cunoaște greșelile; 
- a ști / a accepta că ești muritor; 
- a-ți cunoaște sinele / eul / sufletul.
Cam asta înțelegeau Socrate (și urmașii lui) cînd repetau maxima înscrisă pe frontonul templului din Delphi. Dar ca să aflăm toate aceste lucruri cu privire la noi înșine trebuie să ne scrutăm fără milă și să consemnăm cu franchețe ceea ce descoperim, fie că ne place, fie că nu. Operațiunea pare imposibilă. Vom cădea inevitabil în minciună.

Pe de altă parte, cred că nu poate exista progres personal fără o privire critică asupra înzestrărilor noaste. Mai critic decît tine cu privire la tine nu poți fi decît tu. Deși dificil, examenul este necesar și sinceritatea (niciodată completă) binefăcătoare. În momentul în care nu mai poți fi critic cu tine (așa cum nimeni altul nu poate fi), te usuci, intri în rutină, îmbătrînești. În schimb, dacă te privești critic, nici un reproș și nici o laudă exterioară nu te pot afecta. 

       Despre cunoașterea de sine și autoamăgire:

P. S. În imagine: William Merritt Chase (1849-1916), Young Woman Before a Mirror (c. 1887). From Wikimedia Commons.

luni, 22 iunie 2020

Mihai Ursachi la Secție alături de borfași

Plimbîndu-mă astăzi, ca de obicei, pe lîngă blocul „Bastilia”, cîntat de Mihai Ursachi într-un vers nemuritor astfel: „Iubita mea locuiește în blocul Bastilia”, mi-am amintit hazul nespus cu care ne povestea, cu mulți ani în urmă, o întîmplare legată și de acest edificiu impozant.
Avea o iubită pe atunci, o femeie impozantă ca și edificiul, dar mai puțin dreptunghiulară, cu șolduri enorme și pistrui. Înnoptase la ea, adică în blocul „Bastilia”, și, în zori, o pornise spre casa din Țicău. Drumul este destul de lung, taie orașul în două, și trece pe lîngă Bahlui. Cam în dreptul Podului de Piatră, Ursachi s-a întîlnit cu o patrulă de milițieni. A părut dubios. Oamenii legii l-au oprit. I-au cerut buletinul. Nu-l avea la el. A părut și mai dubios. L-au încătușat și l-au dus la Secție. Interogatoriul a decurs în chipul următor:

          - Unde lucrezi?
          - N-am acest obicei.
          - Și cu ce te ocupi?
          - Scriu poezii.
          - Unde stai?
          - În fundacul Dochia nr.9.
          - Unde e ăsta?
          - În Țicău.
          - Și cum poți dovedi că locuiești acolo?
          - Nu pot dovedi.
          - Cum ai spus că te numești?
          - Ursachi. Mihai Ursachi.
          - Și cum poți dovedi că ești Mihai Ursachi?
          - Nu pot dovedi.
          - Ai rude, cunoscuți, prieteni?
          - N-am.
          - Nu te cunoaște nimeni?
          - Nimeni.
          - Nu se poate.
          - Dacă stau bine și mă gîndesc, am un cunoscut.
          - Cum îl chemă?
          - Nu-mi aduc aminte. Să mă gîndesc. Cred că se numește Ion Creangă.
          - N-am auzit. Cu ce se ocupă?
          - Scrie.
          - Poezii?
          - Nu. Povești și amintiri.
          - O să trimitem pe cineva să discute cu el. Să vedem dacă te cunoaște.
          - Nu-i nevoie. Nu mă cunoaște.
          - De ce?
          - Cred că a murit.
          - Alt cunoscut n-ai?
          - Ba da.
          - Cum îl chemă?
          - Tot Ion.
          - Și cu ce se ocupă? Scrie și ăsta povești?
          - Nu. E căier?
          - Ce?
          - Căier. Are cal și căruță. Face transporturi, cărăușie, duce saci, mobilă, nuntași.
          - Aha. Și unde stă?
          - Tot în fundacul Dochia.
          - Bine. O să-l chemăm aici.
          - Nu poate veni.
          - De ce?
          - Dacă stau bine și mă gîndesc, cred că a murit și el...

Nu are rost să continui. Nu am hazul lui Mihai Ursachi. Discuția a durat toată ziua. Spre seară, i-au dat drumul. A doua zi, Mihai Ursachi ne-a povestit conversația de la „secție”. N-am uitat definiția termenului „căier”. Nu cred că există în nici un dicționar al limbii române...

P. S. În imagine: Vincent van Gogh (1853–1890), Prisoners Exercising (1890). Source: Wikimedia Commons.

vineri, 12 iunie 2020

Țeasta lui Descartes. Cranii reci și capete înfierbîntate

 
Un nesăbuit aruncă o piatră într-un iaz și o sută de înțelepți se muncesc în zadar s-o recupereze. Dacă ar fi un diamant uriaș, poate că ar merita efortul. Dar proverbul nu se referă la un diamant, ci la o piatră oarecare.
O atare înțelepciune l-a îndemnat, probabil, pe jurnalistul și blogger-ul Mathieu de Taillac să publice în Le Figaro din 30 aprilie 2014 un articol nervos, sub titlul Les folles recherches du squelette de Cervantès.

Spaniolii caută, așadar, scheletul lui Cervantes. La noi, istoricii au căutat, nu de mult, scheletul lui Negru Vodă pentru a-i determina ADN-ul și proveniența etnică. A fost român? A fost cuman? A fost peceneg? Nimeni nu va ști niciodată. Iar folosul acestei științe este egal cu zero. Românii au aflat un lucru precis: Negru Vodă de la Curtea-de-Argeș nu este adevăratul Negru Vodă. Spaniolii vor acum capul lui Cervantes. Noi am vrut capul domnitorului Negru Vodă. Nu-mi dau seama cine este mai nesăbuit.

Se știe că Miguel de Cervantes a murit în aprilie 1616 și a fost îngropat într-o biserică din Madrid în data de 23. Tot în 23 aprilie 1616, după calendarul iulian, a murit Shakespeare. Cervantes a cerut ca nici un semn să nu-i marcheze mormîntul. E greu de spus cum se vor descurca spaniolii. De unde vor scoate ADN-ul lui Cervantes? În ce chip îl vor recunoaște?

Fie vorba între noi, nici francezii lui Mathieu de Taillac nu au fost mai breji. Se cunoaște povestea craniului cartesian. René Descartes a murit în 11 februarie 1650 în Suedia. Nu peste multă vreme, un smintit i-a furat craniul. Țeasta lui Descartes a circulat de la un colecționar la altul și a fost cumpărată de un chimist francez abia la începutul secolului al XIX-lea. Craniul a fost expus mai întîi la Muzeul de Anatomie Comparată și de Paleontologie și apoi la Muzeul Omului din Paris. Unde se găsește și acum, dacă nu a fost vîndut între timp, la Christie's, unui miliardar rus.
Să nu uit. Povestea nefericitei grecoaice Calypso o știm de la C. Negruzzi. Craniul frumoasei femei se mai găsește în osuarul de la Mănăstirea Neamț. Nu-l ratați... 
Fiecare popor cu țeasta lui...

P. S. În imagine: Tiziano Vecelli / Vecellio (c.1488 /1490 - 1576), Vanità (c. 1515). Source: Wikimedia Commons.