Monday, March 23, 2020

A fost Friedrich Nietzsche misogin? De ce pînă și babele sînt mai înțelepte decît Zarathustra...

Deci, ca să fie limpede cine e istețul care a văzut o legătură directă între femei și bici, voi povesti un pasaj din Așa grăit-a Zarathustra (I: 2, „Cuvîntările lui Z.”).
Într-una dintre plimbările lui solitare în amurg, Învățătorul Eternei Reîntoarceri întîlnește o femeie bătrînă. Baba vrea să-i afle opiniile despre Femeie și Eternul Feminin. Cînd e vorba să-și dea cu părerea despre ceva, Zarathustra nu trebuie rugat prea mult. Prorocul se dezlănțuie într-un discurs pe care l-aș caracteriza, în modul cel mai gingaș, drept stupid, plin de nerozii și lipsit de haz. Îi spune babei, așadar, ce crede el despre femeie, care este esența și menirea ei în univers. Să vedem:

          - În femeie „totul e enigmă” (p.126).
          - Femeia e „jucăria cea mai primejdioasă” pentru bărbat, o „jucărie gingașă și pură”. Pînă aici e bine.
          - Scopul oricărui mariaj e maternitatea.
          - Funcția bărbatului este să meargă la război, să-și doboare vrăjmașul. În perioadele de pace, femeia trebuie să-l ajute să-și vină în simțiri și să-l fortifieze. În alte cuvinte: „Bărbatul trebuie crescut pentru război, femeia pentru întremarea războinicului”. Cred că am auzit prostia asta cu mult înainte de a citi volumul lui Nietzsche.
          - Femeia pricepe prea puțin din ceea ce înseamnă „onoarea”. N-o duce mintea, nu-i pregătită pentru abstracțiuni, finețuri.
          - „Bărbatul e doar răutăcios, femeia e rea” (p.127).
          - Ea „trebuie să se supună”, căci numai printr-o desăvîrșită supunere suprafața ei poate căpăta adîncime.

Zarathustra se oprește aici. Baba îl anunță cu subînțeleasă ironie că știe prea puțin despre femeie, deși ceea ce știe e riguros exact. I-a scăpat, din păcate, „un mic adevăr”. Cum ar veni, femeia bătrînă vrea să aibă ultimul cuvînt. Profetul e curios și-i cere să se grăbească. Baba îi șoptește:

          „Te duci acuma la femei? Vezi, să nu uiți biciul!” (p.128).

Naratologii ne învață că nu trebuie să confundăm autorul ficțiunii cu naratorul (și personajele din ficțiune). Prin urmare, Friedrich Nietzsche nu e baba din Așa grăita-a Zarathustra... Iar baba lui nu e Zarathustra. Să mai spun că baba lui Nietzsche îl citise pe Schopenhauer, că era, așadar, o babă savantă? Nu spun. 

Am urmat traducerea lui Ștefan Aug. Doinaș din ediția apărută la Humanitas în 1996.

P. S. În imagine: Rembrandt Harmenszoon van Rijn (1606–1669), Old Woman (1629-1630). Source: Wikimedia Commons.

Monday, March 16, 2020

De ce sînt periculoase femeile care citesc? Răspunsul experților

În momentul în care femeile au început să citească romane, cîțiva bărbați înțelepți au simțit imediat pericolul. Jean-Jacques Rousseau a exclamat: „Niciodată o fată cuminte n-a citit romane”. Asta însemna că fetele obraznice citiseră mai multe decît el. Își luaseră nasul la purtare.
Dar agerul Rousseau n-a fost singurul filosof care a intuit pericolul cititului. Medicii au sesizat și ei scandalul. Romanele produc la femei o excitație nervoasă greu de stăpînit, un impuls isteric transformat adesea în stări de catalepsie și cataplexie. Rămîn săptămîni întregi cu ochii ficși îndreptați spre tavan, nu mai mișcă degetele, nu clipesc, nu răspund la întrebări, nu dorm, nu cîrpesc ciorapi, nu pregătesc baia, nu prepară cina pentru soțul care vine istovit și distrus moral de la muncă. În sfîrșit, nu mai sînt bune de nimic. Îți produc pur și simplu frică...

Pentru a preveni repetarea episoadelor isterice, un „Tratat terapeutic” din 1836 recomanda femeilor să renunțe cu totul la cărți. Mult mai util pentru ele decît cititul ar fi să frece podelele casei în fiecare dimineață, să-și prepare infuzii din flori de nalbă (cu efect calmant pe termen mediu și lung) și să mediteze la soarta nefericită a Valeriei Messalina. Doar în acest chip nu-i vor mai asedia pe bărbați cu dorințele lor impertinente. Ba vor toalete extravagante, ba vor scoase la Paris și pe valea Loirei. Pînă în 1877, tratatul a fost retipărit de 9 ori, bărbații l-au studiat minuțios. Din păcate, rezultatul a fost nul.

Așadar, femeia care și-a făcut obiceiul de a se retrage în odaia personală și de a citi în pat, sprijinită în perne, a trezit mereu reproșul îndreptățit al medicilor, neîncrederea învățătorilor, a „directorilor de conștiință”. Într-un cuvînt, suspiciunea experților în psihologia femeiască. Nu cumva ascunsă după perdele, femeia își permite plăceri interzise? Nu cumva viciul lecturii solitare trezește în mintea lor fragedă fantasma unui abominabil viciu solitar? Cum să nu, cum să nu? - au răspuns într-o prestabilită armonie specialiștii. Cititul e foooooooooarte periculos.

Voi da cîteva exemple din luminătorii timpului. Librarul elvețian Johann Georg Heinzmann (1757 - 1802) a văzut în mania femeilor de a citi romane a doua nenorocire a veacului al XVIII-lea, după îngrozitoarea Revoluție franceză cu toate libertățile ei nesăbuite. 

În cazul femeilor, efectul lecturii este întotdeauna malign, arată și pedagogul Karl G. Bauer, într-o lucrare din 1791: „Lipsa completă de mișcare corporală în timpul lecturii alături de diversitatea atît de violentă a ideilor și senzațiilor” produc, printre multe altele: 
          - somnolență, 
          - nod în gît,
          - balonare, 
          - ocluzii intestinale, 
          - obezitate, 
          - angoasă, 
          - crize de panică, 
          - celulită, 
          - somnambulism, 
          - furie erotică, 
          - nesupunere (civilă și matrimonială) etc. 

Pentru a redacta această notă am folosit, firește, albumul semnat de Laure Adler & Stephan Bollmann, Les femmes qui lisent sont dangereuses. Les femmes et la lecture dans l’art occidental; titlul original Frauen, die lesen, sind gefährlich, Paris: Flammarion, 2006, 150p.

P. S. În imagine: Jean-Baptiste Camille Corot (1796–1875), Une liseuse (1869-1870). Source: Wikimedia Commons.

Sunday, March 15, 2020

10 medici & 10 scriitori. Lecturi în vremuri de anxietate

               a) Scritori și medici preferați:

          - François Rabelais (1483 - 1553). Habar n-am avut că Rabelais avea studii de medicină, am crezut că a fost un călugăr neinstruit, care citise alături de Biblie cîteva povești satirice, cumpărate din tîrg. Ce-i drept, Gargantua și Pantagruel vădeau o amănunțită știință a anatomiei corpului uman. Deci, Rabelais studiase cu magiștri și, poate, se uitase și în viscerele bolnavilor.
          - Sir Arthur Conan Doyle (1859–1930). În copilărie, am fost un fan al lui Sherlock Holmes, cred că am citit toate romanele și povestirile polițiste ale lui Doyle. Între timp, am aflat că trufașul lui detectiv nu a spus niciodată, dar niciodată, celebra propoziție „Elementary, My Dear Watson”. Deși ar fi putut s-o rostească măcar în minte, pentru a putea fi citat de erudiți.
          - Anton Pavlovici Cehov (1860 - 1904). Un medic desăvîrșit, care a eșuat într-un singur caz, cazul lui A.P. Cehov. Este uluitor să vezi că un om de o mare luciditate, de un imens bun simț și un specialist cu acte poate nega îndirjit evidența: „Am toate simptomele tuberculozei (scuip sînge, tușesc), dar nu am totalitatea lor și abia aceea face boala. Pur și simplu n-o am. Nu sînt bolnav!”. Am parafrazat una dintre nenumăratele lui afirmații din scrisori. În fața unui medic care diagnosticase corect tuberculoza fratelui său, Nikolai, pictorul leneș și alcoolic, dar este orb cu privire la boala proprie, nu poți decît să te cutremuri. Observ că dictonul „Medice, cura te ipsum!” nu este întotdeauna valabil. Și doctorii trebuie să treacă pe la doctor.
          - Louis-Ferdinand Céline / adevăratul nume Louis-Ferdinand Destouches (1894 -1961). În declarații și teorie, un smintit cu „piatră la cap”. În practică, un doctor devotat. Orice ar spune Charles Dantzig, Călătorie la capătul nopții rămîne una dintre capodoperele secolului trecut.
          - Alți medici & scriitori: W. Somerset Maugham (1874–1965), Alfred Döblin (1878–1957), Mihail Bulgakov (1891–1940), Kōbō Abe (1924–1993), Vasile Voiculescu.

               b) Cărți al căror protagonist este (un) medic

          - Albert Camus, Ciuma (1948). Bernard Rieux. Am scris deja despre el.
          - Marguerite Yourcenar, Piatra filosofală / L'Œuvre au noir (1968). Medicul se numește Zénon Ligre și tratează bolnavii din Köln / Colonia în timpul unei epidemii de ciumă, în 1549. Printr-o întîmplare o ajută pe Martha, sora lui vitregă, dar cînd va fi în impas, judecat de Inchiziție pentru erezie, Martha îl va ignora, deși poate să-l salveze. 
          - Federico Andahazi, Anatomistul (1997). Doctorul Mateo Realdo Colombo, pretinsul descoperitor al misteriosului Punct G, Amor Veneris. Romanul notabil al unui scriitor lipsit de simț critic, din păcate. Mai cunosc unul, la fel de ciudat, se numește Bernhard Schlink (n. 1944), a scris în 1995, printr-un hazard, Der Vorleser / Cititorul - o carte foarte bună și s-a întors apoi mulțumit la romanele lui neverosimile. Dau numai un exemplu din (prea) multe: Femeia de pe scări.
          - Ian McEvan, Sîmbătă (2005). În cursul dimineții de 15 februarie 2003, o sîmbătă, neurochirurgul Henry Perowne are un diferend cu un individ, Baxter, pe jumătate nebun (în realitate, suferă de un sindrom neurologic). Individul îl va urmări toată ziua și seara va da buzna în casa lui Perowne, odată cu Rosalind, soția medicului, pe care o amenință cu un cuțit. În sufragerie, mai sînt Daisy și Theo, copiii celor doi (Henry și Rosalind), bătrînul și mofturosul poet John Grammaticus, tatăl lui Rosalind, și un tovarăș al intrusului, Nigel. După ce trece prin mari emoții și răufăcătorul este internat în spital, Perowne îl operează...

               c) Literatură și medicină. Mică bibliografie comentată

          1. Brody, Howard, Stories of Sickness, Oxford University Press, 2002, 312p.
          2. Cohen, Ben, Ciuma în biografia și opera Bardului, Slate, March 10, 2020. Shakespeare a fost înrîurit decisiv de frecventele epidemii din vremea sa. În cîteva dintre piesele lui de teatru, dramaturgul face aluzii la ciumă. Așadar, nu poți înțelege pînă la nuanțe Romeo și Julieta, Regele Lear etc. fără a avea în minte ravagiile aduse de molimă în Anglia anilor 1564 - 1616.
          3. Jones, Anne Hudson, „Literature and Medicine: An Evolving Canon”, The Lancet, 348 (1996): 1360-1362. Menționează cîteva opere care descriu boala și lupta cu ea:
          - Sofocle, Filoctet;
          - George Eliot, Middlemarch;
          - Lev Nikolaevici Tolstoi, Moartea lui Ivan Ilici;
          - Thomas Mann, Moartea la Veneția și Muntele vrăjit.
          Toate aceste lucrări pun o problemă de o acută importanță pentru medic: Care este rostul suferinței? Ce înseamnă a fi bolnav? Ce înseamnă a muri?
          4. Jones, Anne Hudson, „Narrative Based Medicine: Narrative in Medical Ethics”, BMJ Clinical Research, 318 (1999): 253-256. Un doctor bazat e acela care știe să spună povești pacienților.
         5. Morrell RC. „Physician-writers: Chekhov, Keats, and Maugham”, Pharos, 59 (1986): 26–30.           
         6. Wenger, Alexandre, „Médecine, littérature, histoire”, Dix-huitième siècle, 46: 1 (2014): 323-336. Femeile care citesc sînt expuse la o mulțime de boli specifice acestei bizare activități.

P. S. În imagine: (Follower of) Jan Sanders van Hemessen (c. 1500 – c. 1566), El cirujano / Der Steinschneider (1550-1555). Un chirurg scoate „piatra nebuniei” din țeasta unui bolnav. Source: Wikimedia Commons.


Friday, March 13, 2020

Lecturi la vreme de pandemie. Albert Camus, Ciuma

Editorii francezi și anglo-saxoni ai romanului La Peste / The Plague au anunțat, cu sfioasă bucurie, o creștere masivă a vînzărilor care merge de la 150% la 300%. Ciuma a devenit bestsellerul acestei primăveri, anunță Alison Flood în The Guardian.
Iată cum se manifestă o Schadenfreude / epicaricacy / gioia maligna / bucuria rea, păcătoasă, produsă de venirea unei năpaste!

Pandemia de coronavirus are și efecte benefice, se citește mai mult. Mă întreb, firește, dacă și vînzările editurii Polirom au crescut în același ritm amețitor, deși mă îndoiesc. Cînd sînt izolați și în carantină, românii au alte plăceri, mai rafinate: privesc pe fereastră și raportează la 112 mișcările suspecte.

Toată lumea a citit (va citi, va reciti) romanul lui Albert Camus. Așa începe: „În dimineaţa lui 16 aprilie, doctorul Bernard Rieux ieşi din cabinetul său şi dădu peste un şobolan mort” (p.14).

Portul Oran din Algeria este lovit, așadar, de o epidemie de ciumă bubonică. Epidemia va dura aproape un an (aprilie - februarie anul următor). Doctorul Castel prepară un vaccin, medicul Rieux încearcă să-i ajute pe bolnavi, organizează echipe sanitare, îi vizitează și îi îngrijește pe toți, fără să facă vreo deosebire între bolnavi. Este un soi de Zénon Ligre modern - a se vedea recenzia despre Piatra filosofală (1968) de Marguerite Yourcenar. Numai că romanul lui Albert Camus apăruse cu două decenii mai devreme (în 1948).

Aș mai cita faimoasa frază în care naratorul își dezvăluie, către finalul cărții, identitatea: „Această cronică se apropie de sfîrşit. E timpul ca doctorul Bernard Rieux să declare că este autorul ei” (p.314).

Interpretările tind să lege romanul de momentul în care a fost scris. Și însuși autorul, într-o discuție cu Roland Barthes din 1955, a legitimat o astfel de lectură. Camus a procedat alegoric și a descris, în realitate, „ciuma brună” și modul în care o ideologie nocivă „infectează” o întreagă comunitate (este și opinia lui J.M. Coetzee). Aș prefera, ca de obicei, o interpretare literală. În Ciuma, prozatorul francez prezintă modul în care un grup de oameni reacționează la un pericol mortal, în cazul de față „pesta”.

Nu pot să-mi închei nota de față fără a-l menționa pe funcționarul Joseph Grand. El lucrează înverșunat la un roman. Dar nu reușește să scrie și să rescrie decît una și aceeași frază (absolut memorabilă!): „Într‑o frumoasă dimineaţă de mai, o zveltă amazoană, călare pe o somptuoasă iapă alezană, parcurgea, prin mijlocul florilor, aleile din Boulogne...” (p.274).

Citiți romanul lui Camus... Se pare că este momentul potrivit.

          Alte însemnări cu privire la tema epidemiilor:

P. S. În imagine: Giambattista Pittoni (1687–1767), Saint Roch (1727). Este menționat și de Albert Camus în romanul său. Source: Wikimedia Commons.  


Thursday, March 12, 2020

Jón Kalman Stefánsson. Cînd Geirþrúður se mărită, e semn sigur că lumea a ajuns la sfîrșit

Cînd s-a tradus prima carte din trilogie, Între cer și pămînt, am scris o recenzie entuziastă: citisem un roman excelent și nu mă așteptasem la asta. A fost bucuria adusă de surpriză. Dar și de povestea din roman.
Am găsit acolo un narator colectiv, satul / comunitatea. Asta e ceva foarte rar în proza modernă. Doar în tragediile grecilor, acțiunea, faptele eroilor sînt narate și comentate de cor. Și, în al doilea rînd, găsisem ceva din fraza lungă și din ironia amară ale lui Saramago. Iar mie îmi plac (auto)ironicii. A, să nu uit, mai era amețitoarea Geirþrúður, femeia de o frumusețe fulgerătoare, cum i-am zis într-o notă pe blog. Geirþrúður n-a urmat școli înalte, a fost slujnică într-un hotel din Reykjavík (Între cer și pămînt, pp.134, 138), iar farmecul ei vine tocmai din spontaneitate și lipsă de inhibiții: „Geirþrúður se trezise și stătea așezată pe pat, apoi se ridicase în picioare, era goală, băiatul lăsase ochii în jos” (p.321).

La Tristețea îngerilor, entuziasmul meu a scăzut întru cîtva (cam cît cîntărește jumătate de steluță pe Goodreads), deși călătoria băiatului prin viscol, întuneric și nămeții copleșitori alături de 
Jens, poștașul cel taciturn, avea ceva dintr-o coborîre la iad.


Cu Inima omului (traducere de Magda Răduță, Iași: Polirom, 2018, 352p.), trilogia s-a încheiat, Stefánsson trebuie să găsească altceva, un subiect nou (o „viață nouă”, ar spune un prozator rus), o frază mai puțin încărcată de epitete ornante, de rostiri „alese”, și, mai ales, o miză. Stefánsson nu este un poet nemaipomenit și asta se vede îndeosebi aici. Romanul s-a umplut pe trei sferturi de țesut metaforic adipos. Ca în exemplul următor, să zicem:

„Geirþrúður coborî din pat, trase perdelele, privi către chila înnegrită și înțelese că moartea e un cuțit negru care sfîșie lumina. Rămase cîteva minute așezată la masa mică, dar masivă, cumpărată din Germania..., privindu-și degetele deja înțepenite de doliu” (p.175).
Sau aici: „Geirþrúður îl îmbrățișase pe bătrînul lup de mare, cît de drag îi era, îl strînsese în brațe cum strîngi la piept nefericirea” (p.322).

Sigur, unii cititori pot găsi expresiile interesante (moartea = cuțit negru care taie lumina în două - ne putem gîndi la catapeteasma Templului din Ierusalim, să spunem -, degete înțepenite de doliu), dar mie nu-mi plac, puteți să oftați...

Înclinația spre „poetizare” e dublată în Inima omului de alta: personajele și naratorul au dat în mania filosofării. Să citim acest pasaj:

„Puțini sînt aceia care rătăcesc întrebîndu-se despre distanța dintre om și Dumnezeu, despre scopul măreț sau despre ce justifică existența omului” (p.95).
Așa este, naratorul are perfectă dreptate. Sînt foarte puțini oamenii care își pun întrebări cu privire la sensul vieții, fiindcă e mai comod să le ignore, fiindcă n-au timp de asta, fiindcă nu vor ori nu le pasă de sensul vieții lor. Și n-au timp nici să citească banalități, aș adăuga gingaș. În Adolescentul, de altfel, Dostoievski a spus ceva asemănător, cu mai mult umor însă: 
„Ideile sînt o povară plictisitoare, fără ele viaţa e mai veselă şi mai uşoară...”.
Acțiunea propriu-zisă începe abia la paginile 168-169, cam tîrziu, în opinia mea, cînd velierul Sf. Lovisa se scufundă în port în timpul unei furtuni, din pricina unei greșeli elementare: marinarii nu au așezat cum trebuie mărfurile în cală. Căpitanul vasului, un anume John Andersen, bărbatul pe care îl iubește Geirþrúður, se îneacă.

Mai mult nu vă spun, citiți singuri: la sfîrșit mor toți...


           Alte însemnări despre trilogia lui Stefánsson


P. S. M-am uitat chiar acum. Estimp, prozatorul islandez a mai publicat trei cărți, e harnic. Să vedem ce... Aș prefera să-l citesc tradus din limba în care scrie.


P. P. S. În imagine: John Singer Sargent (1856 - 1925), Rosina Ferrara, Head of a Capri Girl (c. 1878). Source: Wikimedia Commons


Wednesday, March 11, 2020

Frumosul e în obiect sau numai în ochii celui care privește? Cum au răspuns Platon, David Hume, Umberto Eco și alții

Pentru că am recenzat acum două zile cartea lui David Konstan, Beauty: The Fortunes of an Ancient Greek Idea (2014), am recitit și Umberto Eco Istoria frumuseții.
Astfel de cărți cu multe poze (unele cît întreaga pagină) sînt reconfortante dintr-un motiv simplu: îți dau iluzia fericită că poți citi 200 de pagini pe oră sau chiar mai mult, dacă privești doar o secundă reproducerile, ceea ce constituie, oricum, un păcat capital.

Niciodată nu am văzut în cartea lui Eco altceva decît un album de artă, însoțit de o antologie de extrase din diverși autori (antici, medievali, moderni) privitoare la frumos, unele potrivite și la obiect, altele mai puțin. Este, așadar, un album-album plus ceva de genul cărților numite odinioară „commonplacebook”. Deci, nu mi-am făcut iluzii, nu m-am gîndit deloc la un tratat academic, riguros, cu subsoluri ticsite și bibliografie exhaustivă. Nu era cazul să mă formalizez și nu m-am... Lucrarea conține tipărite cu litere mici fragmente din Platon, Boethius, Thoma de Aquino, Hugo de Saint-Victor, Bernard de Clairvaux, Daniel Defoe, Edmund Burke, Immanuel Kant etc.

Unii cronicari au remarcat inadecvarea titlului. Pentru o „Istorie a frumuseții” e prea puțin și prea dispersat. Comentariul lui Eco e, de fapt, un eseu cu muuuuuulte divagații, după metoda săriturii calului la șah. Într-un capitol vorbește despre veșminte și culori, în altul despre strălucire și lumină, în al cincilea despre „frumusețea monștrilor”, altul se referă la frumusețea femeii, la iubire (cea cîntată de trubaduri, numită „fin' amors") și la meșteșugul vetust de a seduce o domniță îndărătnică („De la păstoriță la femeia-înger”).

Alții au considerat cartea de-a dreptul lugubră (i-au dat o steluță amărîtă) pentru motivul cuvios că are un preț exagerat. Pe Libris, ediția din 2019, se vinde cu 109,65 lei. Pentru buzunarul unui student la Arte e cam mult, pentru buzunarul unui magistrat pensionar e un preț derizoriu, o nimica toată. Depide de unde privim prețul și de lărgimea buzunarului.
Definiția frumosului: „Dacă ar fi să reflectăm asupra acelei atitudini de detaşare care ne permite să definim drept frumos un bine care nu trezeşte în noi dorinţa, am înţelege că, în fond, vorbim despre frumuseţe ori de cîte ori ne bucurăm de ceva pentru simplul fapt că aceasta există, indiferent dacă acel lucru se află sau nu în posesia noastră” (pp.9, 11). Și încă: „Este frumos ceea ce, dacă ar fi al nostru, ne-ar produce desfătare, dar care tot frumos rămîne și dacă aparține altcuiva... Toate aceste forme de patimă, gelozie, dorință a posesiei, invidie sau lăcomie nu au nimic de a face cu sentimentul frumosului... Semnificația frumosului este diferită de cea a dorinței” (p.11).
Această caracterizare se cuvine a fi comparată imediat cu extrasele din autorii greci:

          - „Hesiod povestește că la Teba, la nunta lui Cadmos cu Armonia, Muzele ar fi cîntat în cinstea mirilor aceste versuri: 'Cine e frumos e drag, cine nu-i frumos, nu-i drag'” (p.36). Trimiterea e greștită. Cel care povestește asta este Theognis, Fragmentul 1: 15: „What is beautiful is loved, what is not beautiful is not loved’".

          - Teognis din Megara (sec.VI-V):
          „Muze și Grații ați cîntat fumoasele cuvinte:
          'Ce-i frumos e iubit; ce nu-i frumos nu e iubit'
          ce au fost rostite și de buzele zeilor” (Elegii, I, V, 17-18). (p.39).

          - Sappho: „ Iar eu gîndesc că frumos este ceea ce e iubit” (p.47).

Așadar, în timp ce grecii și romanii au gîndit frumosul în relație strînsă cu atracția erotică, sub influența strivitoare a lui Immanuel Kant (Observații asupra sentimentului de frumos și sublim), comentatorii moderni au despărțit strict frumosul de dorință și atracție. Dar asta nu înseamnă că grecii au ignorat noțiunea de „frumos”. Îl cred pe cuvînt pe David Konstan...


          Citate, curiozități, definiții le frumosului:

          Thoma de Aquino adaugă criteriului proporției pe acela al utilității. El ar fi putut afirma (îl face Eco să afirme la p.88) că un topor de sticlă nu poate fi frumos, fiindcă nu este adecvat scopului. Nu o spune, firește, nicăieri, stilul său e sobru și strict argumentativ. Dar exemplul lui Eco este în acord cu noțiunea de frumos a teologului dominican. În definitiv, funcția toporului este să spargă lemne și nu aceea de a fi atîrnat de un perete, în sufragerie, pentru a fi privit cu ochi umezi, ca un obiect gratuit și miraculos. Exemplul ipoteticului ciocan de cristal al lui Thoma de Aquino apare și la p.111.

          Busturile teologilor, exemplul abatelui Hugo de Folieto (sec. XII): „Pe parcursul unei predici despre Cîntarea cîntărilor, Hugues de Fouilloy descrie cum ar trebui să fie sînii unei femei: Cu adevărat frumoși sînt sînii care ies puțin la iveală și sînt potrivit de plini; ținuți mai strîns, dar nu striviți, înfășurați cu blîndețe ca să nu miște în voie” (p.154).

          Pentru Baldassare Castiglione (Curteanul, I: 26), partea cea mai frumoasă a femeii este glezna: „Ați luat vreodată aminte la o femeie care, pe stradă, în drum spre biserică..., își ridică fără să vrea poala rochiei atît cît să se vadă piciorul și adeseori chiar și din gleznă o bucățică? Nu vi se pare gestul ei nespus de grațios?” (p.217). Cum să nu? 

          Frumusețea stă în ochii privitorului. David Hume, Eseuri morale, politice și literare, XXIII: „Frumusețea nu este o calitate a lucrurilor în sine, ea există doar în mintea celui care le privește și fiecare minte percepe un alt fel de frumusețe. Se poate chiar întîmpla să aibă cineva senzația de urît acolo unde un altul trăiește frumosul; fiecare trebuie să se poată mulțumi cu propria trăire, fără a avea pretenția de a modifica trăirea celorlalți. A căuta frumusețea în sine / adevărată și urîțenia în sine / adevărată este o încercare ce nu poate da roade, e ca și cum ai pretinde că poți stabili ceea ce e cu adevărat dulce sau amar; pentru acest motiv, dictonul prin care se recunoaște inutilitatea disputei legate de gusturi e corect” (p.247, am revizuit traducerea).

          În Tratat despre frumos, Denis Diderot nu este de acord cu opinia lui Hume: „În ciuda acestor cauze ale divergenței de opinii, nu există vreun motiv să credem că frumosul real, acela care constă în percepția raporturilor, ar fi o himeră; aplicarea acestui principiu poate varia la infinit, iar modificările sale accidentale pot stîrni polemici și războaie literare, principiul însă rămîne constant. Probabil că nu există pe pămînt două persoane care să perceapă exact la fel raporturile ce guvernează un anumit obiect și care să-l aprecieze drept frumos în exact aceiași termeni” (p.255).

          Și a venit Immanuel Kant: „În Critica facultății de judecare, Kant așază la temelia experienței estetice plăcerea dezinteresată pe care o stîrnește admirarea frumuseții. Frumos este ceea ce place în mod dezinteresat, fără a se fi născut dintr-un anumit concept. De aceea gustul este facultatea de a judeca un obiect (sau o reprezentare) în mod dezinteresat, prin intermediul unei senzații de plăcere sau de neplăcere. Obiectul aceste plăceri este ceea ce definim ca frumos... Universalitatea frumosului nu poate fi decît subiectivă; este, așadar, o pretenție legitimă din partea celui care exprimă o judecată, dar nu poate nicidecum asuma valoare de universalitate cognitivă. [Prin Immanuel Kant și Rousseau], rațiunea se retrage ușor din joc” (p.264).
          S-ar cuveni, în încheiere, să transcriu și un pasaj din Immanuel Kant, Critica facultății de judecare, I, 6 (1790): „[Frumosul] este un obiect al unei satisfacții cu totul dezinteresate. Căci cel care e conștient că un lucru i-a produs lui însuși o satisfacție dezinteresată nu poate aprecia acest lucru altfel decît că el trebuie să conțină cauza satisfacției pentru oricine. Întrucît satisfacția nu se bazează pe vreo înclinație a subiectului (nici pe vreun alt interes asupra căruia el a reflectat), ci acela care judecă se simte pe deplin liber față de satisfacția pe care i-o provoacă obiectul, el nu poate găsi nici o condiție particulară ca temei al satisfacției de care subiectul acesteia să depindă în mod exclusiv... El va vorbi deci despre frumos, ca și cum fumusețea ar fi o proprietate a obiectului, iar judecata ar fi logică, deși ea este doar estetică...” (p.264).

Am folosit pentru a redacta această recenzie: Umberto Eco, Istoria frumuseții, traducere de Oana Sălișteanu, București: Editura RAO, 2019, 440p.

P. S. În imagine: Edward Burne-Jones (1833–1898), Saint George and The Dragon / The Princess Tied to the Tree (1866). Source: Wikimedia Commons.

Tuesday, March 10, 2020

Cele mai bune cărți din secolul 21. Topuri, liste, vînzări

            Cîteva constatări succinte, ca și topurile de mai jos:

          a) În România se citește foarte puțin. Nu numai prin comparație cu țările occidentale, dar și cu vecinii. Cifra afacerilor cu carte în Ungaria este de 4 ori mai mare decît cifra afacerilor de la noi. Nu spun că e rușinos, dar e straniu și paradoxal. Populația Ungariei este de 10 milioane. Populația României ar fi de 19 milioane și ceva, în data de 10 martie 2020, la ora 14: 35, cînd scriu această notă. Sigur, cîteva milioane de români trăiesc în străinătate, dar tot citim puțin, prea puțin, foarte puțin.

          Nu insist. Am discutat despre asta pe FB, cu link-uri, declarații ale editorilor și librarilor, cu argumente, fiindcă mi s-a cerut imperios să-mi justific afirmațiile. Topul vînzărilor de carte nu e niciodată cinstit. Și pe bună dreptate. Editurile nu au nici un interes să dea cifre exacte. De obicei, le umflă binișor. Autorii procedează la fel. Probabil că topul cel mai aproape de adevăr (dacă există în România de astăzi vreun adevăr) este cel oferit de Libris. Dar nu toată lumea cumpără cărți de la Libris.

          b) Procentul cărților de non-ficțiune din totalul cărților vîndute pe glob contină să crească. Dacă în 1910, el era de 20%, în 2019 a crescut la 32%. E mai rentabil, deci, să scrii Sapiens decît Ultimele povestiri, deși eu prefer romanul Olgăi Tokarczuk.

          c) Cartea de hîrtie nu a murit ucisă de tabletă, cum se prorocea acum 10 ani. În străinătate la 4 cărți de hîrtie se vinde un ebook, la noi raportul e și mai rău. Copiii vor imagini, cărți de colorat / desenat, părinții lor vor să-și surprindă (și să-și umilească) musafirii cu bibliotecile lor stufoase, alese, care denotă o intensă activitate cerebrală. Și, de ce n-am recunoaște?, unele cărți (prea puține, hélas) sînt opere de artă veritabile.

          d) Cele mai vîndute cărți în 2019 în contabilitatea Amazon. Topul trebuie luat, pentru motivele numite mai sus, cum grano salis:

          1. Delia Owens, Where the Crawdads Sing /  Acolo unde cîntă racii;
          2. Michelle Obama, Becoming / Povestea mea;
          3. Tara Westover, Educated / Învățare;

          10. Gary Chapman, Cele 5 limbaje ale iubirii. Autorul este  de profesie consilier matrimonial și asta explică totul într-o lume în care mariajul a intrat într-o criză profundă.

          e) Cele mai valoroase cărți din secolul XXI, după The Guardian, ediția din 29 septembrie 2019. Din păcate, experții care au alcătuit lista rămîn necunoscuți.

          1. Hilary Mantel, Wolf Hall / O regină pe eșafod (2009);
          2. Marilynne Robinson, Gilead (2004). Traduc liber o frază care dumirește succesul cărții: „Există mii și mii de motive de a-ți trăi viața pînă la capăt, și fiecare dintre ele reprezintă o justficare mai mult decît suficientă”.
          3. Svetlana Alexievici, Vremuri second-hand (2013);
          4. Kazuo Ishiguro, Să nu mă părăsești (2005)
          5. W. G. Sebald, Austerlitz (2001);

          21. Yuval Noah Harari, Sapiens (2011).

         f) Nu spun o noutate. Un bestseller american nu va fi automat  bestseller și la București. Nici un bestseller românesc nu va deveni bestseller în America sau în altă parte. 

P. S. În imagine: Robert Braithwaite Martineau (1826 - 1869), Last Chapter (1863). Source: Wikimedia Commons.