Iată o notă ocazională, prilejuită de un poem ocazional. Sintagma „poem ocazional” a fost propusă de Goethe: o astfel de poezie pornește de la un eveniment concret și îl comentează într-o manieră amuzantă. Uneori, poate fi dăruită celei / celui care a/u prilejuit versurile, cum făcea Ion Barbu.De-o pildă:
Ai, subit, un frison amoros pentru o doamnă mult mai tînără decît tine (cam la 60 de anișori, așa) și, dintr-o dată, te apucă inspirația, privești fix în gol, ca un somnambul, transpiri abundent, tremuri tot, devii foarte palid și străveziu, ai pulsul vertiginos, și-ți trec prin minte mulțimi de versuri, turme de hexametri, într-o îmbulzeală sălbatică. În consecință, scrii transfigurat de o sfîntă emoție un sonet, un rondel, un epitalam, în care îi slăvești făptura, cum nimeni altul n-ar fi în stare. O compari cu vestalele, cu nimfele copilăroase și vesele, cu rusaliile, vezi în ea un x irepetabil, un astru galeș pe cerul melancoliei tale, o izbăvitoare. O îmbraci în nestemate. O acoperi de mătăsuri și dantele. Îi prinzi coama de un roșu aprins într-o cordeluță de satin. O îmbăiezi în parfum. Și, la sfîrșit, într-un vers conclusiv, îi declari o iubire semnificativă. Pui poemul într-o scrisorică, verși cîteva lacrimi deasupra, un strop de „Odicolonă”, și, pac, i-o expediezi prin poșta aeriană. Efectul e garantat. Doamna face un mic atac de cord, dar supraviețuiește impactului. Ceea ce urmează este simplu de înțeles: cununia, reuniunea, fericirea...
Mă întorc la poezia ocazională și la cei care au ilustrat-o cu strălucire. Unul dintre poeții cei mai iscusiți în materie a fost, cu siguranță, Mihai Ursachi. S-au păstrat de la el cîteva poeme (destinate unei lecturi în cerc restrîns), vag licențioase, de un umor iremediabil. Aș enumera patru (Florilegiu, Goana magilor, Cuvîntul de rămas bun ce l-a rostit magistrul Mihai Ursachi aflîndu-se pe patul de moarte și La Piatra Neamţ sau voila pourquoi j’aimais Rosine) și aș cita unul, nu înainte de a menționa în grabă că primele trei au fost scrise în anii 70, în timp ce ultimul pare compus după 1990. Nu știam de el. L-am găsit nu de mult pe un blog și am aflat, între timp, că s-a tipărit deja într-un volum. Să-l citim, deci:
La Piatra Neamţ sau voilà pourquoi j’aimais Rosine
Pe cînd veneam la Piatra Neamţ
n-aveam în pungă nici un şfanţ
şi n-aveam nici bilet de tren
şi toţi ziceau că-s schizofren
afară de Rosina Cambos.
Şi cînd eram la Piatra Neamţ
Cu toţi băieţii eleganţi –
poeţi nătîngi şi aroganţi
ba unii chiar şi sicofanţi –
tot sufletu-mi se lumina
şi mă lovea ca o dambla
cînd apărea Rosina Cambos.
Cînd răsărea cu părul roş
toţi poetaşii păguboşi
aveau erecţii chiar orgasm
iar eu pluteam ca într-un basm
roşcata de Rosina Cambos.
Şi, vai, pîndeam după perdea
la dînsa cum se machia
iar Ulici îmi spunea: „Aşa,
eşti voyeurist domnia ta,
degeaba bre, nu vei pupa
nici o cordică de la ea”
regina de Rosina Cambos.
Şi cînd plecam din Piatra Neamţ
scîrbit de pletora de fanţi
Rosina Cambos dispărea
doar eu ştiam unde era:
în vechea vilă Rosenkranz.
Rosina Cambos (1951 - 2012) a fost un om minunat și o actriță cu o carieră impresionantă în Israel (unde a emigrat în 1983). A învățat limba ebraică și a interpretat peste 200 de roluri în această limbă. Cînd am scris nota de față, nu știam, din păcate, că Rosina / Rozina Cambos din poezia lui Ursachi a existat îndeaievea (27 septembrie 2019).
P. S. Fraza „Voilà pourquoi j’aimais Rosine” numește un parfum ilustru, fabricat în 1863 de către meșterul în aromate Pierre-François-Pascal Guerlain, parfum aflat și astăzi în comerț. Nu și-a pierdut clientela. Rosina de care te îndrăgostești imediat doar sorbindu-i mireasma ar fi fost actrița franceză Sarah Henriette Rosine Bernhardt. În Romanța Rozinei, Ion Minulescu menționează produsul, dar o acuză pe Rozina de viclenie.
P. P. S. În imagine: Moise Kisling (1881 - 1953), Portrait of Rosine Fels (1938). Source: .
