Cred, în schimb, că hazardul ne-a aruncat într-un veac și într-o lume mai degrabă indiferente. Aici găsim, totuși, o frumusețe pe care cu siguranță nu o merităm. Ați privit de curînd un trandafir pălit, o crăiță, un crin regal? Le-ați sorbit mireasma? Tare mă îndoiesc.Nu cred cîtuși de puțin că viața noastră are un scop: mare, mic, nobil, mărunt. Eu, unul, n-am identificat nici un scop valabil pentru toți, pentru fiecare în parte, pentru nimeni.
Așadar, cred cu melancolie că nu ni s-a dat o misiune de îndeplinit, că nu avem de realizat ceva - nici grandios, nici meschin. Nu avem obligații venite din absolut ori impuse de o instanță obscură, nu ne-a dat nimeni porunci, imperative categorice: „Mîntuiește-te!”, „Scrie o carte senzațională, creează o operă nemuritoare!” Nici măcar „Fă binele!” nu este scris în ADN-ul nostru. Dacă ar fi scris, l-am face. Drumul individului prin timp nu are nici o finalitate. Vom muri ca toți muritorii (vestiți sau umili) de dinaintea noastră, ne vom preface în țărînă, în nimic, vom fi uitați. Borges găsea în asta o mîngîiere, alții găsesc că este o nedreptate, fiecare cu părerea și gîndul lui.
Ce mi-a venit așa dintr-odată? Am citit ieri un eseu semnat de Alexandru George. Este intitulat „Hoții și risipitorii de existențe” și a fost cules în volumul Simple întîmplări în gînd și spații (autorul nu a fost norocos la titluri). În acest eseu, Alexandru George spune că a avut un unchi copleșit cu toate înzestrările posibile (un unchi de la care a învățat multe și pe care l-a invidiat), dar că numitul unchi (oroare, scandal!) a murit fără să facă nimic, absolut nimic. A murit, subliniază scriitorul, „nerealizat”. Foarte frumos! Și dacă murea „realizat”, ar fi fost mai bine, i-ar fi folosit la ceva, ajungea în Empireu?
Ce ar fi trebuit oare să facă insul menționat mai sus? Să elaboreze o carte de eseuri istețe, un roman diluvial de 3 mii de pagini, să ridice un turn înclinat, să încline un turn drept, să compună un oratoriu, să sculpteze ecvestra unui politician, să fie un politician, să se strîmbe la public ca histrionii, să propovăduiască pacea, idealurile subțiri, evadarea în absolut?
Însăși premisa lui Alexandru George mi se pare greșită. Trăim cu iluzia scopurilor, a cauzelor finale, a talantului de înmulțit, a datoriei moștenite. Această amăgire este, vai, un păcat omenesc aproape general. „Cineva” ne-a spus că devenirea a avut (și are) un scop și că acest scop a fost ivirea conștiinței pricepătoare (în filosofie, chestia asta se numește Principiul antropic). Universul nu mai putea după homo erectus, ar fi plîns după el, s-ar fi zguduit. Iar dacă un Dumnezeu l-a creat pe om, a făcut-o din pricina (propter e termenul latin din Crez) singurătății Sale. Adică Dumnezeu s-a simțit brusc și subit foarte singur, a fost cuprins de alean, și, ca urmare, l-a creat pe om - ca omul să-i aprecieze creația. Dacă nu mă credeți, întrebați-i pe teologi, ei vă pot dumiri în amănunt, cu exemple și ilustrații, cum e cu scopul omului...
Am întîlnit ideea că viața omului are o cauză finală și la eseistul / poetul american Ralph Waldo Emerson, despre care am mai scris cîndva. Iată cum vedea el lucrurile:
„Să rîzi mult și des;
să cîștigi respectul oamenilor inteligenți și afecțiunea copiilor;
să obții aprecierea criticilor corecți și
să înduri trădarea prietenilor ipocriți;
să apreciezi ceea ce este frumos și
să descoperi ce este mai bun în fiecare;
să lași în urma ta o lume un pic mai bună,
fie printr-un copil sănătos,
fie printr-o bucată de grădină,
sau printr-o condiție socială îmbunătățită;
să știi că măcar un suflet a respirat mai ușor pentru că ai trăit tu.
Asta înseamnă că ai reușit”.
Sună ca o poezie frumoasă, demnă de recitat la serbările școlare și postume, sună înălțător... Dar asta nu mă poate convinge că viața mea, a mea (nu vorbesc de viețile și credințele celorlalți) are vreun scop precis. Franc vorbind încă o dată, nu are. Trăiesc și scriu, știind bine că nu există un astfel de scop, că scrisul nu poate fi unul dintre ele (și în nici un caz cel mai înalt), că este o biată activitate ca oricare alta, nici mai bună, nici mai rea decît asceza sfinților.
Ca să-mi trec vremea, fac și eu cît și ce pot, mă agit, dau din aripioare. Și oricum, să cîrpesc legendarul ciorap al filosofului John Locke încă nu m-a învățat nimeni...
Pe aceeași temă:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu