sâmbătă, 16 ianuarie 2021

16 cărți care ne-au făcut oameni. Lista lui Martin Puchner

Lumea scrisă este, firește, o carte despre cărți (din seria Book on Books) și, mai ales, despre scribi și copiști, bogat ilustrată (iconografia e unul din meritele acestei lucrări), redactată într-un limbaj accesibil.

Autorul propune și comentează pe înțelesul tuturor un canon personal: 16 „cărți fundamentale”, influente, 16 cărți care au schimbat viața și mintea celor care le-au parcurs cu privirea ori le-au ascultat recitate de trubaduri sau neveste? De ce 16 titluri și nu 33? Cuprind cele 16 cărți întreaga știință / înțelepciune a omenirii? Mă îndoiesc. Au modificat vieți, evenimente? Mă îndoiesc încă o dată. 

Unele titluri nu ridică întrebări, altele da. Omeros, de pildă. Este un soi de poem epic compus de Derek Walcott (premiul Nobel în 1992). Titlurile sînt însoțite de comentarii sumare, mai degrabă anecdotice. Autorul pretinde că a vizitat locurile în care au fost redactate aceste cărți. Citim și cîteva impresii de călătorie (despre ruinele Pergamului, de pildă). Menționez pentru curioși o parte a canonului:

  • Epopeea lui Ghilgameș,
  • Homer, Iliada,
  • Confucius, Analecte,
  • Biblia,
  • Dialogurile lui Platon (Socrate n-a scris nimic și e mult mai puțin important pentru istoria omenirii decît Seneca, să zicem),
  • O mie și una de nopți,
  • Murasaki Shikibu, Povestea lui Genji (o parte a romanului a apărut în traducere tot la Polirom),
  • Miguel de Cervantes Saavedra, Don Quijote,
  • Popol Vuh,
  • Epopeea lui Sundiata,
  • Harry Potter etc.
Așadar, o lucrare folositoare îndeosebi celor interesați de metamorfozele cărții. Aș fi dorit mai multe argumente, o discuție de idei. Aș fi vrut să mi se spună de ce sînt fundamentale cele 16 cărți fundamentale. Aș fi vrut să mi se spună dacă omul care trăia într-o societate orală era mai puțin om decît omul care citește cărți, texte, inscripții, gazete, lista plecărilor și sosorilor într-un aeroport etc. Mahabharata, Ramayana (titluri care lipsesc din canonul lui Puchner), Iliada, Odiseea s-au păstrat timp de secole în memoria recitatorilor / interpreților / rapsozilor. Divina commedia era recitată la răspîntii în așezările din Italia. Don Quijote se citea / asculta în șezătorile lungi de iarnă și lumea rîdea de caraghiosul cavaler.

Oamenii au început să citească în sensul propriu al termenului (și pe cont propriu) foarte tîrziu, incredibil de tîrziu (sec. XVII-XVIII). Scrisul i-a ajutat și împins să-și mute memoria din cap în bibliotecă, în rafturi, sertare, dosare. Și așa am devenit amnezici, nu mai sîntem în stare să spunem pe de rost un singur vers, uităm de la mînă pîn' la gură. Știm tot mai puțin și vom ajunge în curînd să nu mai știm absolut nimic (a se vedea Steven Sloman & Philip Fernbach, The Konwledge Illusion: Why We Never Think Alone, 2017).

Și, în fond, ce ne pasă nouă de Analectele lui Confucius, atîta vreme cît nu ne mai pasă de nimic?
  • Am folosit Martin Puchner, Lumea scrisă: povești care au schimbat oamenii, istoria și civilizația, traducere de Anacaona Mîndrila-Sonetto, Iași: Polirom, 2018, 328p.

Alte cărți despre cărți:

P. S. În imagine: Adriaen Isenbrandt (c. 1485 - 1551), The Magdalen in a Landscape: Book, detail (c. 1510-1525). Source: Wikimedia Commons.


vineri, 15 ianuarie 2021

Cîte cărți ar trebui să citim pentru a cîștiga dreptul de a intra pe Goodreads și de a le judeca? Lista eseistului Michael Dirda

Pe Goodreads cititorii sînt îndemnați să judece cărțile prin steluțe (*). Dar nimeni nu a observat echivocul. 5 steluțe înseamnă că ai dat peste o capodoperă? Că volumul ți-a plăcut nespus de mult? Sau că traducerea cărții în românește este OK? Între plăcerea unui cititor și valoarea cărții nu există întotdeauna proporția visată. Plăcerea nu este cel mai infailibil criteriu estetic. Cu excepția lui Borges, a lui T.S. Eliot, poate și a lui Dante, nimeni n-a citit Divina commedia de plăcere. Mai ales „Purgatoriul” și „Paradisul”. N-are rost să ne amăgim...

Cei mai mulți vizitatori ai site-ului deținut de Amazon pretind că steluțele estimează valoarea cărții. Deși toată lumea își expune, de fapt, plăcerea iscată de lectura ei. Despre calitatea traducerilor nu mai vorbesc. Dacă am fi obligați s-o judecăm, n-am avea nevoie de nici o steluță. E jale cu J mare. Se traduce repede și prost. Tot mai prost. 

Să vin și la Michael Dirda. Eseistul american a luat, în 1993, premiul Pulitzer pentru critică. A colaborat mulți ani la The Washington Post. În Book by Book: Notes on Reading and Life, 2007, afirmă: pentru cei care vor studia răbdător titlurile enumerate mai jos, toată literatura lumii va deveni „o carte deschisă”. Vei înțelege mai mult. Vei putea face corelații. Vei judeca altfel autorii și cărțile. Transcriu topul lui (p.8):

  • Biblia (Vechiul și Noul Testament)
  • Thomas Bulfinch, Mitologia (sau orice prezentare a miturilor grecești, romane și nordice)
  • Homer, Iliada și Odiseea
  • Plutarch, Viețile paralele
  • Dante, Infernul
  • O mie și una de nopți
  • Thomas Malory, Moartea regelui Arthur (povestiri despre regele Arthur și cavalerii săi rătăcitori timp de un an și o zi)
  • Shakespeare, principalele piese; nu trebuie să lipsească Hamlet, Henric IV: Partea întîi, Regele Lear, Visul unei nopți de vară, Furtuna
  • Cervantes, Don Quijote
  • Daniel Defoe, Robinson Crusoe
  • Jonathan Swift, Călătoriile lui Gulliver
  • Frații Grimm și Hans Christian Andersen, Basme
  • O colecție de legende și eposuri populare (ceva de genul cărții lui Al. Mitru, Din marile legende ale lumii)
  • Jane Austen, Mîndrie și prejudecată
  • Lewis Carroll, Alice în Țara Minunilor
  • Arthur Conan Doyle, Aventurile lui Sherlock Holmes.

Lipsesc Gogol, Dostoievski, Tolstoi, dar asta nu contează. După ce am străbătut lista (ne va lua cam jumătate de an, poate mai mult), putem să ne facem oricîte liste avem chef. Oricît de lungi și meticuloase. Dar topul lui Dirda ne oferă o bună orientare în oceanul literaturii.

      Alte liste de consultat cu folos:

P. S. În imagine: Johannes Moreelse (c. 1602 –1634), Clio: Muse of History (before 1634). Source: Wikimedia Commons.  

joi, 17 decembrie 2020

Ultimul om care a citit toate cărțile din vremea lui a orbit. Se numea John Milton

E limpede că nu putem citi toate cărțile. E și mai limpede că nu putem străbate nici măcat atîtea cîte ne-am dori. Numărul cărților bune (al cărților fără de care nu te poți numi „om cultivat”) întrece cu mult puterea noastră de cuprindere. Pentru o astfel de ispravă, ne lipsesc și energia, și timpul, și dispoziția. 

Nu putem acoperi titlu cu titlu nici măcar lista recomandată de Harold Bloom în Canonul occidental. Cine a citit toate cele 37 de piese ale lui Shakespeare? Doar specialiștii în literatura elisabetană. Și, poate, nici ei... Ca o concluzie logică, urmează că bietul cititor contemporan (oricît de sagace ar proceda) nu va deveni niciodată un ins întru totul cultivat... 

N-am citit Pnin de Vladimir Nabokov, deși n-are decît 180 de pagini. Abia acum îmi acopăr lacuna și numai fiindcă un prieten a insistat. M-a spus, vicleanul, că mori degeaba dacă n-ai citit (măcar o dată) Pnin. Iată că îl citesc acum, deci nu voi muri degeaba. Voi muri, pesemne, de altceva... 

N-am citit Watt de Samuel Beckett, chiar dacă autorul nu avea o părere foarte bună despre romanul lui, și-l chestiona într-o conversație de pomină pe tînărul, de atunci, Paul Auster (mult mai entuziast decît el în privința lui Watt): „Chiar crezi că este o carte bună?, îl întreba uluit Beckett. Chiar crezi asta?”. 

N-am citit Adolescentul de Dostoievski (ce rușine!!!), l-am început de trei ori (ultima dată pe 16 septembrie a. c.), dar n-am ajuns încă la capăt. La prima lectură am parcurs cam o treime din roman (prin 2013), acum am uitat o mulțime de amănunte, trebuie s-o iau de la început, de la introducerea insolentă a junelui Dolgoruki. Ar trebui să lungim luna septembrie și s-o facem de cel puțin 365 de zile, ca să încapă toate cărțile necitite în ea și să rezolvăm o dată pentru totdeauna problema erudiției autumnale... 

Am scris nota de față, fiindcă am dat peste un articol foarte interesant, semnat de David. L. Ulin, în care am găsit această frază care m-a pus pe gînduri: 

„John Miton se putea lăuda - și fără să exagereze - că a citit toate cărțile disponibile în vremea lui”. Pe atunci, comentează Ulin, „întreaga istorie a gîndirii scrise mai era accesibilă unei singure minți”. 

Nu mai pun la socoteală faptul că John Milton (1608 - 1674) a orbit complet înainte de 1660 și a compus Paradisul pierdut (între anii 1658 - 1664) fără să poată nota nici un vers cu mîna lui. Și-a dictat poemul celor care se aflau în preajmă, fiicelor sale (sau musafirilor dispuși să-l ajute). În conferința lui despre orbire, Jorge Luis Borges menționează această împrejurare: 

„Milton își petrecea o bună parte din timpul său singur și compunea versuri. Avea o memorie prodigioasă. Putea să memoreze patruzeci sau cincizeci de grupuri de cîte unsprezece silabe, după care le dicta celor care veneau să-l viziteze. Așa a compus poemul”... 

Paula Findlen a editat, cu mulți ani în urmă, un volum colectiv cu titlul Athanasius Kircher: The Last Man Who Knew Everything, New York / London: Routledge, 2004, 480p. 

Dar e limpede, cel puțin pentru mine, că - în epoca lui Kircher (1602 - 1680) - nimeni nu mai putea citi (și cunoaște) absolut totul. Ideea de a ști totul nu mi se pare deloc rezonabilă. Ea numește o imposibilitate și poate fi, cel mult, scopul unui lunatic. Problema e să faci ceva cu „holomerul / partea-întreg” la care ai avut acces...

P. P. S. În imagine: Gustav Klimt (1862–1918), Der Blinde (1896). From: Wikimedia Commons.

joi, 24 septembrie 2020

Cum am devenit minimalist. Și de ce Marie Kondo a fost mai subtilă decît Umberto Eco și Alberto Manguel la un loc

V-am spus, cred, că am prea multe cărți. Firește, n-am adunat 25 de mii de volume ca Umberto Eco, ori 50 de mii ca Alberto Manguel. Nu sînt atît de bogat. Și n-am nici spațiu. Dar am destule titluri. 

M-am întrebat adesea dacă să le păstrez sau să le vînd la anticarii din Lăpușneanu. Dacă le păstrez, nu mai am unde dormi. Dacă mă hotărăsc să le vînd (sau să le dăruiesc unui bibliofil), va trebui să le transport și, de la o vreme, sufăr de dureri lombare ascuțite. Ar fi un efort distrugător. Nu locuiesc pe strada Lăpușneanu. Cînd eram student, le căram binișor la Casa Cărții într-o geantă de voiaj. Nici un simțeam greutatea; acum nu mai am această putere herculeană.

Încă n-am decis, deci, viitorul bibliotecii mele: chibzuiesc, chibuiesc, chibzuiesc. Dar va trebui să chibzuiesc foarte repede, să întrec viteza luminii. Măcar să rezolv cu teancurile de cărți de pe biroul de la fereastră, am nevoie de lumină în cameră. Sigur, iarna sînt bune, opresc crivățul, absorb umezeala, țin de cald. Aș prefera însă mai multă lumină, mehr Licht. Mă gîndesc, așadar. E vorba de însăși soarta mea, de viitorul infim care mi-a rămas. Se cuvine să-mi exercit, măcar o dată în viață, liberul arbitru. Ori eu, ori ele.  

Sînt împărțit între două filosofii: una se numește tsundoku, a doua a fost botezată minimalism. Despre tsundoku am scris deja. Este o veche practică japoneză. Mulți savanți niponi cumpără cărți, deși își dau seama că nu le vor citi pe toate. Nici nu-și doresc o atare ispravă și nici nu ar fi în stare. Sînt prea vicleni ca să citească. Profesorii sus-numiți vor, mai degrabă, să-și impresioneze studenții. Dar simplul fapt de a ține cărțile în preajmă e benefic. Ceva din înțelepciunea lor se transmite într-un chip misterios posesorului. Umberto Eco a trăit și el această experiență:

„Uneori se întîmplă să punem mîna pe una dintre aceste cărți neglijate. Începem să citim și ne dăm seama că știm deja ceea ce e scris în ea. Acest fenomen ciudat, pe care mulți ar putea să-l confirme, are numai trei explicații raționale. Prima este că, atingînd de mai multe ori cartea în decursul anilor, fie pentru a-i schimba locul, fie pentru a o șterge de praf și a o da deoparte pentru a putea lua altă carte, ni s-a transmis ceva din conținutul său, prin intermediul degetelor, pînă la creier. Deci, am citit cartea tactil... Nu cred în fenomenele paranormale; însă în aeastă explicație cred, și pentru că nu mi se pare c-ar ține de paranormal. Din contra, fenomenul este cît se poate de normal și este confirmat de experiența de zi cu zi. Cea de-a doua explicație este că, de fapt, noi am citit acea carte. De fiecare dată cînd îi schimbam locul sau o ștergeam de praf, aruncam o privire, cartea se deschidea la întîmplare, iar ceva din grafică, din consistența hîrtiei, din culori, vorbea despre o epocă și despre o situație. Astfel, puțin cîte puțin, am asimilat mare parte din acea carte. Cea de-a treia explicație este că, de-a lungul anilor, am citit alte cărți în care se vorbea și despre aceea necitită, astfel încît, fără să ne dăm seama, am aflat ceea ce spune; fie că este vorba despre o carte bine-cunoscută, des amintită, fie despre o carte banală, cu idei atît de comune, încît se întîlnesc mereu și pretutindeni. De fapt, cred că toate cele trei explicații sînt valabile” (Memoria vegetală și alte scrieri de bibliofilie, traducere de Anamaria Gebăilă, București: RAO, 2007, pp.39-40).

Dacă înțeleg bine acest fragment, cel mai isteț lucru ar fi să nu arunc la gunoi nici o carte. Poate am citit-o și nu mai știu (se întîmplă frecvent), poate am șters-o de praf cîndva și am memorat - fără să-mi propun înadins - un pasaj esențial, poate citim și cu degetele, nu doar cu urechile și ochii. Cine știe...

Minimalismul e cu totul altceva: e o filosofie a „puținului”. Tot japonezii se laudă că l-au inventat. Ei pornesc de la tendința noastră firească de a acumula cît mai multe obiecte: case, mașini, mobilă, straie, dulapuri cu sertare și sertărașe, dulăpioare, cufere, scrinuri, lăzi de zestre, rafturi, etajere, cutii, pungi, pungi cu pungi etc. Am dori să părem foarte avuți, dar ne transformăm casa într-un depozit inform și ne urîțim viața. În loc să stăpînim lucrurile, ajungem să fim stăpîniți de lucruri. Unele sînt suveniruri, ne-am atașat de ele, provin de la strămoși. Altele ne dau o iluzie de atotputernicie. În realitate, acest morman de obiecte ne oprimă. 

Cînd îți cumperi un ceas de mînă costisitor, cumperi și obsesia de a-l privi din 5 în 5 secunde, cumperi și grija de a nu-i sparge ecranul, cumperi și obligația de a-l „întoarce” în fiecare zi etc. Nu ai cumpărat numai ceasul, ci și angoasa de a-l pune și de a-l scoate de la mînă. Pe timp de furtună brățara metalică devine ținta preferată a fulgerelor. Poți muri, doamne ferește, carbonizat. A se citi, în acest sens, povestirea lui Julio Cortázar „Instrucțiuni preliminare privind întorsul ceasului”. Prozatorul, am văzut asta într-o notă mai veche, gîndește întocmai ca un japonez.

Prin urmare, soluția e una singură și e foarte simplă. Cînd ai multe lucruri, e greu să faci ordine în casă: începi pe la 5 dimineața, dai cu aspiratorul, freci, ștergi, speli, arunci la gunoi, te intoxici cu praf. Cînd termini, o iei de la capăt. Cînd ai puține obiecte, totul devine mult mai ușor. Iar cînd nu mai ai nici un lucru, nimic-nimic, camera s-a ordonat de la sine. Trăiești în cel mai pur spirit minimalist. Rămîi singur, nu mai ești nevoit să cureți prin cotloane, să-ți faci patul, să mături, te cuprinde subit o beatitudine papală și ai o veșnicie să te bucuri de ea. În sfîrșit, după ce ți-ai vîndut biblioteca, poți citi în liniște. Dar ce? Cărți despre minimalism, firește. Iată o bibliografie minimală:

  • Marie Kondo, Magia ordinii: Senzaţionala metodă japoneză de a-ţi elibera şi organiza casa, traducere de Ştefania Mihalache, Bucureşti: Lifestyle, 2015, 176p. Aș transcrie doar acest pasaj semnificativ:

„N-are rost să termini cărţile din care ai citit doar jumătate. Scopul lor era să fie citite doar pe jumătate. Aşadar, scapă de toate acele cărţi necitite. Ar fi mult mai bine să citeşti cartea care te prinde chiar acum decît una pe care ai lăsat praful să se aşeze vreme de ani buni”.

  • Dominique Loreau, Arta simplității, traducere din limba franceză de Luiza Vasiliu, București: Baroque Books & Arts, 2012, 248p.
  • În fine: Fumio Sasaki, Adio, lucruri! Noul minimalism japonez, traducere de Ioana Flangea, București: Humanitas, 2019, 272p.  

Aș face o singură observație: „noul” minimalism este în realitate arhaic. Și nu e neapărat o filosofie japoneză, ci una universală. Vreți să vedeți? Iată un îndemn stoic în tomul unui compilator din secolul al II-lea d.Ch., Aulus Gellius:

„Este un fapt pe care l-au subliniat înțelepții observîndu-l din viața de toate zilele, că cine are multe e lipsit de multe și că nevoile mari nu se nasc din sărăcie mare, ci dimpotrivă din bogăție mare, căci cu cît ai mai mult, cu atît dorești să ai și mai mult. Așadar, oricine are multe bogății și voiește să ia măsuri de prevedere ca să nu simtă vreo lipsă, trebuie să-și micșoreze averea nu să și-o mărească. Îmi amintesc de această idee a lui Favorinus exprimată în cuvinte puține, spuse în aplauzele tuturor: „Cel ce vrea să aibă 15.000 de hlamide e imposibil să nu vrea și mai multe; dacă nu mă simt îndestulat cu cele pe are le am, îndepărtez o parte din ele și sînt mulțumit cu ceea ce-mi rămîne” (Noctes atticae, IX: 8, traducere de David Popescu).

Așadar, totul a fost deja gîndit și spus. Deviza lui Giordano Bruno a rămas valabilă și azi: Nihil sub sole novum (De la causa, principio et uno, II). 

      Alte însemnări despre tragedia de a avea multe cărți:


P. S. În imagine: Wilhelm Löwith (1861 - 1932), The Library (c. 1900). Source: Wikimedia Commons.

marți, 22 septembrie 2020

De la Seneca la Henry Miller: 6 locuri de lectură în care puteți sesiza mai ușor geniul autorilor

Cititorii împătimiți citesc nu numai la bibliotecă sau acasă (în fotoliu, în pat, pe podea, în pivniță). Noooo. Citesc pretutindeni. Iată cîteva locuri (și poziții) de lectură inedite. 

1. Anul 63. Lucius Annaeus Seneca stă întins pe burtă într-un pat tare, geme ușor, ține ochii închiși. Un sclav priceput îi masează trupul uscat și un altul (numit lector) îi citește cu glas tare din Epicur. Seneca citește, așadar, cu urechea. Cartea e un fenomen auditiv. O astfel de lectură s-a numit aurală. Mobilizează îndeosebi nicovala, scărița și trompa lui Eustachio. Uneori, Seneca ridică un deget tremurător și îi cere sclavului să transcrie un pasaj. Ar putea fi chiar ăsta:

„Dacă nu te poţi mulţumi cu puţin, nu te poţi mulţumi cu nimic”.

2. În noaptea de 23 spre 24 martie 1846, Gustave Flaubert citește din eseurile lui Montaigne (va fi lectura lui hotărîtoare), la căpătîiul surorii sale, Caroline, care tocmai a murit. Răposata e îmbrăcată în rochie de mireasă și strînge un buchet de flori în mîini. Din cînd în cînd Flaubert se duce la geam și privește afară. Cerul e senin. Meditează, probabil, la acest paragraf:

„Dacă am fost în stare să trăim cu statornicie și seninătate, vom ști să murim la fel” (III: 12).

3. În 1897, Oscar Wilde citește Divina Commedia în temnița din Reading (Reading Gaol), cu dicționarul.

4. 1949-1950. Jorge Luis Borges lucrează ca bibliotecar în Buenos Aires. Pe drumul spe bibliotecă, în tramvai, citește Divina Commedia tot cu dicționarul. În urma acestei lecturi, învață italiana lui Dante (care se deosebește simțitor de italiana de azi) și scrie Nueve ensayos dantescos / Nouă eseuri dantești, 1982. 

5. Naratorul din Prămăvara neagră de Henry Miller citește clasicii (Petronius, Apuleius etc.) la toaletă. Nu se dă dus din baie. Notează euforic că abia acolo a intuit geniul acestor prozatori incomparabili. Fericirea și intimitatea coincid. Am găsit acest amănunt în „diablogul” dintre Veronica D. Niculescu și Emil Brumaru. Am căutat, negreșit, și în cartea lui Miller (capitolul intitulat „O după-amiază de sîmbătă”) și am scos acest pasaj: 

„O, minunatele recreații de la toaletă! Lor le datorez cunoașterea lui Boccaccio, Rabelais, Petronius, a Măgarului de aur. Toate lecturile bune aș putea spune că le-am făcut la toaletă” (Henry Miller, Primăvară neagră, traducere de Cristina Felea, Iași: Polirom, 2019, p.52). 

6. Vineri, 13 mai 1983, o sîmbătă. Este aproape 5 dimineața. În timp ce înoată pe spate în Oceanul Pacific, Mihai Ursachi citește Sein und Zeit de Martin Heidegger. Sfîrșește lectura în amurg și se întoarce edificat la țărm, undeva în dreptul localității San Diego, California. Își trage blugii călcați la dungă, cămașa de satin, își pune lavaliera și se plimbă o oră prin Balboa Park. Ajuns acasă, lucrează întreaga noapte la o teză de doctorat despre relația dintre poezia lui Paul Celan și ontologia lui Heidegger... 

          Alte însemnări despre lecturi:

P.S. În imagine: Jean-Louis-Ernest Meissonier (1815 – 1891), Le Philosophe / The Philosopher (1878). Source: Wikimedia Commons.

luni, 21 septembrie 2020

Cînd aveți prea multe cărți și v-ați uscat, ce faceți cu ele?

Ceva nu-i în regulă. Deși două luni n-am putut ieși din mahala și n-am intrat în librării, de cînd a început anul, am cumpărat un morman terifiant de cărți. Stau în teancuri lîngă pat, pe podea, pe biroul de la fereastră (unde nu mai lucrez de mult), pe scaune. Simt că mă sufoc. Prea multe cărți, prea puțin timp, vita brevis est

Uneori, răsfoiesc mormanul și-mi zic galeș: „Iată, încă o carte pe care n-am citit-o! Am și uitat că o am...” Setea mea achizitivă e mai mare decît viteza de lectură. La ce bun să cumperi cărți dacă nu le poți citi pe toate? Trebuia să fiu mai vigilent. Dar cînd intru într-o librărie, mă ia cu vertij, mi se pune un întuneric pe ochi, scot banii și iau cărțile aproape la nimereală. Mă simt fericit. Dar această fericire nu durează, e instantanee, ține o clipă. Sigur, e plăcut să cumperi cărți, să le mîngîi, să te uiți la ele, dar e un chin să le citești. Voi mai citiți de plăcere? Eu, nu. 

De îndată ce am început să analizez cărțile, să le judec, să le disec, mi-am pierdut inocența. M-am uscat. Asta s-a petrecut cam la sfîrșitul liceului. De atunci citesc și nu simt aproape nimic. Nimic-nimic. Nu compătimesc cu personajele. Le privesc rece. Dacă iubesc năprasnic, n-au decît. Dacă iau veronal, treaba lor. Oricum, sînt ființe de hîrtie...

N-ar fi rău să văd un doctor, un specialist, o eminență psihologică. Întins în pat, cu ochii închiși, ca la psihanalist, i-aș mărturisi suferința de a nu avea suferințe livrești, aș face „asociațiuni libere”, m-ar căuta în afundul psihiei și poate ar găsi vreo pastilă, un steroid, un unguent pe bază de ienupăr, de castan sălbatic, de gălbenele, o terapie sufletească: mi-aș recăpăta afectele, aș simți o aprindere, o amețeală, un frison. N-aș sta ca mortul...

Și mai e ceva. Nu mai sînt de mult foarte tînăr. Mi-am pierdut frăgezimea, agilitatea. Am avut vreme, deci, să adun o bibliotecă numeroasă. Cîteva mii de cărți, nu știu foarte exact. În camera mea, cărți. În sufragerie, cărți. Pe hol, cărți. În dormitor, cărți. Doar în baie nu am, dar voi / vor ajunge și acolo. Cînd vin popii de Bobotează să dea cu aghiasmă, fac ochii mari, săracii, încep să mă stimeze nespus, și-mi propun subit să discutăm subțirimi teologice. Discutăm despre threnosdarul plînsului la Părinții răsăriteni. 5 ore nu ne oprim din polemici. Adeseori, izbucnim în plîns. Dar asta nu-mi aduce nici o alinare. Prea multe cărți, prea puțin timp... 

Măcar dacă aș avea puterea să dăruiesc o parte din ele, oricum nu le voi răsfoi pe toate. Am citit că există un curent minimalist (așa se numește), te învață cum să scapi de cărți, de surplus, cum să-ți luminezi spațiul privat. Principiul e sfînt: tot ce posezi sfîrșește prin a te poseda; prin urmare, aruncă... Știu bine asta, dar nu-mi găsesc energia, elanul vital, impulsul dionisiac. N-ar fi rău să beau un tonic. Alas, tonicul costă o avere. Mai bine strîng banii și-mi mai cumpăr o carte...

          Alte însemnări despre nenorocirea de a avea prea multe cărți: 

P. S. În imagine: David Teniers der Jüngere / Umkreis (1610 - 1690), Der Gelehrte in der Stube. Source: Wikimedia Commons.

miercuri, 16 septembrie 2020

Noapte și zi: 5 autori care au scris în pat și alți 5 care au scris în picioare

Dacă vrei să fii citit și stimat de cohorte de fani, cauți un grup de cinci artiști și spui ceva inedit / scandalos despre ei. Stîrnești rumoare și mai ales un interes ascuțit pentru opera lor. Am să dau 5 înșiruiri de cîte 5 exemple foarte instructive.
5 înțelepți care și-au compus opera în pat: Voltaire („Moartea o să mă prindă lucrînd în pat”), Mark Twain („Îmi aprind pipa, îmi pun planșeta pe genunchi și scriu nestînjenit”), Marcel Proust („Este atît de plăcut să rămîn în căldura patului și să scriu”), James Joyce, Edith Warton („Nu-mi amintesc de cînd nu mi-am mai scos pijamaua”), Truman Capote („Sînt un scriitor orizontal, doar în pat pot gîndi, de îndată ce mă ridic în picioare amețesc”), Colette. Avantajele de a scrie în pat sînt numeroase și neprețuite. Le-a inventariat deja Robert McCrum aici

5. 1. Știu și autori care au lucrat în picioare la un pupitru: Seneca, Plinius cel Bătrîn, Montaigne, Balzac, Virginia Woolf, Philip Roth („Pentru fiecare enunț reușit am mers cel puțin două leghe prin cameră”).  

5 scriitori care și-au redactat lucrările, poeziile și romanele noaptea: Aulus Gellius, H.P. Lovecraft, Balzac, Franz Kafka, Roberto Bolaño.

5 dinți necesari oricărui autor de pamflete: canin superior și inferior, incisiv superior și inferior, central și lateral, premolar, molar, măsea de minte. 

5 autori care se trezeau - fie iarnă, fie vară - la ora 5 AM în scopul nobil de a-și redacta capodoperele: Lev Nicolaevici Tolstoi - între 5 și 9 se plimba prin pădurea de la Iasnaia Poliana, călare, medita la naivitatea lui Pierre Bezuhov, apoi se apuca de scris, era miop și stătea pe un scaun făurit doar pentru el, cu picioarele mai scurte. Thomas Mann - scria zilnic între 9 și 12, David Lodge - a scris și scrie nesmintit între 8 și 12, cu o oră în plus față de Thomas Mann, de aici provine pesemne diferența de valoare! Mihai Ursachi - era foarte matinal, se trezea pe la ora a 3-a a dimineții, dar nu se ridica din pat pînă la 5, visa cai verzi pe pereți; lucra între 8: 35 și 9. La 9 primea musafiri și apoi ieșea prin oraș să discute cu enoriașii din parohie. G. Călinescu - se culca la 8 seara, dormea neîntors pînă la ora 5, după care adăuga un capitol nou la Enigma Otiliei și un altul (despre E. Lovinescu) în Istoria literaturii române... A scris Enigma Otiliei în Iași, locuia în fundacul Ionescu la numărul 4.

5 trăiri din adîncul cel mai intim al eseiștilor: umilința, seninătatea, bucuria la succesele confraților, agerimea, pasiunea adevărului, sacrificiul de sine. 

          Alte însemnări despre scriitori


P. S. În imagine: Scribe - Museo della Cattedrale (Modena). Source: Wikimedia Commons.