După ce înghite arsenic, Emma Bovary simte în gură un gust iute ca de cerneală

În Prelegerile de literatură, Vladimir Nabokov ne îndeamnă să citim cu mare atenție și să încercăm să vizualizăm fiecare amănunt în parte. Pretinde că (într-o carte bună) totul e important și că acest exercițiu de vizualizare ar constitui esența lecturii. O astfel de experiență ia, desigur, foarte mult timp. Cititorul lui Nabokov este prin definiție un cititor răbdător și lent, în care eu, unul, nu prea mă recunosc.

Nu citesc, Doamne ferește, cu o viteză colosală, nu sînt Harold Bloom, dar nici nu stau ore întregi să-mi închipui (și să vizualizez) fiecare detaliu menționat de autor. Aflu încă din primele pagini ale romanului lui Flaubert că Emma Bovary are ochii de un albastru închis și trec mai departe. Nu încerc să vizualizez această culoare, n-am timp, am mai văzut ochi albaștri întunecați. Eu vreau să văd ce face numita doamnă cu viața ei și mă întreb cum are de gînd să-și rezolve situația imposibilă în care se pune, înșelîndu-l pe mult naivul și silitorul ei soț. Nu cumva Emma este mult mai naivă decît bietul Charles Bovary?

Da. Mă interesează, cum ar veni, povestea, acțiunea, faptele și, după aceea, semnificația lor, sensul și miza cărții. Pe acestea încerc să le pricep pre cît îmi stă în putință; caut o soluție exegetică. Asta nu înseamnă că trec peste descrieri și citesc numai dialogul, cum procedează criticii literari șireți. Nu sar peste pasaje, nu trec peste cuvinte, dacă nu știu sensul unui termen, caut imediat în dicționar.  Și, cu toate astea, nu-l pot urma întru totul pe Nabokov, în ritmul prescris de el aș citi o carte pe an (cel mult).

Alți cititori au o memorie și o răbdare mai presus de putințele mele. De exemplu, eseistul american Joseph Epstein susține într-un articol că, din nuvela Părintele Serghi a lui Tolstoi, el a reținut îndeosebi un amănunt și anume acela în care, noaptea, ispitit de o femeie nechibzuită (ca toate femeile din literatura lui Tolstoi), monahul își taie un deget cu toporul pentru a îndepărta prin durere ispita. Se aude un zgomot înfundat și degetul sare ca o surcea dintr-un trunchi de lemn. Femeia pleacă și, dacă nu mă înșel, se călugărește. Nu-mi amintesc chiar totul. Oricum ar fi, părintele Serghi își retează un deget și, astfel, evită pentru o vreme păcatul. Mai tîrziu, nu-l mai poate evita. Mai știu că începe să rătăcească prin lume și că ajunge în Siberia.

Altcineva mi-a atras atenția asupra unui amănunt la fel de semnificativ din deja pomenitul roman al lui Gustave Flaubert. Eu nu-l reținusem. După ultima întîlnire cu Rodolphe, Emma e disperată, a făcut datorii imense și nu găsește înțelegere la nici un creditor. Rodolphe o respinge. Femeia rătăcește pe drumuri și, într-un tîrziu, iată Fatalitatea!, ajunge la prăvălia farmacistului Homais, intră pe coridorul unde se află ușa laboratorului cu medicamente și droguri și îi cere tînărului slujitor Justin (care o iubește în taină) să-i descuie ușa. Cheia are o etichetă pe care stă scris cuvîntul „Capharnaum” (poftim amănunt!). Merge la rafturile sprijinite de perete și întinde mîna după arsenic:

„Luă borcanul albastru, smulse capacul, vîrî mîna înăuntru și, scoțînd-o plină de praf alb, începu să-l mănînce chiar din palmă” (Doamna Bovary, traducere de Demostene Botez, București: RAO, 1995, p.285). Detaliul e teribil, cred că arată, printre multe altele, cît de tare se urăște pe sine femeia.

Dar nu-i numai atît. Amănuntul și mai grozav abia urmează. Emma se întoarce acasă, se așază la birou, scrie în grabă un bilet, îl pune într-un plic, adaugă „data, ziua și ora”, apoi se întinde pe pat și începe să se observe:

„Un gust iute pe care-l simțea în gură o trezi... Luă o înghițitură de apă și se întoarse cu fața la perete. Gustul acela îngrozitor de cerneală stăruia: Cet affreux goût d'encre continuait” (p.286). Prozatorul însuși spune că a simțit aievea, cînd a scris aceste propoziții, gustul otrăvii.

Comentatorii lui Flaubert au subliniat, pe bună dreptate, faptul că Emma Bovary suferă de așa-zisa „eroare quijotică”. Emma ar fi ipostaza feminină a lui Don Quijote, ceea ce mi se pare evident și a fost evident din capul locului. Emma nu știe / nu are timpul să interpreteze corect ceea ce citește și citește de-a valma, necritic, afectiv. Pentru ea cărțile au un rol malign. Emma confundă ficțiunea cu realitatea și vrea să modifice realitatea în sensul ficțiunii, vrea să-și trăiască viața ca (într-o) ficțiune.

Faptul că, înaintea sfîrșitului, eroina simte în gură un gust „iute, îngrozitor de cerneală” (ne-am fi așteptat la un gust amar, la orice altceva) pare menit să atragă atenția asupra principalei sale greșeli. Nu-i bine să citești ca Don Quijote.

De curînd am aflat că arsenicul are un miros ascuțit de usturoi. În schimb, nu are nici un gust. Ne întrebăm atunci îngrijorați: ce gust a simțit Emma?

P. S. În imagine: Amélie Beaury-Saurel (1848–1924): Dans le bleu (1894). Source: Wikimedia Commons.