Sub titlul Sfîrșitul bibliotecii mele. O elegie și zece digresiuni (traducere de Bogdan Alexandru Stănescu, Nemira, 2019), Alberto Manguel propune o carte compusă doar din digresiuni și din digresiuni la digresiuni. N-am reușit să-i găsesc un fir călăuzitor. Rezultă, totuși, că Manguel era amărît cînd a scris-o. Discursul lui are, firește, un ton elegiac. Dar faptul că în 2014 a trebuit să-și mute biblioteca (de 40.000 de volume) din Franța în New York nu mi se pare un motiv serios de a-ți smulge părul din cap.
Titlul original nici nu se referă la sfîrșitul vreunei biblioteci (Packing my Library: An Elegy and Ten Digressions), e în realitate rescrierea unui titlu cunoscut (Walter Benjamin, „Ich packe meine Bibliothek aus = Unpaching my Library”). Prin urmare, în lipsa unui fir călăuzitor (neted spus: a unei logici a expunerii), m-am mulțumit să culeg cîteva informații. Iată:
1. Oful lui Petrarca: „Mă tem că nu am destule cărți”. Noi ne plîngem că avem prea multe, Poetul se lamenta că are prea puține. Tînărul Werther al lui Goethe își dorea doar o carte: Odiseea lui Homer.
2. Deși a fost numit în 1955 (este anul în care a orbit) directorul Bibliotecii Naționale din Buenos Aires, Borges nu a avut niciodată acasă o bibliotecă propriu-zisă. Păstra cîteva sute de cărți. Niciodată cărțile proprii. Aspectul material al cărții nu-l interesa prea mult. Nici nu prea avea cum. Dăruia cărți cu plăcere. Lui Alberto Manguel i-a dăruit un roman de Kipling, Stalky and Co. Pentru Jorge Luis Borges conta ceea ce păstrase în memorie: pasajele pe care le recita prietenilor, ideile, opiniile. Din aceste opinii s-au născut, adeseori ca ripostă polemică, eseurile lui. Noi păstrăm cărțile în biblioteci exhaustive, dar ignorăm - uneori în totalitate - cuprinsul lor. Nu-i cel mai înțelept lucru. Decît să nu știi nimic dintr-o carte, mai bine înveți pe dinafară două-trei propoziții din cuprinsul ei și meditezi la ele, așa cum îi recomanda Seneca lui Lucilius într-o epistolă vestită:
„Fii mai apoi atent ca nu cumva lectura unui număr mare de autori și a unor cărți de tot soiul să aibă în sine vreo nesiguranță și nestatornicie. Se cuvine să stărui asupra unor scriitori anume și să te adapi din ei, dacă voiești să ai un folos care să rămînă statornic în spirit. Cine este pretutindeni nu este nicăieri. Cei care își petrec viața în peregrinări ajung să aibă multe gazde, dar nici un prieten. La fel li se întîmplă, fără scăpare, celor care nu se dedică îndeaproape spiritului unui singur autor, ci trec de la unul la altul, în fugă și grăbindu-se... Mulțimea de cărți hărțuiește: așadar, cum nu ești in stare să citești atîta cît poți avea, este de ajuns să ai atîta cît poți citi. 4. «Numai că - zici tu - vreau să răsfoiesc ba cartea asta, ba pe aceea». Doar un stomac năzuros are nevoie să guste din multe; căci cele ce sînt felurite și de tot soiul nu hrănesc, ci strică. De aceea, citește mereu autori consacrați și, chiar dacă îți trece prin minte să te îndrepți spre alții, întoarce-te la cei dintîi. Ia-ți în fiecare zi un sprijin împotriva sărăciei, un sprijin împotriva morții și, deopotrivă, împotriva celorlalte năpaste; iar din tot ce vei fi parcurs, alege un singur lucru pe care să-l mistui în ziua aceea. Așa fac și eu” (Scrisori către Lucilius, II: 2-5, traducere de Ioana Costa).
3. Nu sînt sigur că înmormîntarea mai ține de biografia unui om, oricare ar fi el. Ține, probabil, de o tanatografie. Borges a murit la Geneva în dimineața zilei de 14 iunie 1986, la ora 7: 47. În 17 iunie, slujba înmormîntării a fost oficiată de preotul catolic Pierre Jaquet și de pastorul protestant Édouard de Montmollin. Amîndoi au dovedit cu strălucire că străbătuseră cu atenție opera defunctului și au propus comentarii pertinente (Manguel oferă un fragment convingător). Borges odihnește, așadar, în Cimitirul Regilor (Plainpalais), rezervat de obicei notabilităților elvețiene și nu în mausoleul familiei din Cementerio de la Recoleta, Buenos Aires, unde repausează tatăl, mama și sora scriitorului, Norah. Opțiunea lui Borges a stîrnit un mic scandal în familie, ca să vorbesc gingaș.
4. Cînd portretul Giocondei a fost furat, în 21 august 1911, mulțimea a continuat să viziteze muzeul Louvre, pentru a privi locul în care se aflase portretul lucrat de Leonardo (pînă la sfîrșitul vieții, nu s-a putut despărți de el). Cînd atîrna pe perete, admiratorii îl priveau cu un ochi probabil distrat. Acum îi fascina absența lui, zidul alb. Portretul a fost recuperat de poliția italiană abia în 13 decembrie 1913. În chip firesc, tabloul ajunsese în Florența. Hoțul era un italian, Vincenzo Peruggia. Se înțelege că presa din peninsulă i-a omagiat în cuvinte vibrante patriotismul. Don Vincenzo Peruggia a stat în închisoare doar 18 luni. A scăpat ieftin.
5. După ce bărbierul și preotul îi confiscă o parte din bibliotecă și pun restul pe foc, Don Quijote nu mai citește la propriu nimic-nimic. Nici o carte... E interesat doar de aventurile cavalerești. Și, nu mai trebuie s-o spun, de Dulcinea del Toboso, stăpîna inimii lui. Teoria e urmată de practică. Probabil că-și știa cărțile pe de rost, presupune Alberto Manguel. Astfel, Don Quijote a devenit „cititorul perfect, care își știe cărțile pe dinafară”. Își păstra biblioteca în cap. Abia aceasta este „lectura desăvîrșită”. Cum am văzut, Borges i-a urmat exemplul.
6. Cum a luat ființă Biblioteca din Alexandria. Spre sfîrșitul vieții, Aristotel i-a încredințat cărțile de care se folosise (și pe care le citase) în prelegerile sale din Lyceum (biblioteca sa, cum ar veni) unuia dintre elevi, Demetrios din Phaleron. Cărțile au ajuns la Alexandria și au fost adăpostite în Mouseion. A fost prima „donație”. Cu vremea, biblioteca a ajuns, după unele estimări, la 500.000 de volume. După altele, la 700.000 (Aulus Gellius, Ammianus Marcellinus). Cărțile erau pe atunci în formă de sul = rotulus. O carte nu încăpea neapărat într-un singur rotulus. Odiseea se întindea pe 12 suluri. Despre destinul tragic al Bibliotecii din Alexandria Alberto Manguel scrisese deja în Biblioteca nopții (The Library at Night, 2006). Istoricii recenți (cel mai cunoscut dintre ei se numește Robert S. Bagnall) au arătat că povestea despre Demetrius din Phaleron nu are nici un temei istoric. În cel mai bun caz, consemnează o tradiție tîrzie, izvorîtă din prestigiul lui Aristotel.
7. Oare ce cărți cuprindea Biblioteca din Alexandria? Exact cele care ne lipsesc astăzi. Toate cărțile pe care le regretăm. Alberto Manguel oferă cîteva supoziții: Margites, o epopee comică (sic!) atribuită lui Homer, partea a doua a Poeticii lui Aristotel - cea despre rîs și comedie, care l-a inspirat pe Umberto Eco în Numele trandafirului, tragediile dramaturgilor greci. Biblioteca din Alexandria deținea 90 de piese de Euripide (mai avem 18), 70 de Eschil (mai avem 7) și 123 de Sofocle (s-au păstrat tot 7). Plus cîteva fragmente răzlețe. Pierderea tragediilor a fost un dezastru înfăptuit chiar de om și ar merita cu adevărat o imprecație și o elegie.
8. Rolul salvator al dicționarelor. Noah Webster (1758 - 1843) a fost un lexicograf eminent. Cînd a fost descoperit de soție în brațele slujnicei, consoarta a exclamat mînioasă: „Doctor Webster, sînt surprinsă!”. Savantul nu și-a pierdut sîngele rece și i-a corectat prompt exprimarea: „Nu, doamnă, eu sînt surprins. Dumneata ești doar uimită...”.
9. Locul în care nu se mai poate visa. În infern, călătorul Dante nu visează niciodată. Dar în purgatoriu are trei vise.
10. Cea mai potrivită definiție a unei cărți eminente. Jean Cocteau: o capodoperă literară nu este decît un dicționar în dezordine.
Alte însemnări (literary trivia) pe aceeași temă:
- De ce marii cititori nu posedă întotdeauna biblioteci stufoase
- Borges și enigma lui Shakespeare
- Cele 13 drepturi inalienabile ale cititorului
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu