joi, 24 septembrie 2020

Cum am devenit minimalist. Și de ce Marie Kondo e mai înțeleaptă decît Umberto Eco și Alberto Manguel la un loc

V-am spus, cred, că am prea multe cărți. Firește, n-am adunat 25 de mii de volume ca Umberto Eco, ori 50 de mii ca Alberto Manguel. Nu sînt atît de bogat. Și n-am nici spațiu. Dar am destule titluri. 

M-am întrebat adesea dacă să le păstrez sau să le vînd la anticarii din Lăpușneanu. Dacă le păstrez, nu mai am unde dormi. Dacă mă hotărăsc să le vînd (sau să le dăruiesc unui bibliofil), va trebui să le transport și, de la o vreme, sufăr de dureri lombare ascuțite. Ar fi un efort distrugător. Nu locuiesc pe strada Lăpușneanu. Cînd eram student, le căram binișor la Casa Cărții într-o geantă de voiaj. Nici un simțeam greutatea; acum nu mai am această putere herculeană.

Încă n-am decis, deci, viitorul bibliotecii mele: chibzuiesc, chibuiesc, chibzuiesc. Dar va trebui să chibzuiesc foarte repede, să întrec viteza luminii. Măcar să rezolv cu teancurile de cărți de pe biroul de la fereastră, am nevoie de lumină în cameră. Sigur, iarna sînt bune, opresc crivățul, absorb umezeala, țin de cald. Aș prefera însă mai multă lumină, mehr Licht. Mă gîndesc, așadar. E vorba de însăși soarta mea, de viitorul infim care mi-a rămas. Se cuvine să-mi exercit, măcar o dată în viață, liberul arbitru. Ori eu, ori ele.  

Sînt împărțit între două filosofii: una se numește tsundoku, a doua a fost botezată minimalism. Despre tsundoku am scris deja. Este o veche practică japoneză. Mulți savanți niponi cumpără cărți, deși își dau seama că nu le vor citi pe toate. Nici nu-și doresc o atare ispravă și nici nu ar fi în stare. Sînt prea vicleni ca să citească. Profesorii sus-numiți vor, mai degrabă, să-și impresioneze studenții. Dar simplul fapt de a ține cărțile în preajmă e benefic. Ceva din înțelepciunea lor se transmite într-un chip misterios posesorului. Umberto Eco a trăit și el această experiență:

„Uneori se întîmplă să punem mîna pe una dintre aceste cărți neglijate. Începem să citim și ne dăm seama că știm deja ceea ce e scris în ea. Acest fenomen ciudat, pe care mulți ar putea să-l confirme, are numai trei explicații raționale. Prima este că, atingînd de mai multe ori cartea în decursul anilor, fie pentru a-i schimba locul, fie pentru a o șterge de praf și a o da deoparte pentru a putea lua altă carte, ni s-a transmis ceva din conținutul său, prin intermediul degetelor, pînă la creier. Deci, am citit cartea tactil... Nu cred în fenomenele paranormale; însă în aeastă explicație cred, și pentru că nu mi se pare c-ar ține de paranormal. Din contra, fenomenul este cît se poate de normal și este confirmat de experiența de zi cu zi. Cea de-a doua explicație este că, de fapt, noi am citit acea carte. De fiecare dată cînd îi schimbam locul sau o ștergeam de praf, aruncam o privire, cartea se deschidea la întîmplare, iar ceva din grafică, din consistența hîrtiei, din culori, vorbea despre o epocă și despre o situație. Astfel, puțin cîte puțin, am asimilat mare parte din acea carte. Cea de-a treia explicație este că, de-a lungul anilor, am citit alte cărți în care se vorbea și despre aceea necitită, astfel încît, fără să ne dăm seama, am aflat ceea ce spune; fie că este vorba despre o carte bine-cunoscută, des amintită, fie despre o carte banală, cu idei atît de comune, încît se întîlnesc mereu și pretutindeni. De fapt, cred că toate cele trei explicații sînt valabile” (Memoria vegetală și alte scrieri de bibliofilie, traducere de Anamaria Gebăilă, București: RAO, 2007, pp.39-40).

Dacă înțeleg bine acest fragment, cel mai isteț lucru ar fi să nu arunc la gunoi nici o carte. Poate am citit-o și nu mai știu (se întîmplă frecvent), poate am șters-o de praf cîndva și am memorat - fără să-mi propun înadins - un pasaj esențial, poate citim și cu degetele, nu doar cu urechile și ochii. Cine știe...

Minimalismul e cu totul altceva: e o filosofie a „puținului”. Tot japonezii se laudă că l-au inventat. Ei pornesc de la tendința noastră firească de a acumula cît mai multe obiecte: case, mașini, mobilă, straie, dulapuri cu sertare și sertărașe, dulăpioare, cufere, scrinuri, lăzi de zestre, rafturi, etajere, cutii, pungi, pungi cu pungi etc. Am dori să părem foarte avuți, dar ne transformăm casa într-un depozit inform și ne urîțim viața. În loc să stăpînim lucrurile, ajungem să fim stăpîniți de lucruri. Unele sînt suveniruri, ne-am atașat de ele, provin de la strămoși. Altele ne dau o iluzie de atotputernicie. În realitate, acest morman de obiecte ne oprimă. 

Cînd îți cumperi un ceas de mînă costisitor, cumperi și obsesia de a-l privi din 5 în 5 secunde, cumperi și grija de a nu-i sparge ecranul, cumperi și obligația de a-l „întoarce” în fiecare zi etc. Nu ai cumpărat numai ceasul, ci și angoasa de a-l pune și de a-l scoate de la mînă. Pe timp de furtună brățara metalică devine ținta preferată a fulgerelor. Poți muri, doamne ferește, carbonizat. A se citi, în acest sens, povestirea lui Julio Cortázar „Instrucțiuni preliminare privind întorsul ceasului”. Prozatorul, am văzut asta într-o notă mai veche, gîndește întocmai ca un japonez.

Prin urmare, soluția e una singură și e foarte simplă. Cînd ai multe lucruri, e greu să faci ordine în casă: începi pe la 5 dimineața, dai cu aspiratorul, freci, ștergi, speli, arunci la gunoi, te intoxici cu praf. Cînd termini, o iei de la capăt. Cînd ai puține obiecte, totul devine mult mai ușor. Iar cînd nu mai ai nici un lucru, nimic-nimic, camera s-a ordonat de la sine. Trăiești în cel mai pur spirit minimalist. Rămîi singur, nu mai ești nevoit să cureți prin cotloane, să-ți faci patul, să mături, te cuprinde subit o beatitudine papală și ai o veșnicie să te bucuri de ea. În sfîrșit, după ce ți-ai vîndut biblioteca, poți citi în liniște. Dar ce? Cărți despre minimalism, firește. Iată o bibliografie minimală:

  • Marie Kondo, Magia ordinii: Senzaţionala metodă japoneză de a-ţi elibera şi organiza casa, traducere de Ştefania Mihalache, Bucureşti: Lifestyle, 2015, 176p. Aș transcrie doar acest pasaj semnificativ:

„N-are rost să termini cărţile din care ai citit doar jumătate. Scopul lor era să fie citite doar pe jumătate. Aşadar, scapă de toate acele cărţi necitite. Ar fi mult mai bine să citeşti cartea care te prinde chiar acum decît una pe care ai lăsat praful să se aşeze vreme de ani buni”.

  • Dominique Loreau, Arta simplității, traducere din limba franceză de Luiza Vasiliu, București: Baroque Books & Arts, 2012, 248p.
  • În fine: Fumio Sasaki, Adio, lucruri! Noul minimalism japonez, traducere de Ioana Flangea, București: Humanitas, 2019, 272p.  

Aș face o singură observație: „noul” minimalism este în realitate arhaic. Și nu e neapărat o filosofie japoneză, ci una universală. Vreți să vedeți? Iată un îndemn stoic în tomul unui compilator din secolul al II d.Ch., Aulus Gellius:

„Este un fapt pe care l-au subliniat înțelepții observîndu-l din viața de toate zilele, că cine are multe e lipsit de multe și că nevoile mari nu se nasc din sărăcie mare, ci dimpotrivă din bogăție mare, căci cu cît ai mai mult, cu atît dorești să ai și mai mult. Așadar, oricine are multe bogății și voiește să ia măsuri de prevedere ca să nu simtă vreo lipsă, trebuie să-și micșoreze averea nu să și-o mărească. Îmi amintesc de această idee a lui Favorinus exprimată în cuvinte puține, spuse în aplauzele tuturor: „Cel ce vrea să aibă 15.000 de hlamide e imposibil să nu vrea și mai multe; dacă nu mă simt îndestulat cu cele pe are le am, îndepărtez o parte din ele și sînt mulțumit cu ceea ce-mi rămîne” (Noctes atticae, IX: 8, traducere de David Popescu).

Așadar, totul a fost deja gîndit și spus. Deviza lui Giordano Bruno a rămas valabilă și azi: Nihil sub sole novum (De la causa, principio et uno, II). 

      Alte însemnări despre tragedia de a avea multe cărți:


P. S. În imagine: François Morellet (1926 - 2016), Album de 10 sérigraphies sur 10 ans. 03 (1975). Groniger Museum. Source: Wikimedia Commons.

marți, 22 septembrie 2020

De la Seneca la Henry Miller: 6 locuri de lectură în care puteți sesiza mai ușor geniul autorilor

Cititorii împătimiți citesc nu numai la bibliotecă sau acasă (în fotoliu, în pat, pe podea, în pivniță). Iată cîteva locuri (și poziții) de lectură inedite. 

1. Anul 63. Lucius Annaeus Seneca stă întins pe burtă într-un pat tare, geme ușor, ține ochii închiși. Un sclav priceput îi masează trupul uscat și un altul (numit lector) îi citește cu glas tare din Epicur. Seneca citește, așadar, cu urechea. Cartea e un fenomen auditiv. O astfel de lectură s-a numit aurală. Mobilizează îndeosebi nicovala, scărița și trompa lui Eusachio. Uneori, Seneca ridică un deget tremurător și îi cere sclavului să transcrie un pasaj. Ar putea fi chiar ăsta:

„Dacă nu te poţi mulţumi cu puţin, nu te poţi mulţumi cu nimic”.

2. În noaptea de 23 spre 24 martie 1846, Gustave Flaubert citește din eseurile lui Montaigne (va fi lectura lui hotărîtoare), la căpătîiul surorii sale, Caroline, care tocmai a murit. Răposata e îmbrăcată în rochie de mireasă și strînge un buchet de flori în mîini. Din cînd în cînd Flaubert se duce la geam și privește afară. Cerul e senin. Meditează, probabil, la acest paragraf:

„Dacă am fost în stare să trăim cu statornicie și seninătate, vom ști să murim la fel” (III: 12).

3. În 1897, Oscar Wilde citește Divina Commedia în temnița din Reading (Reading Gaol), cu dicționarul.

4. 1949-1950. Jorge Luis Borges lucrează ca bibliotecar în Buenos Aires. Pe drumul spe bibliotecă, în tramvai, citește Divina Commedia tot cu dicționarul. În urma acestei lecturi, învață italiana lui Dante (care se deosebește simțitor de italiana de azi) și scrie Nueve ensayos dantescos / Nouă eseuri dantești, 1982. 

5. Naratorul din Prămăvara neagră de Henry Miller citește clasicii (Petronius, Apuleius etc.) la toaletă. Nu se dă dus din baie. Notează euforic că abia acolo a intuit geniul acestor prozatori incomparabili. Fericirea și intimitatea coincid. Am găsit acest amănunt în „diablogul” dintre Veronica D. Niculescu și Emil Brumaru. Am căutat, negreșit, și în cartea lui Miller (capitolul intitulat „O după-amiază de sîmbătă”) și am scos acest pasaj: 

„O, minunatele recreații de la toaletă! Lor le datorez cunoașterea lui Boccaccio, Rabelais, Petronius, a Măgarului de aur. Toate lecturile bune aș putea spune că le-am făcut la toaletă” (Henry Miller, Primăvară neagră, traducere de Cristina Felea, Iași: Polirom, 2019, p.52). 

6. Vineri, 13 mai 1983, o sîmbătă. Este aproape 5 dimineața. În timp ce înoată pe spate în Oceanul Pacific, Mihai Ursachi citește Sein und Zeit de Martin Heidegger. Sfîrșește lectura în amurg și se întoarce edificat la țărm, undeva în dreptul localității San Diego, California. Își trage blugii călcați la dungă, cămașa de satin, își pune lavaliera și se plimbă o oră prin Balboa Park. Ajuns acasă, lucrează întreaga noapte la o teză de doctorat despre relația dintre poezia lui Paul Celan și ontologia lui Heidegger... 

          Alte însemnări despre lecturi:

P.S. În imagine: Jean-Louis-Ernest Meissonier (1815 – 1891), Le Philosophe / The Philosopher (1878). Source: Wikimedia Commons.

luni, 21 septembrie 2020

Cînd aveți prea multe cărți și v-ați uscat, ce faceți cu ele?

Ceva nu-i în regulă. Deși două luni n-am putut ieși din mahala și n-am intrat în librării, de cînd a început anul, am cumpărat un morman terifiant de cărți. Stau în teancuri lîngă pat, pe podea, pe biroul de la fereastră (unde nu mai lucrez de mult), pe scaune. Simt că mă sufoc. Prea multe cărți, prea puțin timp, vita brevis est

Uneori, răsfoiesc mormanul și-mi zic galeș: „Iată, încă o carte pe care n-am citit-o! Am și uitat că o am...” Setea mea achizitivă e mai mare decît viteza de lectură. La ce bun să cumperi cărți dacă nu le poți citi pe toate? Trebuia să fiu mai vigilent. Dar cînd intru într-o librărie, mă ia cu vertij, mi se pune un întuneric pe ochi, scot banii și iau cărțile aproape la nimereală. Mă simt fericit. Dar această fericire nu durează, e instantanee, ține o clipă. Sigur, e plăcut să cumperi cărți, să le mîngîi, să te uiți la ele, dar e un chin să le citești. Voi mai citiți de plăcere? Eu, nu. 

De îndată ce am început să analizez cărțile, să le judec, să le disec, mi-am pierdut inocența. M-am uscat. Asta s-a petrecut cam la sfîrșitul liceului. De atunci citesc și nu simt aproape nimic. Nimic-nimic. Nu compătimesc cu personajele. Le privesc rece. Dacă iubesc năprasnic, n-au decît. Dacă iau veronal, treaba lor. Oricum, sînt ființe de hîrtie...

N-ar fi rău să văd un doctor, un specialist, o eminență psihologică. Întins în pat, cu ochii închiși, ca la psihanalist, i-aș mărturisi suferința de a nu avea suferințe livrești, aș face „asociațiuni libere”, m-ar căuta în afundul psihiei și poate ar găsi vreo pastilă, un steroid, un unguent pe bază de ienupăr, de castan sălbatic, de gălbenele, o terapie sufletească: mi-aș recăpăta afectele, aș simți o aprindere, o amețeală, un frison. N-aș sta ca mortul...

Și mai e ceva. Nu mai sînt de mult foarte tînăr. Mi-am pierdut frăgezimea, agilitatea. Am avut vreme, deci, să adun o bibliotecă numeroasă. Cîteva mii de cărți, nu știu foarte exact. În camera mea, cărți. În sufragerie, cărți. Pe hol, cărți. În dormitor, cărți. Doar în baie nu am, dar voi / vor ajunge și acolo. Cînd vin popii de Bobotează să dea cu aghiasmă, fac ochii mari, săracii, încep să mă stimeze nespus, și-mi propun subit să discutăm subțirimi teologice. Discutăm despre darul plînsului. 5 ore nu ne oprim din polemici. Dar asta nu-mi aduce nici o alinare. Prea multe cărți, prea puțin timp... 

Măcar dacă aș avea puterea să dăruiesc o parte din ele, oricum nu le voi răsfoi pe toate. Am citit că există un curent minimalist (așa se numește), te învață cum să scapi de cărți, de surplus, cum să-ți luminezi spațiul privat. Principiul e sfînt: tot ce posezi sfîrșește prin a te poseda. Știu bine asta, dar nu-mi găsesc energia, elanul vital, impulsul dionisiac. N-ar fi rău să beau un tonic. Alas, tonicul costă o avere. Mai bine strîng banii și-mi mai cumpăr o carte...


P. S. În imagine: David Teniers der Jüngere / Umkreis (1610 - 1690), Der Gelehrte in der Stube. Source: Wikimedia Commons.

miercuri, 16 septembrie 2020

Noapte și zi: 5 autori care au scris în pat și alți 5 care au scris în picioare

Dacă vrei să fii citit și stimat de cohorte de fani, cauți un grup de cinci artiști și spui ceva inedit / scandalos despre ei. Stîrnești rumoare și mai ales un interes ascuțit pentru opera lor. Am să dau 5 înșiruiri de cîte 5 exemple foarte instructive.
5 înțelepți care și-au compus opera în pat: Voltaire („Moartea o să mă prindă lucrînd în pat”), Mark Twain („Îmi aprind pipa, îmi pun planșeta pe genunchi și scriu nestînjenit”), Marcel Proust („Este atît de plăcut să rămîn în căldura patului și să scriu”), James Joyce, Edith Warton („Nu-mi amintesc de cînd nu mi-am mai scos pijamaua”), Truman Capote („Sînt un scriitor orizontal, doar în pat pot gîndi, de îndată ce mă ridic în picioare amețesc”), Colette. Avantajele de a scrie în pat sînt numeroase și neprețuite. Le-a inventariat deja Robert McCrum aici

5. 1. Știu și autori care au lucrat în picioare la un pupitru: Seneca, Plinius cel Bătrîn, Montaigne, Balzac, Virginia Woolf, Philip Roth („Pentru fiecare enunț reușit am mers cel puțin două leghe prin cameră”).  

5 scriitori care și-au redactat lucrările, poeziile și romanele noaptea: Aulus Gellius, H.P. Lovecraft, Balzac, Franz Kafka, Roberto Bolaño.

5 dinți necesari oricărui autor de pamflete: canin superior și inferior, incisiv superior și inferior, central și lateral, premolar, molar, măsea de minte. 

5 autori care se trezeau - fie iarnă, fie vară - la ora 5 AM în scopul nobil de a-și redacta capodoperele: Lev Nicolaevici Tolstoi - între 5 și 9 se plimba prin pădurea de la Iasnaia Poliana, călare, medita la naivitatea lui Pierre Bezuhov, apoi se apuca de scris, era miop și stătea pe un scaun făurit doar pentru el, cu picioarele mai scurte. Thomas Mann - scria zilnic între 9 și 12, David Lodge - a scris și scrie nesmintit între 8 și 12, cu o oră în plus față de Thomas Mann, de aici provine pesemne diferența de valoare! Mihai Ursachi - era foarte matinal, se trezea pe la ora a 3-a a dimineții, dar nu se ridica din pat pînă la 5, visa cai verzi pe pereți; lucra între 8: 35 și 9. La 9 primea musafiri și apoi ieșea prin oraș să discute cu enoriașii din parohie. G. Călinescu - se culca la 8 seara, dormea neîntors pînă la ora 5, după care adăuga un capitol nou la Enigma Otiliei și un altul (despre E. Lovinescu) în Istoria literaturii române... A scris Enigma Otiliei în Iași, locuia în fundacul Ionescu la numărul 4.

5 trăiri din adîncul cel mai intim al eseiștilor: umilința, seninătatea, bucuria la succesele confraților, agerimea, pasiunea adevărului, sacrificiul de sine. 

          Alte însemnări despre scriitori


P. S. În imagine: Scribe - Museo della Cattedrale (Modena). Source: Wikimedia Commons.

vineri, 11 septembrie 2020

Cărți pe care le știm deja, fiindcă nu le-am citit...

„I never read a book I must review; it prejudices you so” (Oscar Wilde)
Rareori se întîmplă să dăm peste o carte despre care nu știm absolut nimic. Mi s-a întîmplat foarte rar acest eveniment și numai în adolescență, cînd mijloacele de a mă informa erau strict limitate la revistele culturale și la prietenii mai știutori.

Uneori citim atît de multe recenzii, comentarii, articole, studii academice cu privire la o povestire, la un roman, la o carte încît numărul paginilor citite întrece cu mult numărul paginilor cărții în cauză. În definitiv, nici nu mai avem nevoie s-o citim. Știm deja amănunte pe care dacă am fi citit cartea le-am fi ignorant cu desăvîrșire. Criticii ne-au atras atenția asupra lor. Fără ei am fi orbi.

Dacă n-aș fi întîlnit acest detaliu amuzant în cartea lui Peter Mendelsund, What We See When We Read, Vintage Books, 2014, n-aș fi remarcat, de exemplu, că, în ochii cenușii ai Annei Karenina, urechile soțului se luuuuuungesc la infinit. În treacăt fie spus, cînd citim nu prea vedem, ne mulțumim cu ce ne-a dat autorul. Nu ne interesează foarte tare ce culoare au ochii Annei și nici ce formă și mărime au urechile lui Alexei Alexandrovici Karenin. Cînd am citit pentru prima dată romanul lui Tolstoi, și chiar la o recitire recentă, n-am reținut acest fenomen anatomic ieșit din comun. Urechile lui Karenin cresc, se despart de tîmple, vor să-și ia zborul și să se piardă în văzduh... 

Alte exemple de cărți despre care am știut totul cu mult înainte de a face rost de ele:
  • William Faulkner, „Un trandafir pentru Emily”, in Un trandafir pentru Emily și alte povestiri, traducere de Bogdan-Alexandru Stănescu, București: Editura ART, 2016, pp.7-27. În Breviarul sceptic, am citat cîteva glose despre această povestire paradigmatică. Am reconstituit originalul din citate.
  • Pierre Bayard, Comment parler des livres que l’on n’a pas lus?, Paris: Éditions de Minuit, 2007. Am găsit atîtea recenzii (și în franceză, și în engleză, și în valahă), am parcurs atîtea comentarii pozitive și negative, dar mai mult pozitive, le-am studiat, deci, încît cînd am pus mîna pe carte (și în versiunea franceză, și în traducerea românească), totul mi-era cunoscut de mult. Am străbătut cartea doar ca să-i verific la amănunte pe recenzenți. Dar conținutul îl știam mai bine decît fiecare dintre ei.
  • Antoine Compagnon, Un été avec Montaigne, Éditions des Équateurs, 2014. S-a vîndut în peste 100.000 de exemplare. Am prezentat-o pe blog pornind de la pasajele copioase oferite de criticii francezi. Pe Montaigne îl buchisisem în facultate. N-am avut nevoie de mai mult. 
Criticul și istoricul literar Ion Negoițescu a notat într-un articol că recenziile cele mai reușite se fac la cărți pe care nu le-ai citit încă și pe care, probabil, nu le vei citi niciodată. Cunoașterea cărților îți afectează dramatic judecata de valoare. Asta a spus-o și Oscar Wilde mai demult, e un fapt stabilit științific (vezi citatul în engleză). Criticul literar se cuvine, deci, a-și păstra cu price preț obiectivitatea, limpezimea creierilor și libertatea de apreciere. Așadar, mai întîi judecați o carte sine ira et studio și abia mai tîrziu, muuult mai tîrziu, dacă veți găsi un răgaz (și) pentru fleacuri, dăruiți-i o privire distantă și distrată...

     Pînă una-alta, ce vedem cînd citim o carte? Nu prea mult, iată:

P. S. În imagine: Michael Sweerts (1618 - 1664) - Portrait of a Young Man (1656). Source: Wikimedia Commons.

joi, 10 septembrie 2020

De la Tolstoi la Bolaño. 5 romane pe care ar trebui să le recitim imediat, imediat, imediat

În seara asta, sînt trist. De obicei, sînt vesel și bine dispus, doar mă știți. Dar fix în seara asta, nu. Suspin, nu-mi găsesc locul. Mă îndoiesc că ați dori să aflați de ce sînt trist. Aveți alte chestii pe suflet, dureri, suferințe, presimțiri negre, ocluzii intestinale, nu vreau să vă împovărez cu nimicuri. Dar parcă tot v-aș spune.
Tristețea m-a cuprins, firește, de la cărți și lecturi. Ieri, am mai cumpărat 5 cărți noi, alte 5 cărți noi, pe lîngă alte 5 cărți noi, pe lîngă alte 5 cărți noi. Știți ce defect au? Încă nu le-am citit. Și asta mă roade. Lîngă patul meu s-a adunat un morman fioros de cărți. Nu contează cît am dat pe ele, sînt putred de bogat, trăiesc din scris și scrisul e, negreșit, o meserie foarte bănoasă, contează că în „viitorul ce va să vină” (nimeni nu-l poate opri, nu avem norocul să trăim în nunc stans, într-un veșnic „acum”) va trebui să-mi fac timp și să le parcurg din doască în doască. 

Dacă încep un volum, eu, unul, nu mă las și-l duc pînă la capăt, oricît de lamentabil și banal ar fi. Nu sînt, deci, ca savanții care citesc doar primele 15 de pagini (sau nici atît), își fac o idee fermă („Cartea asta e o porcărie!”) și renunță cu sufletul împăcat: „Alta la rînd, cu asta m-am dumirit definitiv”. Într-o epistolă cunoscută: Plinius cel Tînăr a spus că oricît de proastă ar fi o carte tot își oferă ceva: un gînd inedit, aruncat din întîmplare (hazardul e mereu inventiv), o propoziție profundă, un epitet neașteptat agățat de un substantiv etc. Parcă nu-mi vine s-o arunc...

În Roata plăcerilor: De ce n-au iubit unii înțelepți cărțile?, am elogiat obiceiul de a citi și judeca sine ira et studio cărțile recente. Vei încerca, poate, o plăcere nouă, vei trăi un „frison nou”, vei trăi... Nu sînt în stare să-mi aleg doar 5 cărți, 5 clasici - ca William Hazlitt - și să mă rezum la ei/ele. Și tocmai de aici a pornit tristețea mea. Uneori, aș dori să ignor aparițiile recente, să mă retrag într-o odaie, să nu-mi mai pese de lume, de cursuri și seminare, de nimeni, și să recitesc numai pe alese, după voie și plac. Mi-am făcut o listă de plăceri verificate, un canon personal:
  • Lev Nikolaevici Tolstoi, Război și pace, traducere de Ion Frunzetti & Nicolae Parocescu, București: Editura Cartea Românească, 2018, 1432p. Prozatorul a lucrat la Război și pace timp de 6 ani, din 1863 pînă în 1869. L-a revizuit (sintagme, structură) pentru o ediție definitivă în 1873. Cunosc înțelepți care au citit romanul lui Tolstoi de cel puțin 12 ori, nu-i numesc pentru că mi se face frică, isprava lor mă bagă în nevroză. G. Ibrăileanu își lua un concediu de 14 zile de la Facultate și nu mai ieșea din casă, citea de plăcere.
  • Lewis Carroll, Alice în Țara Minunilor, traducere de Antoaneta Ralian & Ioana Ieronim, București: Humanitas, 2016, 140p. Nu e mult de citit. E cartea preferată a lui Alberto Manguel, a citit-o de 30 de ori. Într-o lucrare de-a lui i-a urmat structura, o poate recita pe de rost la orice oră din zi și din noapte. A studiat-o minuțios, așa cum ne cerea Mihai Ursachi să învățăm lecțiile la Germană: „dumnezeiește”.
  • Philip Roth, Teatrul lui Sabbath, traducere de Iulia Gorzo, Iași: Polirom, 2013, 518p. Am răsfoit-o chiar acum, am recitit pasajele subliniate cu roșu - „Oare viața de apoi chiar i se potrivea? Avea îndoieli serioase...” (p.499) -, am rîs, am parcurs dialogul dintre Sabbath și Drenka în spital, am sărit de la o pagină la alta, mi-am amintit imensul regret al lui Mickey Sabbath: nu făcuse, săracul, „nimic pentru Israel” (p.228) și era foarte vinovat... Dar asta nu înseamnă cîtuși de puțin a reciti o carte. Trebuie să începi cu începutul și să nu te oprești pînă la sfîrșit, iar cînd ai ajuns la sfîrșit, să o iei de la început*.
  • Roberto Bolaño, 2666, traducere de Eugenia Alexe Munteanu, București: Editura Univers, 2016, 3 vol., 1104p. Nici nu îndrăznesc să vă spun că o astfel de carte se cuvine citită măcar de 5 ori. Și pentru o frază ca asta: 
„Acum știam că a scrie este inutil. Sau că merită efortul doar dacă ești dispus să scrii o capodoperă. Cea mai mare parte a scriitorilor greșesc sau se joacă. Poate că a greși și a se juca e același lucru, cele două fețe ale aceleiași monede. În realitate, niciodată nu încetăm să fim copii, copii monstruoși plini de bube, și de varice, și de tumori, și de pete pe piele, dar copii pînă la urmă, adică niciodată nu încetăm să ne agățăm de viață pentru că sîntem viață. S-ar putea spune că sîntem teatru, sîntem muzică. De asemenea, sînt puțini scriitorii care renunță. Ne jucăm de-a credința că sîntem nemuritori. Greșim cînd judecăm propriile noastre opere și cînd judecăm întotdeauna inexact operele celorlalți. Ne vedem la decernarea Premiului Nobel, spun scriitorii, ca și cum ar spune: ne vedem în iad”.
  • Howard Jacobson, Chestiunea Finkler, traducere de Carmen-Iulia Bourceanu, București: RAO, 2011, 347p. De ce? Parce que, vorba lui Charles Dantzig. Și pentru că am început-o acum două săptămîni și încă n-am terminat-o...
Așadar, cum e mai bine să recitești o carte? Nu-mi dau seama. Probabil în întregime. Un prieten mi-a trimis cîndva un fragment din neprețuitul Lewis Carroll. Conține un principiu sfînt, irefutabil, regal. Cînd te-ai hotărît să recitești Alice în Țara Minunilor (sau alt volum comparabil), începe cu prima pagină, alt chip nu e:
„The White Rabbit put on his spectacles:
- Where shall I begin, please your Majesty? he asked.
- Begin at the beginning, the King said gravely, and go on till you come to the end: then stop”.
          Alte recomandări de lectură:



P. S. Pliny’s Letters, Book 3, Epistle 3, 5, 10: „Nullum esse librum tam malum ut non ex aliqua parte prodesset”. Nici o carte nu e atît de proastă încît să nu găsești chiar nimic de folos în ea.

P. P. S. În imagine: Franz Reichardt (1825–1887), Pater Prior in der Klosterbibliothek (1887). Source: Wikimedia Commons.

sâmbătă, 5 septembrie 2020

5 înțelepți care n-au iubit cărțile. Cu un pasaj semnificativ din jurnalul lui André Gide

Pentru mulți dintre noi cărțile sînt o bogăție neprețuită. Nu știm ce ne-am face fără ele și nu ne putem închipui o viață lipsită de mîngîierea și sprijinul lor. În pofida judecății comune, au existat înțelepți (scriitori și filosofi pe deasupra) bibliofobi.
În Roata plăcerilor: De ce n-au iubit unii înțelepți cărțile?, am enumerat deja cîteva nume prestigioase: Seneca, Marcus Aurelius, Montaigne, Sir Thomas Browne, David Hume, Rousseau etc.

Toți sus-numiții prețuiau lectura, dar nu-și doreau multe cărți, Flaubert s-a oprit la 5 - 6. Ce-i prea mult dăunează grav sănătății mintale. Înțeleptul știe să se restrîngă la cîteva tomuri, decisive. El folosește cartea ca să reflecteze la un pasaj, la o opinie inedită, la judecata unei autorități. Nimic nu e mai nociv decît o lectură de plăcere, au spus Kant, apoi Schiller. Un filosof nu citește la întîmplare și nu se emoționează. Și, mai ales, nu citește literatura plebee: poezii, romane, eseuri rapsodice, fantezii narative, tragedii. Înțeleptul re-citește.

Sînt aproape sigur că bunul Immanuel Kant n-a citit nici măcar o pagină din romanul lui Goethe, Suferințele tînărului Werther (1772). Nu socotea neapărat că literatura e sub demnitatea lui, pur și simplu n-avea chef să-și piardă vremea cu fleacuri. Meditația e ceva serios, grav, sublim, mistic, plăcerea de a citi este, în schimb, o frivolitate strigătoare la cer. Toți acești înțelepți au sugerat (cînd nu au declarat direct și cît se poate de literal) că, măcar în unele cazuri, un incendiu al bibliotecilor ar fi binevenit (chiar salutar). Sir Thomas Browne a mers cu îndrăzneala (și blasfemia) pînă la a numi Biblioteca Vaticanului: n-ar fi rău să fie mistuită de un incendiu misterios.

În treacăt fie zis, ar fi fost o grozăvie de neînchipuit. Mai bine să nu ne gîndim la asta...

O vreme, tema „incendiatorilor” de cărți nu m-a mai preocupat, n-am mai căutat bibliofobi. Numai că întîmplarea își bate joc de om. Am găsit recent, într-un eseu despre „jocul insulei pustii” un fragment din jurnalul lui André Gide (1869 - 1951). L-am tradus cum m-am priceput și îl reproduc mai jos. Ia citiți, rogu-vă:
„Neprețuita Marie-Thérèse mă ajută să pun oarece ordine în bibliotecă. Cît de multe cărți care nu-mi folosesc la nimic și nu-mi vor folosi niciodată! Aș binecuvînta incendiul care m-ar elibera din haosul lor înfricoșător. În fond, există prea puține lucruri la care țin cu adevărat. Numai că nu știu cum să ies din încurcătură în chip decent; și tocmai pentru a scăpa de ele [de cărți și de proprietăți, adică] plec uneori în călătorie” (A. Gide, Jurnal, 23 decembrie 1931).
Nu mai e nimic de spus...

P. S. În imagine:  Jan van Eyck (circa 1390 - 1441), Madonna des Kanonikus Georg van der Paele, Detail: „Bibel und Brille des Kanonikus” (1436). Source: Wikimedia Commons.