Wednesday, January 22, 2020

Stendhal, Proust și răzbunarea posterității

Cînd nu au parte de gloria visată în timpul vieții, destui scriitori (dar și destui filosofi) nutresc speranța naivă că Posteritatea le va face negreșit dreptate.
În mintea lor, numita Posteritate este un soi de instanță recuperatoare, care-i va sălta din anonimat (sau din raclă) și-i va așeza în lucirea slavei unanime, măcar sub forma unei statui în bronz, a unei ecvestre, a unui bust meditativ. În acest chip, scriitorii fără noroc se vor răcori (postum!) pe contemporanii ingrați. Care nici ei nu vor mai fi de față să se rușineze și să facă penitență la moaștele Maestrului.

Omenirea se va prosterna la mormîntul lor. Va aprinde lumînări și făclii. Iluștrii defuncți vor fi comentați amănunțit în manuale, istorii critice. Vor fi studiați în universități, la Oxford și Sorbona, la Cambridge. Vor prilejui simpozioane și congrese internaționale. Pomeniri. Pomelnice.
Dacă gîndim cinic (ori chiar stoic), is est corect, speranța lor este cu totul deșartă, copilărească. Pe de o parte, dacă n-au avut nici o vocație (și chiar dacă au avut), se prea poate ca Posteritatea să nu-i extragă din anonimat. Să fie cît se poate de pasivă și ingrată. Să se țină de glume. Pe de altă parte, tot cinic vorbind, faima lor postumă nu le va folosi la nimic, ei fiind deja morți și îngropați. Cu siguranță, notorietatea nu le va ține de cald...
Cunosc exemple de scriitori autentici, care au trăit cu această speranță irațională. Unul a fost Stendhal, care spera să fie citit și înțeles peste 80 de ani de la moartea lui. Celălalt, Proust. Pesemne că speranța cu pricina i-a ajutat să persevereze în pofida tăcerii celorlalți, a reticenței cititorilor. Dacă nu ar fi sperat, s-ar fi oprit din scris. Dar cunosc și ageamii care, în pofida tuturor evidențelor, speră.
Cred că filosofii stoici au avut dreptate. Într-o scrisoare către Lucilius, Seneca afirmă nemilos că a avea speranțe este cel mai sigur semn de prostie. Înțeleptul veritabil nu speră. În concluzie, ar fi o lipsă de înțelepciune din partea noastră (dar și o cruzime) să vedem în scriitorii care cred în răzbunarea Posterității niște înțelepți. Nu sînt.
P. S. The Ghost of Christmas yet to Come. Dickens Illustration.

Tuesday, January 21, 2020

François Rabelais și elogiul mediocrității


          Așa ne-a îndemnat François Rabelais...

Să ne dorim mediocritatea... „Soubhaitez donc médiocrité!” Termenul „mediocritate” înseamnă, în acest caz, moderație, umilință, cumințenie, modestie. Mediocritatea (şi numai ea) trebuie dorită din răsputeri. 


În al doilea prolog la Quart Livre, redactat în 1552, meşterul Rabelais recomandă cititorilor (el, excesivul!) să renunțe neîntîrziat la orice dorinţă nesăbuită şi să procedeze precum sărmanul tăietor de lemne, Couillatris, într-o împrejurare inavuabilă (și-ar fi dorit, săracul, încă o pereche de bile). E bine să soliciţi zeilor numai ceea ce-ţi aparţine de fapt şi de drept. E bine, de asemenea, să fii mediocru nu numai în dorințe și comportament, dar și în interpretare. Mediocru, adică după măsură, rațional, simplu...

P. S. În imagine: Alfred Grévin (1827–1892), Man Bowing to a Woman. Source: Wikimedia Commons.

După ce înghite arsenic, Emma Bovary simte în gură un gust iute ca de cerneală


În Prelegerile de literatură, Vladimir Nabokov ne îndeamnă să citim cu mare atenție și să încercăm să vizualizăm fiecare amănunt în parte. Pretinde că (într-o carte bună) totul e important și că acest exercițiu de vizualizare ar constitui esența lecturii. O astfel de experiență ia, desigur, foarte mult timp. Cititorul lui Nabokov este prin definiție un cititor răbdător și lent, în care eu, unul, nu prea mă recunosc.

Nu citesc, Doamne ferește, cu o viteză colosală, nu sînt Harold Bloom, dar nici nu stau ore întregi să-mi închipui (și să vizualizez) fiecare detaliu menționat de autor. Aflu încă din primele pagini ale romanului lui Flaubert că Emma Bovary are ochii de un albastru închis și trec mai departe. Nu încerc să vizualizez această culoare, n-am timp, am mai văzut ochi albaștri întunecați. Eu vreau să văd ce face numita doamnă cu viața ei și mă întreb cum are de gînd să-și rezolve situația imposibilă în care se pune, înșelîndu-l pe mult naivul și silitorul ei soț. Nu cumva Emma este mult mai naivă decît bietul Charles Bovary?

Da. Mă interesează, cum ar veni, povestea, acțiunea, faptele și, după aceea, semnificația lor, sensul și miza cărții. Pe acestea încerc să le pricep pre cît îmi stă în putință; caut o soluție exegetică. Asta nu înseamnă că trec peste descrieri și citesc numai dialogul, cum procedează criticii literari șireți. Nu sar peste pasaje, nu trec peste cuvinte, dacă nu știu sensul unui termen, caut imediat în dicționar.  Și, cu toate astea, nu-l pot urma întru totul pe Nabokov, în ritmul prescris de el aș citi o carte pe an (cel mult).

Alți cititori au o memorie și o răbdare mai presus de putințele mele. De exemplu, eseistul american Joseph Epstein susține într-un articol că, din nuvela Părintele Serghi a lui Tolstoi, el a reținut îndeosebi un amănunt și anume acela în care, noaptea, ispitit de o femeie nechibzuită (ca toate femeile din literatura lui Tolstoi), monahul își taie un deget cu toporul pentru a îndepărta prin durere ispita. Se aude un zgomot înfundat și degetul sare ca o surcea dintr-un trunchi de lemn. Femeia pleacă și, dacă nu mă înșel, se călugărește. Nu-mi amintesc chiar totul. Oricum ar fi, părintele Serghi își retează un deget și, astfel, evită pentru o vreme păcatul. Mai tîrziu, nu-l mai poate evita. Mai știu că începe să rătăcească prin lume și că ajunge în Siberia.

Altcineva mi-a atras atenția asupra unui amănunt la fel de semnificativ din deja pomenitul roman al lui Gustave Flaubert. Eu nu-l reținusem. După ultima întîlnire cu Rodolphe, Emma e disperată, a făcut datorii imense și nu găsește înțelegere la nici un creditor. Rodolphe o respinge. Femeia rătăcește pe drumuri și, într-un tîrziu, iată Fatalitatea!, ajunge la prăvălia farmacistului, intră pe coridorul unde se află ușa laboratorului cu medicamente și droguri și îi cere tînărului slujitor Justin (care o iubește în taină) să-i descuie ușa. Cheia are o etichetă pe care stă scris cuvîntul „Capharnaum” (poftim amănunt!). Merge la rafturile sprijinite de perete și întinde mîna după arsenic:
„Luă borcanul albastru, smulse capacul, vîrî mîna înăuntru și, scoțînd-o plină de praf alb, începu să-l mănînce chiar din palmă” (Doamna Bovary, traducere de Demostene Botez, București: RAO, 1995, p.285). Detaliul e teribil, cred că arată, printre multe altele, cît de tare se urăște pe sine femeia.
Dar nu-i numai atît. Amănuntul și mai grozav abia urmează. Emma se întoarce acasă, se așază la birou, scrie în grabă un bilet, îl pune într-un plic, adaugă „data, ziua și ora”, apoi se întinde pe pat și începe să se observe:
„Un gust iute pe care-l simțea în gură o trezi... Luă o înghițitură de apă și se întoarse cu fața la perete. Gustul acela îngrozitor de cerneală stăruia: Cet affreux goût d'encre continuait” (p.286). Prozatorul însuși spune că a simțit aievea, cînd a scris aceste propoziții, gustul otrăvii.
Comentatorii lui Flaubert au subliniat, pe bună dreptate, faptul că Emma Bovary suferă de așa-zisa „eroare quijotică”. Emma ar fi ipostaza feminină a lui Don Quijote, ceea ce mi se pare evident și a fost evident din capul locului. Emma nu știe / nu are timpul să interpreteze corect ceea ce citește și citește de-a valma, necritic, afectiv. Pentru ea cărțile au un rol malign. Emma confundă ficțiunea cu realitatea și vrea să modifice realitatea în sensul ficțiunii, vrea să-și trăiască viața ca într-o ficțiune.

Faptul că, înaintea sfîrșitului, eroina simte în gură un gust „iute, îngrozitor de cerneală” (ne-am fi așteptat la un gust amar, la orice altceva) pare menit să atragă atenția asupra principalei sale greșeli. Nu-i bine să citești ca Don Quijote.

De curînd am aflat că arsenicul are miros ascuțit de usturoi. În schimb, nu are nici un gust. Ne întrebăm atunci îngrijorați: ce gust a simțit Emma?

P. S. În imagine: Amélie Beaury-Saurel (1848–1924): Dans le bleu (1894). Source: Wikimedia Commons


Monday, January 20, 2020

Cîte feluri de vin nobil există? Lista lui Cervantes


Nici în Vertigo, nici în Confesiunile unui tînăr romancier, Umberto Eco nu menționează numele lui Cervantes, deși ar fi putut să recurgă la scrierile spaniolului pentru a găsi liste (înșiruiri, enumerări) strălucitoare (sau numai curioase și amuzante). Dacă nu greșesc (și nu cred că greșesc), Miguel de Cervantes Saavedra poate sta alături de meșterul Rabelais prin inventivitatea enumerărilor și prin umor.

Voi acoperi eu lacuna și voi cita o enumerare consemnată de Cervantes în nuvela exemplară Licențiatul Sticloanță. E vorba de o erudită înșiruire de (nume) de vinuri și băuturi:
„Căpitanul se grăbi să intre, cu toți camarazii lui într-o ospătărie… Acolo cunoscură suavitatea Trebbianului, excelența Montefiasconului, vînjoșia Asprinului, generozitatea celor două vinuri grecești de Candia și Soma, măreția celui de la Cinci-Vii, dulceața și blîndețea doamnei Guarnaccia, țărănia Centolei, fără ca mîrlănia Romanescului să cuteze a se arăta printre toți acești domni. Și după ce hangiul trecu în revistă atîtea și atît de diferite vinuri, se oferi a face să apară acolo, fără să recurgă la vreo boscărie și nici doar zugrăvite pe hartă, ci aievea și adevărat, vinuri de Madrigal, Coca, Alaejos, Cetatea mai degrabă imperială decît Regală, iatac al zeului rîsului; îi îmbie cu vinuri de Esquivias, Alanis, Cazalla, Guadalcanal și Membrilla, fără a uita pe cele de Ribadavia și Descargamaria. Pe scurt, hangiul le pomeni și le dădu mai multe vinuri decît a putut păstra în pivnițele sale Bacchus însuși”.
Imediat după această enumerare urmează una nouă, de tîrguri, orașe, străzi, cetăți, edificii, pe care nu o mai notez în această notă pentru a nu-i obosi prea tare pe vizitatorii blogului. Am menționat și în volumul Breviarul sceptic: Și alte eseuri despre simplitate (Polirom, 2012) o enumerare de cavaleri, devize și herburi din romanul despre iscusitul cavaler Don Quijote de La Mancha.

P. S. În imagine: Philippe Mercier (1689–1760), Jeune homme homme au verre de vin (s. a.). Source: Wikimedia Commons.


Sunday, January 19, 2020

La sfîrșitul vieții, princepele Salina constată că a trăit foarte puțin


N-am mai găsit loc, în Roata plăcerilor, însemnării de mai jos...

Nu știu dacă toți oamenii își fac bilanțul cînd sînt pe moarte, sau în preajma ei. Mai degrabă, nu. Au ceva mai urgent de realizat. Și, oricum, de obicei (sau întotdeauna), moartea le-o ia înainte, e mai agilă decît bietul trăitor. Și apoi, la ce bun să faci adunări și scăderi (5 momente de fericire, alte 5 de necaz, 5 momente nedecise, nici albe, nici negre, nici gri), cînd știi prea bine că tot nu-ți vor folosi la ceva. În fond, nimic nu te consolează dacă ți-ai greșit viața... Cinic vorbind, adică alungînd orice iluzie, orice fantasmă filosofică, bilanțul cu pricina nu poate transforma prezentul într-o beatitudine și faptul morții în ceva acceptabil.


Așadar, cînd îți judeci viața și încerci să vezi dacă (și cît) ai trăit cu adevărat, fiindcă ți se pare că a sosit momentul unui bilanț (sau nu găsești ceva mai bun de făcut), cu scopul banal de a vedea dacă ai fost fericit sau nu (viață = fericire, suferință = non-viață, viață trăită în zadar), ce pui la activ și ce pui la pasiv? Unde pui un + și unde un -? Greu de spus. Ajungem încă o dată la întrebarea: ce înseamnă, în fond, a trăi? Am putea caracteriza viața printr-un verb de acțiune? Sau viața este numai o necesitate îndurată și înțelegerea resemnată a acestei necesități, cum credea Spinoza?


Îmi aduc bine aminte că, ori de cîte ori mi-am pus întrebarea de mai sus, n-am găsit cel mai potrivit răspuns. Am putea sesiza, poate, o sugestie în Ghepardul lui Giuseppe Tomasi de Lampedusa.


Bolnav și aflat la sfîrșitul vieții (știe că trage să moară), într-un hotel din Palermo, principele Salina vrea să afle cît timp a trăit în sensul cel mai propriu al cuvîntului. Cît timp a trăit efectiv într-o viață de 70 de ani? Ar fi de ramarcat că principele Salina ia în considerație doar momentele fericite. Pentru el, a trăi înseamnă a fi fericit (sau măcar lipsit de dureri). Nu pune nici un preț pe suferință. Și nu trage nici o înțelepciune din ea. Are dreptate. Să examinăm evenimentele (firișoarele de nisip în mormanul de cenușă al indiferenței) pe care le notează cu +:


1. nopțile petrecute în observator scrutînd rotirea agonică a aștrilor, făcînd calcule, așteptînd cometele; dar poate, își spune protagonistul, aceste ore prefigurează „beatitudinile morţii”;


2. prezența liniștitoare a cîinilor;


3. „și cîţiva cai, ei însă mai distanţi, mai străini”;


4. sensul tradiţiei şi al persistenței exprimate în piatră şi în apă (vezi, totuși, expresia medievală „a scrie pe apă”, ca sugestie a zădărniciei!),


5. clipa oprită dintr-o dată în loc, nunc stans;


6. o plimbare matinală prin pădure, prin stratul gros de frunze uscate, o conversație cu pădurarul, vînătoarea,


7. cîteva minute de reculegere într-o mănăstire benedictină, printre mirosurile de mucegai, de zid putred, de lumînări sleite;


Și apoi: „Mai era ceva? Da, mai era ceva, dar erau deja pepite amestecate cu pămînt”:


8. zece minute de frison amoros, parfumul unui trup tînăr. Şi de ce nu?


9. senzaţia delicată provocată de mătasea unor cravate,


10. mirosul ascuțit al pieilor tăbăcite (sic!),


11. înfăţişarea misterioasă, hieratică a unor femei zărite în depărtare.


În sfîrșit, concluzia: „În umbra care se întindea încercă să socotească cît timp trăise cu adevărat: creierul nu mai reuşea să facă un calcul simplu... A răspuns: cam trei ani cu aproximație... Dar durerile, plictiseala cît însemnaseră? Tot restul vieții...” .


Aș observa, înainte de orice, viziunea pur hedonistă a princepelui. Trăiești autentic doar cînd te bucuri. Te bucuri îndeosebi în solitudine. Și nu trăiești propriu-zis cînd suferi. Oricît de ciudat ar părea, în mintea princepelui, suferința nu face parte din viață. În al doilea rînd, lipsesc aproape în totalitate momentele de activitate creativă, acelea invocate de Flaubert cînd vorbea de fericirea lui. Cercetările astronomice ale princepelui țin în principal de latura contemplativă a vieții. În fine, aș remarca rolul minor, episodic, al iubirii...


Are dreptate?


P. S. Am folosit Giuseppe Tomasi di Lampedusa, Ghepardul, traducere de Gabriela Lungu, cuvînt înainte de Gioacchino Lanza Tomasi, București: Humanitas, 2011.


P. P. S. În imagine: Govert (Govaert) Teuniszoon Flinck (1615–1660), An Old Man at a Casement (1646). From Wikimedia Commons.


Seneca despre Pacuvius cel înmormîntat de multe ori


În scrisoarea a XII-a către Lucilius, Seneca povestește că guvernatorul Siriei, Pacuvius, dădea în fiecare seară un banchet funebru. Mesenii participau la banchet cu multă veselie îndurerată, de parcă numitul Pacuvius ar fi murit. La sfîrșitul ospățului, Pacuvius era dus în dormitor (mort de beat, de această dată) în aplauzele și cîntecele musafirilor și favoriților care strigau (în grecește): 
„I s-a sfîrșit viața, a murit, săracul, s-a dus! Zeii să-l aibă în pază!”. 
A doua zi, Pacuvius o lua de la capăt și organiza un nou banchet funerar și o nouă înmormîntare.

Seneca aprobă acest obicei (omul trebuie să accepte că e muritor), dar spune despre Pacuvius că a fost un nemernic. Observăm că, uneori, pînă și nemernicii au oarece umor.

Notă: Pacuvius a fost guvernator al Siriei în vremea împăratului Tiberius (42 î.e.n. – 37 e.n.).

P. S. În imagine: Unknown, Pompeii Family Feast, fresco (ante 79). Source: Wikimedia Commons.

Cît timp ne-ar lua să citim toate cărțile din lume?


Experții din Marea Britanie (firește, firește...) s-au întrebat cîte cărți există astăzi în lume. Ajutați de minți artificiale luminate și de bibliotecari electronici, sus-numiții au ajuns la cifra de 134 021 533. Nu-s chiar așa de multe, nu?

Tot experții britanici s-au întrebat cîte cărți pe zi ar trebui să citim, într-o viață de 80 de ani, pentru a epuiza biblioteca lumii. Răspuns științific: 4716. Dar dacă ne-am rezuma la cărțile de ficțiune, sarcina ar deveni chiar facilă: 429 de cărți pe zi. Dacă ne interesează exclusiv cărțile filosofilor (Hegel, Kant, Heidegger): 67 pe zi. Floare la ureche!

Iar dacă am avea norocul să trăim dublu - 160 de ani, să zicem, sau mai mult, medicina face minuni -, am ajunge să le cerem scriitorilor să fie un pic mai silitori și să nu mai stea prin crîșme și tîrguri de carte. Că n-are omul ce citi...

          Pe aceeași temă:

P. S. În imagine: Unknown, Tree of Wisdom. Painting on the wall. From Wikimedia Commons.