Nu știu dacă toți oamenii își fac bilanțul cînd sînt pe moarte, sau în preajma ei. Mai degrabă, nu. Au ceva mai urgent de realizat. Și, oricum, de obicei (sau întotdeauna), moartea le-o ia înainte, e mai agilă decît bietul trăitor. Și apoi, la ce bun să faci adunări și scăderi (5 momente de fericire, alte 5 de necaz, 5 momente nedecise, nici albe, nici negre, nici gri), cînd știi prea bine că tot nu-ți vor folosi la ceva. În fond, nimic nu te consolează dacă ți-ai greșit viața... Cinic vorbind, adică alungînd orice iluzie, orice fantasmă filosofică, bilanțul cu pricina nu poate transforma prezentul într-o beatitudine și faptul morții în ceva acceptabil.
Așadar, cînd îți judeci viața și încerci să vezi dacă (și cît) ai trăit cu adevărat, fiindcă ți se pare că a sosit momentul unui bilanț (sau nu găsești ceva mai bun de făcut), cu scopul banal de a vedea dacă ai fost fericit sau nu (viață = fericire, suferință = non-viață, viață trăită în zadar), ce pui la activ și ce pui la pasiv? Unde pui un + și unde un -? Greu de spus. Ajungem încă o dată la întrebarea: ce înseamnă, în fond, a trăi? Am putea caracteriza viața printr-un verb de acțiune? Sau viața este numai o necesitate îndurată și înțelegerea resemnată a acestei necesități, cum credea Spinoza?
Îmi aduc bine aminte că, ori de cîte ori mi-am pus întrebarea de mai sus, n-am găsit cel mai potrivit răspuns. Am putea sesiza, poate, o sugestie în Ghepardul lui Giuseppe Tomasi de Lampedusa.
Bolnav și aflat la sfîrșitul vieții (știe că trage să moară), într-un hotel din Palermo, principele Salina vrea să afle cît timp a trăit în sensul cel mai propriu al cuvîntului. Cît timp a trăit efectiv într-o viață de 70 de ani? Ar fi de ramarcat că principele Salina ia în considerație doar momentele fericite. Pentru el, a trăi înseamnă a fi fericit (sau măcar lipsit de dureri). Nu pune nici un preț pe suferință. Și nu trage nici o înțelepciune din ea. Are dreptate. Să examinăm evenimentele (firișoarele de nisip în mormanul de cenușă al indiferenței) pe care le notează cu +:
1. nopțile petrecute în observator scrutînd rotirea agonică a aștrilor, făcînd calcule, așteptînd cometele; dar poate, își spune protagonistul, aceste ore prefigurează „beatitudinile morţii”;
2. prezența liniștitoare a cîinilor;
3. „și cîţiva cai, ei însă mai distanţi, mai străini”;
4. sensul tradiţiei şi al persistenței exprimate în piatră şi în apă (vezi, totuși, expresia medievală „a scrie pe apă”, ca sugestie a zădărniciei!),
5. clipa oprită dintr-o dată în loc, nunc stans;
6. o plimbare matinală prin pădure, prin stratul gros de frunze uscate, o conversație cu pădurarul, vînătoarea,
7. cîteva minute de reculegere într-o mănăstire benedictină, printre mirosurile de mucegai, de zid putred, de lumînări sleite;
Și apoi: „Mai era ceva? Da, mai era ceva, dar erau deja pepite amestecate cu pămînt”:
8. zece minute de frison amoros, parfumul unui trup tînăr. Şi de ce nu?
9. senzaţia delicată provocată de mătasea unor cravate,
10. mirosul ascuțit al pieilor tăbăcite (sic!),
11. înfăţişarea misterioasă, hieratică a unor femei zărite în depărtare.
În sfîrșit, concluzia: „În umbra care se întindea încercă să socotească cît timp trăise cu adevărat: creierul nu mai reuşea să facă un calcul simplu... A răspuns: cam trei ani cu aproximație... Dar durerile, plictiseala cît însemnaseră? Tot restul vieții...” .
Aș observa, înainte de orice, viziunea pur hedonistă a princepelui. Trăiești autentic doar cînd te bucuri. Te bucuri îndeosebi în solitudine. Și nu trăiești propriu-zis cînd suferi. Oricît de ciudat ar părea, în mintea princepelui, suferința nu face parte din viață. În al doilea rînd, lipsesc aproape în totalitate momentele de activitate creativă, acelea invocate de Flaubert cînd vorbea de fericirea lui. Cercetările astronomice ale princepelui țin în principal de latura contemplativă a vieții. În fine, aș remarca rolul minor, episodic, al iubirii...
Are dreptate?
P. S. Am folosit Giuseppe Tomasi di Lampedusa, Ghepardul, traducere de Gabriela Lungu, cuvînt înainte de Gioacchino Lanza Tomasi, București: Humanitas, 2011.
P. P. S. În imagine: Govert (Govaert) Teuniszoon Flinck (1615–1660), An Old Man at a Casement (1646). Source: Wikimedia Commons.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu