Sintagma din titlu aparţine lui Umberto Eco (a se vedea De la arbore spre labirint..., Iași: Polirom, 2009, p.78). Dar ea nu denumeşte un fapt de psihologie strictă, precum complexele despre care a vorbit cîndva Sigmund Freud. Nu este vorba de ceva asemănător complexului oedipian, să zicem.
În acest caz, semnificaţia termenului „complex” este, am impresia, mai aproape de sensul pe care i-l dădea Gaston Bachelard, cînd vorbea de complexul lui Empedocle, în Psihanaliza focului. Complexul lui Themistocle este, în primul rînd, un complex cultural.
Umberto Eco aminteşte că Themistocle – om înzestrat cu o memorie prodigioasă – se plîngea tocmai de faptul că nu mai putea uita nimic din ceea ce învățase cîndva. El nu avea nevoie de o artă a memoriei, ci de o artă a uitării (ars oblivionis). Voia să uite, nu să reţină. Cuiva care i-a propus un instrument care să-i faciliteze memoria, Themistocle i-a ripostat, mărturisindu-i că „i-ar fi făcut mai bine dacă l-ar fi învăţat mai degrabă să uite decît să-şi amintească”. În orice caz, nu este recomandat să ai o memorie încărcată.
Cel care ţine minte prea multe riscă să nu mai ţină minte nimic, iar memoria celui care, precum personajul Funes descris într-o povestire de neuitat de către Jose Luis Borges, reţine orice nu este un sprijin foarte bun pentru intelect şi raţionamente. Pentru a gîndi e nevoie de abstracţii. Iar cel ce reţine, precum Funes, fiecare nuanţă a frunzelor în amurg nu mai poate ajunge, dincolo de infinitatea senzațiilor, la conceptul de culoare.
Cu un complex al lui Themistocle se confruntă cultura îndeosebi după invenţia tiparului. Trăim fără tăgadă un exces al informaţiei. Într-o lume a abundenţei, cărţile, cunoştinţele, manualele, tratatele sînt în exces. Problema e, astăzi, una de discriminare: trebuie să alegem din această ofertă excesivă cunoştinţele utile şi să le trecem în uitare pe cele marginale. Dar este cu putinţă acest fapt? Nu putem uita deliberat, aşa cum voia Immanuel Kant, de pildă, să uite numele Lampe, după ce-l concediase pe servitorul cu acest nume.
Umberto Eco aminteşte că Themistocle – om înzestrat cu o memorie prodigioasă – se plîngea tocmai de faptul că nu mai putea uita nimic din ceea ce învățase cîndva. El nu avea nevoie de o artă a memoriei, ci de o artă a uitării (ars oblivionis). Voia să uite, nu să reţină. Cuiva care i-a propus un instrument care să-i faciliteze memoria, Themistocle i-a ripostat, mărturisindu-i că „i-ar fi făcut mai bine dacă l-ar fi învăţat mai degrabă să uite decît să-şi amintească”. În orice caz, nu este recomandat să ai o memorie încărcată.
Cel care ţine minte prea multe riscă să nu mai ţină minte nimic, iar memoria celui care, precum personajul Funes descris într-o povestire de neuitat de către Jose Luis Borges, reţine orice nu este un sprijin foarte bun pentru intelect şi raţionamente. Pentru a gîndi e nevoie de abstracţii. Iar cel ce reţine, precum Funes, fiecare nuanţă a frunzelor în amurg nu mai poate ajunge, dincolo de infinitatea senzațiilor, la conceptul de culoare.
Cu un complex al lui Themistocle se confruntă cultura îndeosebi după invenţia tiparului. Trăim fără tăgadă un exces al informaţiei. Într-o lume a abundenţei, cărţile, cunoştinţele, manualele, tratatele sînt în exces. Problema e, astăzi, una de discriminare: trebuie să alegem din această ofertă excesivă cunoştinţele utile şi să le trecem în uitare pe cele marginale. Dar este cu putinţă acest fapt? Nu putem uita deliberat, aşa cum voia Immanuel Kant, de pildă, să uite numele Lampe, după ce-l concediase pe servitorul cu acest nume.
În zadar a notat filosoful într-un carnet: „Numele Lampe nu mai trebuie ţinut minte!”. Notaţia însăşi este un semn că nu-l putea uita pe neprețuitul lui servitor izgonit…P. S. În imagine: Dante Gabriel Rossetti (1828 - 1882), The Gate of Memory (1857 / 1864). Source: Wikimedia Commons.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu