joi, 30 ianuarie 2020

Greșeala lui Ghilgameș. Cum a pierdut omul iarba țepoasă a vieții...

S-a întîmplat chiar ieri să văd că unul dintre prietenii mei și-a propus să citească Epopeea lui Ghilgameș. M-am grăbit să pun steluțele cuvenite (5). E vorba de un poem neîndoielnic important, un monument mai durabil decît bronzul. 
Am citit epopeea în două traduceri: una veche din perioada interbelică (Casa Școalelor, „Biblioteca istoriei religiunilor”, 1921, versiune realizată de Ioan Mihălcescu după traducerea germană a lui Arthur Ungnad, 1911), și alta în antologia cu titlul Gîndirea asiro-babiloniană în texte, publicată în vestita colecție a Editurii Științifice „Bibliotheca orientalis”, în 1975, pp.105-182. De curînd am aflat că există și o a treia traducere (Șerbănescu & Dima; ediția este accesibilă pe site-ul academia.edu). Firește, nu pot spune care dintre ele e mai potrivită pentru lectură. Toate sînt aproximative, fiindcă nici una nu e după textul original (în cuneiforme akkadiene). Eu voi merge, deocamdată, pe mîna lui Athanase Negoiță (am cartea în față), care a urmat traducerea lui lui E. A. Speiser, „The Gilgamesh-Epic”, în Ancient Near Eastern Texts, Princeton, 1955.

Epopeea se întinde pe 12 tăblițe, unele rînduri, cuvinte, fragmente s-au pierdut pentru totdeauna. Tăblițele au făcut parte din vestita bibliotecă a regelui Assurbanipal, cel dintîi „bibliomaniac” din istoria omenirii. Așa a fost caracterizat cu simpatie, desigur, de istoricii cărții.

După moartea lui Enkidu, Ghilgameș caută planta care dă nemurirea, asemănătoare unui „trandafir cu spini”, un fel de iarbă țepoasă. Planta se găsește undeva în adîncul mării. Ghilgameș se scufundă și o rupe. E bucuros, va trăi pînă se va sătura, a cucerit veșnicia. Din păcate, e neglijent. N-a înțeles întru totul cît de mare e cucerirea sa. Neglijența îi va fi imediat pedepsită. Eroul se spală într-un izvor cu apă rece. Dar „un șarpe adulmecă aroma plantei, / iese din apă și o fură” (tăblița a XI-a). Șarpele a fost mereu o vietate vicleană, știm din prima carte a Bibliei.

Să citim două fragmente cunoscute, de altfel:

          „Hangița zise către el, către Ghilgameș:
          Ghilgameș, încotro alergi tu?
          Viața pe care o urmărești tu nu se găsește.
          Cînd zeii au plăsmuit omenirea,
          Moartea au destinat-o ei pentru lume,
          Viața și-au păstrat-o doar pentru ei.
          Tu, Ghilgameș, satură-ți pîntecele
          Fii vesel ziua și noaptea.
          În fiecare zi fă o sărbătoare de petrecere,
          În fiecare noapte cîntă și joacă!” (tăblița a X-a).

Iată un sfat care în latinește a devenit mult repetatul „Carpe diem!”. Voi transcrie și finalul elegiac al poemului (tăblița a XII-a):

          „Pe cel care a căzut de pe catarg l-ai văzut? L-am văzut.
          Abia i-au fost scoase cuiele...
          Pe cel care a murit de moarte năprasnică l-ai văzut? L-am văzut.
          El stă pe culcuș de noapte și bea apă curată.
          Pe cel care a fost ucis în luptă l-ai văzut? L-am văzut.
          Tatăl său și mama sa i-au ridicat capul, iar soția lui a plîns pentru el, a plîns pentru el...
          Pe cel al cărui suflet n-are pe nimeni să se îngrijească l-ai văzut? L-am văzut.
          El mănîncă resturile oalei, firimituri de pîine ce se-aruncă în stradă...”.

Mai trist și mai limpede de atît nu se poate...

P. S. În imagine: Hannah Cohoon (1788 - 1864), Tree of Life or Blazing Tree (1845). Source: Wikimedia Commons.

duminică, 26 ianuarie 2020

Umberto Eco și anonimul cel mai ilustru

Am evocat într-o notă mai veche, în prea multe cuvinte, helas, ceea ce, cu vorba lui Borges, poate fi oricînd narat în mult mai puține. Și anume figura de neuitat a celui mai ilustru anonim: Giulio Ser Giacomi. 
Îmi torn cenușă în cap, fac mea culpa și transcriu mai jos povestea originară. Citez din volumul Umberto Eco, Jean-Claude Carrière, Nu speraţi că veţi scăpa de cărţi: Convorbiri moderate de Jean-Philippe de Tonnac, traducere de Emanoil Marcu, București: Humanitas, 2010, 252p. Cel care povestește este, desigur, Umberto Eco:

„Un alt exemplu de vanity press... este o carte pe care o am și eu. Dicționarul biografic al italienilor contemporani. Principiul este că plătiți pentru a figura în el. Găsiți acolo 'Pavese Cesare, născut pe 9 septembrie 1908 la Santo Stefano Belbo, mort la Torino, 26 august 1950', cu mențiunea 'Traducător și scriitor'. Atîta tot. 


Urmează două pagini întregi despre un anume Paolizzi  Deodato, despre care nimeni n-a auzit niciodată nimic. Printre acești anonimi celebri figurează poate cel mai mare dintre ei, un anume Giulio Ser Giacomi care a scos o cărămidă de 1500 de pagini, corespondența lui cu Einstein și cu papa Pius XII, volum ce nu conține decît scrisorile adresate de el celor doi, pentru că, evident, n-a primit 
niciodată răspuns” (p.152).

P. S. În imagine: Anonymous (sec. XIX): Clown et femmes travesties (1845). Source: Wikimedia Commons.



sâmbătă, 25 ianuarie 2020

5 sfaturi pentru poeții aflați la început de drum. Inspirația de culoarea întunecată a vinului


                             Tu cuminte să fii și, limpezind vinul, în scurtu-ți veac
                        Lungi speranțe să n-ai... (Horațiu)

În convorbirile cu Eckermann, Goethe a mărturisit adesea ca avea nevoie pentru a chema inspirația - din profundul în care stă, de obicei, ascunsă - de un pahar de vin roșu  / chiar două. Poetul cita adesea cu voluptate un proverb italian: „Fa sangue il vino”, „Vinul îți dă puteri”.

La rîndu-i, Faulkner a vorbit într-un dialog publicat în Paris Review despre folosul alcoolului în creația literară. Citez cu sfințenie: „Experiența m-a învățat că atunci cînd scriu am nevoie măcar de un strop de Scotch... Între Scotch și nimic, prefer să beau Scotch”.

În fine, Hemingway a dezvăluit că scria la un pupitru (deci cînd lucra, stătea în picioare), mînca portocale și bea whiskey dintr-o sticlă așezată pe podea. Cînd reușea să termine o pagină, sticla era deja goală. Nu vă îngrijorați! Avea provizii, deschidea una nouă. Se oprea din scris / băut doar cînd nu mai nimerea tastele mașinii de scris. Asta se întîmpla pe la prînz...

Din cîte știu, singurul scriptor care a supraviețuit binișor acestui tratament fortifiant a fost Goethe: a murit la 83 de ani, o vîrstă rezonabilă cînd e vorba de poeți, perfect sănătos și cu toți dinții în gură (inclusiv măselele de minte).

Era să-l uit pe Cervantes. Nu l-am uitat.

Bibliografia problemei este imensă. Aș menționa fără multe vorbe un singur titlu. Și anume: Cartea vinurilor / Liber de vinis, atribuită savantului Arnaud de Villeneuve / Arnaldus de Villa Nova (c. 1240 - 1311). Ilustrul erudit catalan a fost profesor la Universitatea din Montpellier pe la 1290. Unii l-au bănuit că practică alchimia. Alții au pretins că a făcut pact cu diavolul. Sigur este că l-a interesat medicina și că a fost un teolog reformator. A comentat Apocalipsa. Credea că Sfîrșitul e aproape. S-a înșelat.

Liber de vinis este o lucrare de farmacologie, conține o listă de antidoturi și remedii pentru tot felul de afecțiuni fizice și mintale. Autorul prezintă o sumă de rețete pe bază de infuzii, decocturi, electuarii, prafuri, siropuri, pilule etc. El a descoperit, se pare, un lichid incolor obținut prin distilări repetate, aqua ardens, „eau-de-vie”, alcoolul de astăzi. Cartea este, desigur, apocrifă. A circulat sub numele lui Arnaldus de Villa Nova datorită prestigiului imens al medicului.


P. S. Aristotel a susținut - și pe bună dreptate - că te îmbeți mult mai greu dacă bei vin din cupe mari (Problemata, 874b). Cine n-a  verificat acest profund adevăr filosofic?

          Alte însemnări despre eroismul și sacrificiile celor care au decis să se pună în / pe scris:

P. P. S. În imagine: Gerard ter Borch (1617–1681), Woman Drinking Wine (c. 1622). Source: Wikimedia Commons.

miercuri, 22 ianuarie 2020

Stendhal, Proust și răzbunarea posterității

Cînd nu au parte de gloria visată în timpul vieții, destui scriitori (dar și destui filosofi) nutresc speranța naivă că Posteritatea le va face negreșit dreptate.
În mintea lor, numita Posteritate este un soi de instanță recuperatoare, care-i va sălta din anonimat (sau din raclă) și-i va așeza în lucirea slavei unanime, măcar sub forma unei statui în bronz, a unei ecvestre, a unui bust meditativ. În acest chip, scriitorii fără noroc se vor răcori (postum!) pe contemporanii ingrați. Care nici ei nu vor mai fi de față să se rușineze și să facă penitență la moaștele Maeștrilor.

Omenirea se va prosterna la mormîntul lor. Va aprinde lumînări și făclii. Iluștrii defuncți vor fi comentați amănunțit în manuale, istorii critice, enciclopedii. Vor fi studiați în universități, la Oxford și Sorbona, la Cambridge și Harvard. Vor prilejui simpozioane și congrese internaționale. Pomeniri. Parastase.
Dacă gîndim cinic (ori chiar stoic), id est corect, speranța lor este cu totul deșartă, copilărească. Pe de o parte, dacă n-au avut nici o vocație (și chiar dacă au avut), se prea poate ca Posteritatea să nu-i extragă din anonimat. Să fie cît se poate de pasivă și ingrată. Să se țină de glume. Pe de altă parte, tot cinic vorbind, faima lor postumă nu le va folosi la nimic, ei fiind deja morți și îngropați. Cu siguranță, notorietatea nu le va ține de cald...
Cunosc exemple de scriitori autentici, care au trăit cu această pioasă iluzie. Unul a fost Stendhal, care spera să fie citit și înțeles peste 80 de ani de la moartea lui. Celălalt, Proust. Pesemne că speranța cu pricina i-a ajutat să persevereze în pofida tăcerii publicului, a reticenței cititorilor. Dacă nu ar fi sperat, s-ar fi oprit din scris. Dar cunosc și ageamii care, în pofida tuturor evidențelor, speră.
Cred că filosofii stoici au avut dreptate. Într-o scrisoare către Lucilius, Seneca afirmă nemilos că a avea speranțe este cel mai sigur semn de naivitate. Înțeleptul veritabil nu speră. În concluzie, ar fi o lipsă de înțelepciune din partea noastră (dar și o cruzime) să vedem în scriitorii care cred în răzbunarea Posterității niște înțelepți. Nu sînt.

          Alte însemnări despre vanitate:


P. S.
În imagine: Jean-Auguste-Dominique Ingres  (1780 – 1867), Luigi Cherubini and the Muse of Lyric Poetry (1842). Source: Wikimedia Commons.


marți, 21 ianuarie 2020

După ce înghite arsenic, Emma Bovary simte în gură un gust iute ca de cerneală


În Prelegerile de literatură, Vladimir Nabokov ne îndeamnă să citim cu mare atenție și să încercăm să vizualizăm fiecare amănunt în parte. Pretinde că (într-o carte bună) totul e important și că acest exercițiu de vizualizare ar constitui esența lecturii. O astfel de experiență ia, desigur, foarte mult timp. Cititorul lui Nabokov este prin definiție un cititor răbdător și lent, în care eu, unul, nu prea mă recunosc.

Nu citesc, Doamne ferește, cu o viteză colosală, nu sînt Harold Bloom, dar nici nu stau ore întregi să-mi închipui (și să vizualizez) fiecare detaliu menționat de autor. Aflu încă din primele pagini ale romanului lui Flaubert că Emma Bovary are ochii de un albastru închis și trec mai departe. Nu încerc să vizualizez această culoare, n-am timp, am mai văzut ochi albaștri întunecați. Eu vreau să văd ce face numita doamnă cu viața ei și mă întreb cum are de gînd să-și rezolve situația imposibilă în care se pune, înșelîndu-l pe mult naivul și silitorul ei soț. Nu cumva Emma este mult mai naivă decît bietul Charles Bovary?

Da. Mă interesează, cum ar veni, povestea, acțiunea, faptele și, după aceea, semnificația lor, sensul și miza cărții. Pe acestea încerc să le pricep pre cît îmi stă în putință; caut o soluție exegetică. Asta nu înseamnă că trec peste descrieri și citesc numai dialogul, cum procedează criticii literari șireți. Nu sar peste pasaje, nu trec peste cuvinte, dacă nu știu sensul unui termen, caut imediat în dicționar.  Și, cu toate astea, nu-l pot urma întru totul pe Nabokov, în ritmul prescris de el aș citi o carte pe an (cel mult).

Alți cititori au o memorie și o răbdare mai presus de putințele mele. De exemplu, eseistul american Joseph Epstein susține într-un articol că, din nuvela Părintele Serghi a lui Tolstoi, el a reținut îndeosebi un amănunt și anume acela în care, noaptea, ispitit de o femeie nechibzuită (ca toate femeile din literatura lui Tolstoi), monahul își taie un deget cu toporul pentru a îndepărta prin durere ispita. Se aude un zgomot înfundat și degetul sare ca o surcea dintr-un trunchi de lemn. Femeia pleacă și, dacă nu mă înșel, se călugărește. Nu-mi amintesc chiar totul. Oricum ar fi, părintele Serghi își retează un deget și, astfel, evită pentru o vreme păcatul. Mai tîrziu, nu-l mai poate evita. Mai știu că începe să rătăcească prin lume și că ajunge în Siberia.

Altcineva mi-a atras atenția asupra unui amănunt la fel de semnificativ din deja pomenitul roman al lui Gustave Flaubert. Eu nu-l reținusem. După ultima întîlnire cu Rodolphe, Emma e disperată, a făcut datorii imense și nu găsește înțelegere la nici un creditor. Rodolphe o respinge. Femeia rătăcește pe drumuri și, într-un tîrziu, iată Fatalitatea!, ajunge la prăvălia farmacistului Homais, intră pe coridorul unde se află ușa laboratorului cu medicamente și droguri și îi cere tînărului slujitor Justin (care o iubește în taină) să-i descuie ușa. Cheia are o etichetă pe care stă scris cuvîntul „Capharnaum” (poftim amănunt!). Merge la rafturile sprijinite de perete și întinde mîna după arsenic:
„Luă borcanul albastru, smulse capacul, vîrî mîna înăuntru și, scoțînd-o plină de praf alb, începu să-l mănînce chiar din palmă” (Doamna Bovary, traducere de Demostene Botez, București: RAO, 1995, p.285). Detaliul e teribil, cred că arată, printre multe altele, cît de tare se urăște pe sine femeia.
Dar nu-i numai atît. Amănuntul și mai grozav abia urmează. Emma se întoarce acasă, se așază la birou, scrie în grabă un bilet, îl pune într-un plic, adaugă „data, ziua și ora”, apoi se întinde pe pat și începe să se observe:
„Un gust iute pe care-l simțea în gură o trezi... Luă o înghițitură de apă și se întoarse cu fața la perete. Gustul acela îngrozitor de cerneală stăruia: Cet affreux goût d'encre continuait” (p.286). Prozatorul însuși spune că a simțit aievea, cînd a scris aceste propoziții, gustul otrăvii.
Comentatorii lui Flaubert au subliniat, pe bună dreptate, faptul că Emma Bovary suferă de așa-zisa „eroare quijotică”. Emma ar fi ipostaza feminină a lui Don Quijote, ceea ce mi se pare evident și a fost evident din capul locului. Emma nu știe / nu are timpul să interpreteze corect ceea ce citește și citește de-a valma, necritic, afectiv. Pentru ea cărțile au un rol malign. Emma confundă ficțiunea cu realitatea și vrea să modifice realitatea în sensul ficțiunii, vrea să-și trăiască viața ca într-o ficțiune.

Faptul că, înaintea sfîrșitului, eroina simte în gură un gust „iute, îngrozitor de cerneală” (ne-am fi așteptat la un gust amar, la orice altceva) pare menit să atragă atenția asupra principalei sale greșeli. Nu-i bine să citești ca Don Quijote.

De curînd am aflat că arsenicul are miros ascuțit de usturoi. În schimb, nu are nici un gust. Ne întrebăm atunci îngrijorați: ce gust a simțit Emma?

P. S. În imagine: Amélie Beaury-Saurel (1848–1924): Dans le bleu (1894). Source: Wikimedia Commons


luni, 20 ianuarie 2020

Cîte feluri de vin nobil există? Lista lui Cervantes


Nici în Vertigo, nici în Confesiunile unui tînăr romancier, Umberto Eco nu menționează numele lui Cervantes, deși ar fi putut să recurgă la scrierile spaniolului pentru a găsi liste (înșiruiri, enumerări) strălucitoare (sau numai curioase și amuzante). Dacă nu greșesc (și nu cred că greșesc), Miguel de Cervantes Saavedra poate sta alături de meșterul Rabelais prin inventivitatea enumerărilor și prin umor.

Voi acoperi eu lacuna și voi cita o enumerare consemnată de Cervantes în nuvela exemplară Licențiatul Sticloanță. E vorba de o erudită înșiruire de (nume) de vinuri și băuturi:
„Căpitanul se grăbi să intre, cu toți camarazii lui într-o ospătărie… Acolo cunoscură suavitatea Trebbianului, excelența Montefiasconului, vînjoșia Asprinului, generozitatea celor două vinuri grecești de Candia și Soma, măreția celui de la Cinci-Vii, dulceața și blîndețea doamnei Guarnaccia, țărănia Centolei, fără ca mîrlănia Romanescului să cuteze a se arăta printre toți acești domni. Și după ce hangiul trecu în revistă atîtea și atît de diferite vinuri, se oferi a face să apară acolo, fără să recurgă la vreo boscărie și nici doar zugrăvite pe hartă, ci aievea și adevărat, vinuri de Madrigal, Coca, Alaejos, Cetatea mai degrabă imperială decît Regală, iatac al zeului rîsului; îi îmbie cu vinuri de Esquivias, Alanis, Cazalla, Guadalcanal și Membrilla, fără a uita pe cele de Ribadavia și Descargamaria. Pe scurt, hangiul le pomeni și le dădu mai multe vinuri decît a putut păstra în pivnițele sale Bacchus însuși”.
Imediat după această enumerare urmează una nouă, de tîrguri, orașe, străzi, cetăți, edificii, pe care nu o mai transcriu în această notă pentru a nu-i obosi prea tare pe vizitatorii blogului. Am menționat și în volumul Breviarul sceptic: Și alte eseuri despre simplitate (Polirom, 2012) o enumerare de cavaleri, devize și herburi din romanul despre iscusitul cavaler Don Quijote de La Mancha.

P. S. În imagine: Philippe Mercier (1689–1760), Jeune homme homme au verre de vin (s. a.). Source: Wikimedia Commons.


duminică, 19 ianuarie 2020

La sfîrșitul vieții, princepele Salina constată că a trăit foarte puțin

      N-am mai găsit loc, în Roata plăcerilor, însemnării de mai jos...

Nu știu dacă toți oamenii își fac bilanțul cînd sînt pe moarte, sau în preajma ei. Mai degrabă, nu. Au ceva mai urgent de realizat. Și, oricum, de obicei (sau întotdeauna), moartea le-o ia înainte, e mai agilă decît bietul trăitor. Și apoi, la ce bun să faci adunări și scăderi (5 momente de fericire, alte 5 de necaz, 5 momente nedecise, nici albe, nici negre, nici gri), cînd știi prea bine că tot nu-ți vor folosi la ceva. În fond, nimic nu te consolează dacă ți-ai greșit viața... Cinic vorbind, adică alungînd orice iluzie, orice fantasmă filosofică, bilanțul cu pricina nu poate transforma prezentul într-o beatitudine și faptul morții în ceva acceptabil.


Așadar, cînd îți judeci viața și încerci să vezi dacă (și cît) ai trăit cu adevărat, fiindcă ți se pare că a sosit momentul unui bilanț (sau nu găsești ceva mai bun de făcut), cu scopul banal de a vedea dacă ai fost fericit sau nu (viață = fericire, suferință = non-viață, viață trăită în zadar), ce pui la activ și ce pui la pasiv? Unde pui un + și unde un -? Greu de spus. Ajungem încă o dată la întrebarea: ce înseamnă, în fond, a trăi? Am putea caracteriza viața printr-un verb de acțiune? Sau viața este numai o necesitate îndurată și înțelegerea resemnată a acestei necesități, cum credea Spinoza?


Îmi aduc bine aminte că, ori de cîte ori mi-am pus întrebarea de mai sus, n-am găsit cel mai potrivit răspuns. Am putea sesiza, poate, o sugestie în Ghepardul lui Giuseppe Tomasi de Lampedusa.


Bolnav și aflat la sfîrșitul vieții (știe că trage să moară), într-un hotel din Palermo, principele Salina vrea să afle cît timp a trăit în sensul cel mai propriu al cuvîntului. Cît timp a trăit efectiv într-o viață de 70 de ani? Ar fi de ramarcat că principele Salina ia în considerație doar momentele fericite. Pentru el, a trăi înseamnă a fi fericit (sau măcar lipsit de dureri). Nu pune nici un preț pe suferință. Și nu trage nici o înțelepciune din ea. Are dreptate. Să examinăm evenimentele (firișoarele de nisip în mormanul de cenușă al indiferenței) pe care le notează cu +:


               1. nopțile petrecute în observator scrutînd rotirea agonică a aștrilor, făcînd calcule, așteptînd cometele; dar poate, își spune protagonistul, aceste ore prefigurează „beatitudinile morţii”;

               2. prezența liniștitoare a cîinilor;
               3. „și cîţiva cai, ei însă mai distanţi, mai străini”;
               4. sensul tradiţiei şi al persistenței exprimate în piatră şi în apă (vezi, totuși, expresia medievală „a scrie pe apă”, ca sugestie a zădărniciei!),
               5. clipa oprită dintr-o dată în loc, nunc stans;
               6. o plimbare matinală prin pădure, prin stratul gros de frunze uscate, o conversație cu pădurarul, vînătoarea,
               7. cîteva minute de reculegere într-o mănăstire benedictină, printre mirosurile de mucegai, de zid putred, de lumînări sleite;

Și apoi: „Mai era ceva? Da, mai era ceva, dar erau deja pepite amestecate cu pămînt”:


               8. zece minute de frison amoros, parfumul unui trup tînăr. Şi de ce nu?

               9. senzaţia delicată provocată de mătasea unor cravate,
               10. mirosul ascuțit al pieilor tăbăcite (sic!),
               11. înfăţişarea misterioasă, hieratică a unor femei zărite în depărtare.

În sfîrșit, concluzia: „În umbra care se întindea încercă să socotească cît timp trăise cu adevărat: creierul nu mai reuşea să facă un calcul simplu... A răspuns: cam trei ani cu aproximație... Dar durerile, plictiseala cît însemnaseră? Tot restul vieții...” .

Aș observa, înainte de orice, viziunea pur hedonistă a princepelui. Trăiești autentic doar cînd te bucuri. Te bucuri îndeosebi în solitudine. Și nu trăiești propriu-zis cînd suferi. Oricît de ciudat ar părea, în mintea princepelui, suferința nu face parte din viață. În al doilea rînd, lipsesc aproape în totalitate momentele de activitate creativă, acelea invocate de Flaubert cînd vorbea de fericirea lui. Cercetările astronomice ale princepelui țin în principal de latura contemplativă a vieții. În fine, aș remarca rolul minor, episodic, al iubirii...

Are dreptate?


P. S. Am folosit Giuseppe Tomasi di Lampedusa, Ghepardul,  traducere de Gabriela Lungu, cuvînt înainte de Gioacchino Lanza Tomasi, București: Humanitas, 2011.


P. P. S. În imagine: Govert (Govaert) Teuniszoon Flinck (1615–1660), An Old Man at a Casement (1646). Source: Wikimedia Commons.


Seneca despre Pacuvius cel înmormîntat de multe ori


În scrisoarea a XII-a către Lucilius, Seneca povestește că guvernatorul Siriei, Pacuvius, dădea în fiecare seară un banchet funebru. Mesenii participau la banchet cu multă veselie îndurerată, de parcă numitul Pacuvius ar fi murit. La sfîrșitul ospățului, Pacuvius era dus în dormitor (mort de beat, de această dată) în aplauzele și cîntecele musafirilor și favoriților care strigau (în grecește): 
„I s-a sfîrșit viața, a murit, săracul, s-a dus! Zeii să-l aibă în pază!”. 
A doua zi, Pacuvius o lua de la capăt și organiza un nou banchet funerar și o nouă înmormîntare.

Seneca aprobă acest obicei (omul trebuie să accepte că e muritor), dar spune despre Pacuvius că a fost un nemernic. Observăm că, uneori, pînă și nemernicii au oarece umor.

Notă: Pacuvius a fost guvernator al Siriei în vremea împăratului Tiberius (42 î.e.n. – 37 e.n.).

P. S. În imagine: Unknown, Pompeii Family Feast, fresco (ante 79). Source: Wikimedia Commons.

Cît timp ne-ar lua să citim toate cărțile din lume?


Experții din Marea Britanie (firește, firește...) s-au întrebat cîte cărți există astăzi în lume. Ajutați de minți artificiale luminate și de bibliotecari electronici, sus-numiții au ajuns la cifra de 134 021 533. Nu-s chiar așa de multe, nu?

Tot experții britanici s-au întrebat cîte cărți pe zi ar trebui să citim, într-o viață de 80 de ani, pentru a epuiza biblioteca lumii. Răspuns științific: 4716. Dar dacă ne-am rezuma la cărțile de ficțiune, sarcina ar deveni chiar facilă: 429 de cărți pe zi. Dacă ne interesează exclusiv cărțile filosofilor (Hegel, Kant, Heidegger): 67 pe zi. Floare la ureche!

Iar dacă am avea norocul să trăim dublu - 160 de ani, să zicem, sau mai mult, medicina face minuni -, am ajunge să le cerem scriitorilor să fie un pic mai silitori și să nu mai stea prin crîșme și tîrguri de carte. Că n-are omul ce citi...

          Pe aceeași temă:

P. S. În imagine: Unknown, Tree of Wisdom. Painting on the wall. From Wikimedia Commons.

sâmbătă, 18 ianuarie 2020

Cîte cărți există astăzi pe pămînt? Răspuns riguros: 129 864 880


Ei, da! Poate vă interesează cîte cărți există în cuprinsul lumii sublunare. Eu nu am știut pînă de curînd.
Echipa Google a calculat acest număr. Dar pentru a calcula totalul cărților (din biblioteci?), avea nevoie de o definiție a obiectului ca atare. Conclavul de experți a meditat și a ajuns la o soluție aproximativă. Definiția cărții este, așadar, următoarea: „O carte este un text oarecare, publicat sub forma unui tom” (a unui codex, așadar). Conclavul de savanți nu a ținut seama, prin urmare, de albumele de artă fără comentarii, de liber mundi scriptus digito Deo, de cărțile cu poze de colorat, de cartea naturii etc. Cam multe au rămas pe dinafară. 

Voi mărturisi franc: rezultatul nu m-a impresionat cîtuși de puțin. Mă așteptam, ca și voi, la o cifră muuuuuuuuult mai mare. Deci: numărul cărților din cuprinsul lumii noastre este (de) 129 864 880. Sau era. În timp ce am redectat această notă laconică, sper, s-au mai tipărit cîteva sute de cărți. Se înțelege că e vorba de titluri diferite. Nu-i cam puțin pentru efortul înverșunat, furibund al scribilor dintotdeauna? Tare mă tem că da. Calculul e, prin urmare, ori foarte aproximativ, ori cu totul greșit.

Pentru mai multe informații: aici.

P. S. În 2016, numărul cărților inventariate a crescut simțitor la 134 021 533

P. P. S. În imagine: Sfîntul cuvios Ilizibilis cel Mic citind în pădure, cocoțat pe o frunză de arțar (miniatură dintr-un manuscris medieval).

miercuri, 15 ianuarie 2020

Cum a murit Hypatia din Alexandria

Probabil că singura femeie-filosof din tradiţia neo-platoniciană a fost Hypatia. Era fiica matematicianului şi astronomului Theon şi se dovedise o elevă strălucită. Cînd și-a terminat studiile, a devenit, la rîndul ei, magistru în şcoala din Alexandria.
Prelegerile sale au avut un succes deosebit. Mulţimile se înghesuiau s-o asculte. Unul dintre elevii ei a fost Synesios.

Într-una din zile, prin faţa clădirii în care-şi ţinea cursurile, a trecut episcopul Chiril. A privit bănuitor mulţimea şi a întrebat cine este persoana care vorbeşte cu atîta elocință. I s-a răspuns de către cineva: „Doamna Hypatia, învăţătoarea noastră”. Suspiciunea episcopului s-a transformat atunci în invidie.

Episcopul s-a hotărît să pună capăt unui învăţământ atît de atrăgător şi de periculos, totodată. Astfel, într-o zi din anul 415, cînd Hypatia tocmai se pregătea să meargă la şcoală, înveşmîntată în mantia albă a filosofilor, o gloată de creştini conduşi de un „lector” al episcopiei s-a năpustit asupra ei.

Au lovit-o cu pietre şi, cînd femeia a căzut, au tîrît-o într-o biserică, unde au sfîşiat-o în bucăţi. Rămăşiţele le-au ars pe un rug „purificator”. Moartea Hypatiei a fost semnul că învăţămîntul neo-platonic „păgîn” trebuie să înceteze în Alexandria lui Chiril.

Mai tîrziu, Biserica a răsplătit cum se cuvine această faptă abominabilă: episcopul Chiril al Alexandriei a devenit sfîntul Chiril. În prezent face minuni.

            Alte însemnări cu privire la Hypathia:

         

P. S. În imagine: John William Waterhouse (1849 - 1917),  Circe (1911). Source: Wikimedia Commons.

marți, 14 ianuarie 2020

Ce semn din naştere avea Emma Bovary pe umărul drept?

Orice lectură este și o completare a textului. Un exemplu amuzant de lectură completivă a sugerat într-un eseu mai vechi Lubomir Doležel, cînd s-a întrebat ce semn din naştere avea Emma Bovary pe umărul drept. Fireşte, o atare curiozitate este deșartă, pentru motivul temeinic că Gustave Flaubert nu a scris absolut nimic în această privinţă.
Ştim, în schimb, cum moare Emma. E adevărat că se sinucide cu arsenic (Doamna Bovary, III: 7): „Luă borcanul albastru, smulse capacul, vîrî mîna înăuntru şi, scoţînd-o plină de praf alb, începu să-l mănînce chiar din palmă”. 
Gestul nu se poate uita. Ştim pe cine a iubit Emma. Ştim cum s-a înşelat cu privire la sine. Ştim că l-a dispreţuit pe Charles Bovary, pentru că era mediocru… Cît despre semnul din naştere, îl putem crea pur şi simplu din simpla plăcere a fantazării, deşi nu ne va folosi la nimic. Nu ne va folosi nici să-i adăugăm doamnei Bovary o aluniţă sub ochiul stîng. Dar asta nu mai înseamnă, la propriu, a completa, ci a re-scrie Madame Bovary şi a propune un personaj diferit.

Mai mult temei ar fi avut, de pildă, întrebarea cu privire la adevărata culoare a ochilor Emmei. 
Gustave Flaubert (sau, mai degrabă, naratorul lui Flaubert) afirmă adesea că sînt negri (I: 8: „O vedea în oglindă… Ochii ei negri păreau şi mai negri”), dar, peste o sută şi ceva de pagini, subliniază, spre uimirea cititorului naiv, că ochii Emmei sînt, de fapt, albaştri (III: 1: „Noianul de gînduri triste întuneca ochii ei albaştri”). 
Nu poate fi vorba de o neatenţie a prozatorului, deşi unii exegeţi irespectuoşi au insinuat tocmai o atare neglijenţă. Nu pot decît să-i deplîng. Dacă Homer mai aţipea din cînd în cînd, romancierul francez a suferit de o ideală insomnie. Pesemne că Flaubert se gîndea la un albastru atît de întunecat, încît negrul ajunge să domine cu totul glaucul, care nu mai poate fi ghicit de îndată. Şi acesta este, cu siguranţă, cazul Emmei. De cele mai multe ori ochii eroinei par întunecaţi. O singură dată îşi vădesc adevărul.

Iată explicaţia lui Flaubert: 
„Văzuţi de aproape, ochii ei păreau măriţi, mai ales cînd, trezindu-se, clipea de mai multe ori; negri la umbră şi albastru-închis în plină zi, aveau parcă straturi de culori succesive [s. m., V. G.], care, mai întunecate la fund, se limpezeau din ce în ce spre suprafaţa emailului. Ochiul [lui Charles, n. m.] se pierdea în aceste adîncimi” (I: 5). Cine n-ar vrea să dispară cu totul în bezna unei astfel de priviri!
Colac peste pupăză: Flaubert afirmă într-un pasaj că Emma avea ochi căprui...

          Alte însemnări despre Flaubert și Emma Bovary:


P. S. În imagine: Dante Gabriel Rossetti (1828-1882), Water Willow (1871). Source: Wikimedia Commons.

joi, 9 ianuarie 2020

3 versiuni ale lui Barbă Albastră

Tocmai voiam să explic de ce Barbă Albastră, romanul din 1987 al lui Kurt Vonnegut, se intitulează Barbă Albastră (și nu Barbă Roșie, să zicem).
Din păcate, răsfoind pentru ultima dată paginile cărții și recitind pasajele subliniate încă din 2014 (la a doua lectură!), am observat dezamăgit că însuși prozatorul și-a lămurit titlul într-o pagină întreagă (folosesc ediția de la Polirom din 2006, în traducerea lui Virgiliu Ștefănescu-Drăgănești). Uitasem cu totul precizarea binevoitoare (și, poate, inutilă) a autorului.

Mă uitam în bibliotecă, vedeam cotorul cărții de culoarea frunzei de măslin – glaucă, ar fi spus grecii –, și-mi spuneam mulțumit: „Minunat roman Barbă Albastră, dar oare de ce s-o fi numind astfel? Este vorba de un titlu arbitrar sau motivat? Nu poate fi decît arbitrar, cît se poate de arbitrar, toate titlurile romanelor recente sînt arbitrare, să ne gîndim, de-o pildă, la 2666. Ori la Mătura sistemului”. Pipăiam cartea lui Vonnegut și treceam mai departe, cu gîndul că o știu destul de bine. De citit n-aveam chef…

Acum o săptămînă, am fost solicitat de un prieten de la Dilema veche să compun un articol despre raportul (mai mult decît îndoielnic) dintre lungimea bărbii și adîncimea înțelepciunii. Aveam nevoie de erudiție, nu poți scrie pentru o revistă de cultură prestigioasă dacă nu ești un erudit (ori dacă nu lași impresia), și am consultat tot felul de izvoare, de „fontane”, cum se numeau pe vremuri și, îndeosebi, izvorul tuturor științelor omenești și anume Wikipedia, locul din care orice însetat de cunoaștere își soarbe erudiția, inclusiv, pretind răuvoitorii, Michel Houellebecq în Supunere.

În acest chip, am aflat o sumă de lucruri extrem de semnificative, printre care și faptul că, în data de 22 august 2012, prolifica Amélie Nothomb a publicat (în două sute de mii de exemplare, primul tiraj!) un roman de enorm succes cu titlul Barbă Albastră, tradus instantaneu în 46 de limbi și elogiat prompt, în l’Express și Le Soir, de către critici literari foarte versați.

Și, dintr-una într-alta, am mai aflat că, ori de cîte ori vine vorba de o cămară interzisă, de un cabinet ferecat sau de o magazie în care n-ai voie să pătrunzi (precum în romanul lui Kurt Vonnegut, așa se dumirește titlul), trebuie să te gîndești la povestea lui Charles Perrault, Barbă Albastră, și să faci legătura dintre interdict și transgresiunea lui necesară. Interdictul stîrnește viciul curiozității îndeosebi la femei, fără ca bărbații să fie scutiți de el, chiar dacă într-o măsură mult, muuult mai mică. Povestea e cunoscută, cred, ceea ce nu mă împiedică să transcriu rezumatul lui Vonnegut:

„Intenționam să-l pomenesc pe Barbă Albastră în cartea pe care o scriam… Așadar, Barbă Albastră este un personaj imaginar, care apare într-o foarte veche poveste pentru copii, probabil bazată, în linii mari, pe legenda unui aristocrat ucigaș… În povestea respectivă, acesta fusese însurat de mai multe ori. Pentru a nu știu cîta oară își aduce mireasa, ultima, o copilă încă, în castelul său. Îi spune că poate intra în toate încăperile din castel, în afară de una, a cărei ușă i-o arată. Barbă Albastră este fie un psiholog foarte prost, fie unul strălucit, deoarece singura dorință pe care o nutrește noua lui soție este să afle ce ar putea fi dincolo de ușa încuiată… [Copila n-are ce face și pășește în cameră.] Barbă Albastră o surprinde exact în momentul în care ea se uită înlemnită la trupurile tuturor fostelor lui neveste, care se află în camera aceea, ucise toate, în afară de prima, tocmai fiindcă au intrat în camera interzisă. Pe prima o ucisese dintr-un alt motiv” (p. 62).

Nu știu ce poveste a citit Vonnegut, există versiuni germane și englezești, există și filme, Anatole France a vorbit, într-o povestire, despre „cele șapte neveste ale lui Barbă Albastră”, dar rezumatul e infidel. În realitate, Charles Perrault (1697) spune că femeia primește cheile tuturor încăperilor, i se arată cabinetul interzis, după care stăpînul pleacă într-o călătorie de afaceri. Copila deschide toate odăile, admiră bogatul mobilier, tacîmurile de aur și alpaca, vesela din porțelan turquoise, intră, bineînțeles, și în cămara oprită și găsește acolo, atîrnate hidos pe pereții întunecați, trupurile fostelor soții. Scapă cheia din mînă pe podeaua plină de sînge. Abia mai poate răsufla. Iese și încuie ușa la loc.

Fatalitate! – ar exclama Cehov: oricît se străduiește biata femeie, cheia rămîne pătată de sînge și nu mai poate fi curățată la loc. Sîngele era fermecat. Nu putea fi nici șters, nici spălat, nici ras. Barbă Albastră sosește pe neașteptate. Observă cheia și vrea s-o ucidă. Femeia îi cere un răgaz pentru a șopti o rugăciune. Urcă în turn, își cheamă frații (unul este dragon, celălalt muschetar). Într-un tîrziu, vitejii ajung în castel. Îl pedepsesc pe Barbă Albastră. Copila mult încercată rămîne cu averile și castelul…

În încheiere, vă fac următorul îndemn părintesc: nu citiți copiilor povestea lui Charles Perrault, îi băgați în sperieți! Căci nu există nicăieri mai multă cruzime gratuită decît în poveștile lui…

               Alte însemnări despre Kurt Vonnegut:

P. S. În imagine: R. Heighway illustration from Bluebeard - Origins of Fairy Tales from Around the World.

marți, 7 ianuarie 2020

Umberto Eco și complexul lui Themistocle



Sintagma din titlu aparţine lui Umberto Eco (a se vedea De la arbore spre labirint..., Iași: Polirom, 2009, p.78). Dar ea nu denumeşte un fapt de psihologie strictă, precum complexele despre care a vorbit cîndva Sigmund Freud. Nu este vorba de ceva asemănător complexului oedipian, să zicem.
În acest caz, semnificaţia termenului complex” este, am impresia, mai aproape de sensul pe care i-l dădea Gaston Bachelard, cînd vorbea de complexul lui Empedocle, în Psihanaliza focului. Complexul lui Themistocle este, în primul rînd, un complex cultural.

Umberto Eco aminteşte că Themistocle – om înzestrat cu o memorie prodigioasă – se plîngea tocmai de faptul că nu mai putea uita nimic din ceea ce învățase cîndva. El nu avea nevoie de o artă a memoriei, ci de o artă a uitării (ars oblivionis). Voia să uite, nu să reţină. Cuiva care i-a propus un instrument care să-i faciliteze memoria, Themistocle i-a ripostat, mărturisindu-i că „i-ar fi făcut mai bine dacă l-ar fi învăţat mai degrabă să uite decît să-şi amintească”. În orice caz, nu este recomandat să ai o memorie încărcată.

Cel care ţine minte prea multe riscă să nu mai ţină minte nimic, iar memoria celui care, precum personajul Funes descris într-o povestire de neuitat de către Jose Luis Borges, reţine orice nu este un sprijin foarte bun pentru intelect şi raţionamente. Pentru a gîndi e nevoie de abstracţii. Iar cel ce reţine, precum Funes, fiecare nuanţă a frunzelor în amurg nu mai poate ajunge, dincolo de infinitatea senzațiilor, la conceptul de culoare.

Cu un complex al lui Themistocle se confruntă cultura îndeosebi după invenţia tiparului. Trăim fără tăgadă un exces al informaţiei. Într-o lume a abundenţei, cărţile, cunoştinţele, manualele, tratatele sînt în exces. Problema e, astăzi, una de discriminare: trebuie să alegem din această ofertă excesivă cunoştinţele utile şi să le trecem în uitare pe cele marginale. Dar este cu putinţă acest fapt? Nu putem uita deliberat, aşa cum voia Immanuel Kant, de pildă, să uite numele Lampe, după ce-l concediase pe servitorul cu acest nume.

În zadar a notat filosoful într-un carnet: „Numele Lampe nu mai trebuie ţinut minte!”. Notaţia însăşi este un semn că nu-l putea uita pe neprețuitul lui servitor izgonit…
P. S. În imagine: Dante Gabriel Rossetti (1828 - 1882), The Gate of Memory (1857 / 1864). Source: Wikimedia Commons.

luni, 6 ianuarie 2020

Martinus Scriblerus și subțirimea îngerilor

Angelologia i-a preocupat mereu pe teologi şi filosofi. Totuşi, cea mai veche menţiune a întrebării „cîţi îngeri încap pe vîrful unui ac?” e în William Chillingworth, Religion of Protestants a Safe Way to Salvation (1638). El atribuie astfel de întrebări gratuite şi excesiv de ingenioase teologilor scolastici.
James Franklin citează un pasaj din H. S. Lang, Aristotle’s Physics and its Medieval Varieties (1992, p.284): „Întrebarea referitoare la cîţi îngeri pot dansa pe vîrful unui bold este atribuită adesea filosofilor medievali… În realitate, întrebarea nu a fost pusă niciodată în aceşti termeni şi nu poate fi găsită ca atare în scrierile din Evul Mediu”.

Editorul publicaţiei Australian Mathematical Society Gazette, în care s-a publicat articolul lui James Franklin, face adaos următorul amănunt abisal: Vice-cancelarul Universităţii Newcastle, Raoul Mortley, adresîndu-se Senatului, a dat întrebării cu pricina următorul răspuns definitiv: „Soluţia la întrebarea 'cîţi îngeri pot dănţui pe vîrful unui ac?' este, desigur, bine ştiută de toţi: mai puţini, dacă îngerii sunt rotofei; mai mulţi, dacă sunt uscăţivi şi ascetici”.

În Curiosities of Literature (primul volum a apărut în 1791), Isaac D’Israeli (1766-1848), pretinde că Thoma de Aquino a discutat cu maximă gravitate dacă Christos a fost hermafrodit ori dacă există depozite stercorale în paradis. D’Israeli adaugă şi o altă enigmă: părul şi unghiile înviaţilor [în paradis sau infern] mai cresc după Resurecţie? El precizează că a compilat întrebările privitoare la entităţile angelice din Martinus Scriblerus.

Numitul Martinus Scriblerus este, în realitate, un pseudonim folosit de Alexander Pope, Jonathan Swift, John Gray, Thomas Parnell şi John Arbuthnot (toţi scriitori plini de umor). Ei au tipărit o lucrare de amuzament (scrisă înainte de 1714) sub titlul: Memoirs of the Extraordinary Life, Works, and Discoveries of Martinus Scriblerus (s-a publicat abia în 1741). Autorii spun că filosofii scolastici şi, în speţă, Thoma de Aquino, s-au întrebat dacă un înger care merge din A în B trece prin punctul de mijloc al distanţei dintre A şi B? Întrebarea este, fireşte, interesantă şi insolubilă.

În The Revolt Against Reason (1950), Arnold Lund scrie: „
Dacă a fost discutată vreodată în Evul Mediu, problema îngerilor pe vîrful acului a reprezentat aproape cu certitudine un exerciţiu menit a ascuţi mintea şcolarilor. Îngerii erau concepuţi ca entităţi pur spirituale, imateriale şi limitate [finite]. Ca urmare, îngerii ar putea avea locaţie în spaţiu, dar nu şi extensiune, aşa cum un punct matematic are poziţie, dar nu are magnitudine. Prin urmare, un înger nu poate ocupa un spaţiu (chiar pe vîrful acului), dar poate fi situat în vîrful lui”.
În tratatul intitulat Swester Katrei (sec. XIV), autorul anonim afirmă că în Paradis cineva a văzut o mie de suflete stînd pe vîrful unui ac. Aceasta este, se pare, originea întrebării apocrife. Voi aminti, în încheiere, că, în 1704, Leibniz a primit o scrisoare pe aceeaşi temă, semn că problema îngerilor continua să-i obsedeze pe intelectualii de la începutul modernităţii.
Am urmărit nota lui James Franklin, „Heads of Pins”, Australian Mathematical Society Gazette, 20: 4 (1993): 127.

P. S. În imagine: Benozzo Gozzoli / Benozzo di Lese (c. 1421 – 1497), Angels (1460-1480). Source: Wikimedia Commons.

joi, 2 ianuarie 2020

Top 2019. 13 cărți bune în 13 citate memorabile


Am mai privit o dată în notele de lectură din anul care tocmai s-a dus. Am ales pentru fiecare titlu un mic citat. Poate veți deveni curioși, cine știe... Mutînd aceste fraze aici, simt cum mă furnică deja setea de a citi, pofta unei erudiții sporite. Să adăugăm, deci, un strat nou științei noastre, să acoperim toate lacunele, să devenim omniscienți. Dacă am omis (din neatenție) vreun titlu important, vă rog să mă trageți de mînecă, aici sau pe Goodreads...

Am notat cu un + cărțile de neratat în opinia mea.

  • Richard Ford, Viaţă sălbatică, traducere de Anca Dumitrescu şi Elena Marcu, București: Black Button Books, 2019, 160p. Iată cum poți deschide abrupt (și eficient) un roman: „În toamna lui 1960, cînd aveam paisprezece ani, în perioada în care tata era șomer, mama a întîlnit un bărbat pe nurne Warren Miller și s-a îndrăgostit de el” (p.7). Punct.
  • Vesna Goldsworthy, Monsieur Karenin, traducere de Luana Schidu, București: Humanitas, 2019, 272p. „Nu există mamă mai frumoasă decît a mea. Cu excepția, poate, a Sfintei Fecioare. În curînd o să înțelegi totul mai bine”. Mi-au plăcut dintotdeauna cărțile care pornesc din cărți. De la Borges mi se trage probabil inclinația asta. Aș transcrie și epigraful cărții: „Doamne, numai de-ar putea termina cineva Anna Karenina în locul meu! E insuportabil!” (Lev Nikolaevici Tolstoi, Jurnal).
  • Denis Johnson, Fiul lui Iisus, traducere de Anca Dumitrescu şi Elena Marcu, București: Black Button Books, 2019, 112p. Cuprinde 11 povestiri legendare. Iată un fragment: „Imediat după ce se trezea, ne beam cafeaua și îmi povestea despre toți iubiții pe care-i avusese... Celor mai mulți dintre ei li se hărăzise o viață scurtă. Avusese un iubit care murise călcat de tren... Altul, un botanist sau așa ceva, căzuse prin vegetația perenă a munților din nordul Arizonei și-și zdrobise capul. Doi muriseră în armată, unul în Vietnam și celălalt, un băiat mai tînăr, într-un accident inexplicabil cu doar o mașină implicată, imediat după instrucția inițială. Doi bărbați negri: unul murise de prea multe droguri, iar celuilalt îi făcuseră o butonieră, adică fusese înjunghiat cu o armă din atelierul de tîmplărie. Cei mai mulți dintre ei o părăsiseră cu mult înainte să moară, dorindu-și să meargă pe drumurile lor. Oameni ca noi, dar mai ghinioniști. Simțeam pentru ei o milă dulce...”.
  • Rachel Kushner, Clubul Mars Room, traducere de Mihaela Buruiană, București: Editura Vellant, 2019, 384p. O traducere excelentă (cu siguranță, unul dintre cele mai bune romane tipărite la noi în 2019) și un îndemn foarte util: „Vezi-ți de treabă și nu spune nimănui numele tău adevărat”.
  • Nikolai Leskov, Pelerinul vrăjit, traducere și note de Adriana Liciu, București: Humanitas, 2019, 220p. Vrăjelile unui glumeț: „Toată viața mea am pierit și n-am putut pieri cu nici un chip” (p.34). 
  •  + Primo Levi, Sistemul periodic, traducere de Vlad Russo, București: Editura ART, 2019 344p. O autobiografie în 21 de episoade: „Ajuns aici, cititorul îşi va fi dat seama de o bucată de vreme că nu are în faţă un tratat de chimie: veleităţile mele nu merg aşa departe, „ma voix est faible, et même un peu profane“ („Glasul mi-e stins, și oarecum profan”, Voltaire). Nu e nici o autobiografie, sau poate doar în limitele parţiale şi simbolice în care e autobiografie orice scriere, ba chiar orice operă a omului: dar istorie, într un fel sau altul, tot e”. 
  • Mario Vargas Llosa, Istoria lui Mayta, traducere de Mihai Cantuniari, București: Humanitas, 2019, 304p. Biografia unui revoluționar tulburat în idealuri: „În ce crede acum, așa zisul meu coleg? Pe vremuri, acu` cinzeci de ani, credea fierbinte în Dumnezeu. Apoi, cînd Dătătorul-a-toate muri în inima lui, crezu cu aceeași ardoare în revoluție... După aceea, anii aceia interminabili de militantism fără nădejde, slăbiseră și omorîseră în el pînă și credința asta. Care alta i-a luat locul? Nici una. De aceea lăsa impresia unui om pustiit, lipsit de emoția care să dea preț spuselor sale” (p.292). O primă traducere a acestui roman s-a tipărit în 1991.
  • Toni Morrison, Cîntecul lui Solomon. Cu un cuvînt-înainte al autoarei, traducere de Irina Negrea, București: Editura ART, 2019, 472p. „Dar cine era acest fiu al ei? Bărbatul acesta înalt care avea carne pe dinafară și sentimente pe dinăuntru, despre care ea nu știa nimic, deși altcineva știa suficient despre el încît să vrea să-l ucidă. Subit, lumea s-a deschis în fața ei ca una dintre lalelele ei imperiale și și-a dezvăluit pistilul galben, malefic. Ruth își cultivase propria nefericire, o modelase, făcuse din ea o artă și o Cale. Acum vedea o altă lume, dincolo de lumea ei, o lume mai mare, mai răuvoitoare”. 
  • Michael Ondaatje, Lumina de veghe, traducere și note de Ariadna Ponta, Iași: Polirom, 2019, 320p. „Și e ca și cum aș limpezi înțelesul unei legende despre părinții noștri, despre Rachel și despre mine, despre Molie, dar și despre ceilalți, care au intrat mai tîrziu în viața noastră. Presupun că în genul acesta de povești există locuri comune și tropi. Cineva trebuie să ducă la bun sfîrșit un test. Nimeni nu știe cine este deținătorul adevărului. Oamenii nu sînt cine sau unde credem noi că sînt. Și mai e cineva care privește dintr-un loc necunoscut” (p.11).
  • Diane Setterfield, A fost odată un rîu, traducere de Florica Sincu, București: Humanitas, 2019, 464p. „Dincolo de marginile acestei lumi se întind alte lumi. Sînt locuri pe unde poţi să treci dintr-o parte într-alta. Un astfel de loc se află aici”. Și încă unul: „Un corp spune întotdeauna o poveste, însă trupul neînsuflețit al copilei ăsteia era o foaie nescrisă”.
  • Olga Tokarczuk, Poartă-ți plugul peste oasele morților, traducere și note de Cristina Godun, Iași: Polirom, 2019, 288p. Am ales acest pasaj: „Scopul evoluției este pur estetic. Evoluția nu e interesată de adaptabilitate. Evoluția urmărește frumosul, atingerea unei expresii cît mai desăvîrșite pentru fiecare formă” (p.134).
  • Delphine de Vigan, Legămintele, traducere de Alexandra Cozmolici, Iași: Polirom, 2019, 200p. Un citat care m-a făcut curios: „Chiar aşa mult se pot schimba oamenii? Oare fiecare dintre noi adăposteşte în el ceva de nerostit care iese la iveală într-o zi, la fel cum o cerneală necurată, antipatică, ar ieşi la iveală sub căldura flăcării? Oare fiecare dintre noi ascunde înlăuntrul lui demonul ăsta tăcut, în stare să ducă, ani la rînd, o existenţă de măscărici?”.
  • Evgheni Vodolazkin, Brisbane, traducere de Adriana Liciu, București: Humanitas, 2019, 370p. „Deseori, mai ales înainte să adoarmă, şi-o imagina pe Valea dezbrăcată, după care se răsucea în pat o groază. Ce somn să mai fie… Şi chiar numele de familie al Valei se asocia în mintea lui cu Adam. Istoria lui Adam o auzise nu o dată înainte, de la Antonina Pavlovna - şi de fiecare dată întreba de ce au fost pedepsiţi atît de aspru el şi Eva pentru un măr. El şi Valea. Dacă ei ar mînca un măr… Gleb simţea cum îi năduşeşte tot corpul” (p.81).

  • + Deși îmi strică titlul însemnării de față (dintotdeauna numărul meu norocos a fost 13), s-ar cuveni să menționez - cu un mare + în față - romanul de debut al poetului Ocean Vuong (ce nume!), Pe pămînt sîntem strălucitori o clipă, traducere de Ioana-Miruna Voiculescu, București: Storia Books, 2019, 248p. Să citim, așadar, pasajul ritualic: „Într-o altă versiune a acestei scrisori, pe care am şters-o, ţi-am spus cum am devenit scriitor. Cum am fugit de liceul meu de rahat ca să-mi petrec zilele în New York pierdut printre rafturile bibliotecii, citind texte obscure, scrise de oameni morţi, dintre care cei mai mulţi nu-şi imaginaseră vreodată o faţă ca a mea plutind deasupra propoziţiilor lor - şi cu atît mai puţin că propoziţiile lor mă vor salva. Dar nimic din toate astea nu mai contează acum. Ce contează acum este că totul, chiar dacă pe atunci nu o ştiam, m-a adus aici, la această pagină, să-ţi spun tot ceea ce nu vei şti vreodată”.


P. S. În imagine: Florence Fuller (1867 - 1946), Inseparables (c. 1900). Source: Wikimedia Commons.