Cînd nu au parte de gloria visată în timpul vieții, destui scriitori (dar și destui filosofi) nutresc speranța naivă că Posteritatea le va face negreșit dreptate.În mintea lor, numita Posteritate este un soi de instanță recuperatoare, care-i va sălta din anonimat (sau din raclă) și-i va așeza în lucirea slavei unanime, măcar sub forma unei statui în bronz, a unei ecvestre, a unui bust meditativ. În acest chip, scriitorii fără noroc se vor răcori (postum!) pe contemporanii ingrați. Care nici ei nu vor mai fi de față să se rușineze și să facă penitență la moaștele Maeștrilor.
Așadar, omenirea se va prosterna la mormîntul lor. Va aprinde lumînări și făclii. Va da cu tămîie. Iluștrii defuncți vor fi comentați amănunțit în manuale, istorii critice, enciclopedii. Vor fi studiați în universități, la Oxford și Sorbona, la Cambridge și Harvard. Vor prilejui simpozioane și congrese internaționale. Pomeniri. Parastase.
Dacă gîndim cinic (ori chiar stoic), id est corect, speranța lor este cu totul deșartă, copilărească. Pe de o parte, dacă n-au avut nici o vocație (și chiar dacă au avut), se prea poate ca Posteritatea să nu-i extragă din anonimat. Să fie cît se poate de pasivă și ingrată. Să se țină de glume. Pe de altă parte, tot cinic vorbind, faima lor postumă nu le va folosi la nimic, ei fiind deja morți și îngropați. Cu siguranță, notorietatea nu le va ține de cald...Cunosc exemple de scriitori autentici, care au trăit cu această pioasă iluzie. Unul a fost Stendhal, care era convins că va fi citit și înțeles abia peste 80 de ani de la moartea lui. Celălalt, Proust. Pesemne că speranța cu pricina i-a ajutat să persevereze în pofida tăcerii publicului, a reticenței cititorilor, a nepăsării contemporanilor. Dacă nu ar fi sperat, s-ar fi oprit imediat din scris. Dar cunosc și ageamii care, în pofida tuturor evidențelor, speră.
Cred că filosofii stoici au avut dreptate. Într-o scrisoare către Lucilius, Seneca afirmă nemilos că a avea speranțe este cel mai sigur semn de prostie. Înțeleptul veritabil nu speră. În concluzie, ar fi o naivitate din partea noastră (dar și o cruzime) să vedem în scriitorii care cred în răzbunarea Posterității niște înțelepți. Nu au fost. Nu sînt.
Alte însemnări despre vanitate:
- Flaubert: Și tot vom muri fără să știm cîte parale am făcut
- Epicur ne-a îndemnat să trăim ascuns. N-ar fi rău să-l ascultăm
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu