De ce toate muzele poeților adevărați sînt grăsuțe? Baudelaire a sugerat un răspuns foarte precis

Dacă nu mă înşel, poeţii de pretutindeni cîntă, de obicei, două - și numai două - teme: iubirea şi moartea. Prin poet înţeleg, fireşte, precum Goethe odinioară, orice fel de scriitor. În Filosofia compoziţiei, Edgar Allan Poe afirmă: „cel mai nobil motiv poetic este moartea ființei iubite”. Poe conjugă, așadar, în modul cel mai surprinzător, cele două teme lirice.

Firește, pentru lirica erotică, este nevoie de o Muză. Bănuiesc că știți ce-i o Muză, nu insist. Orice poet se bazează în viața lui de om sărman pe o Muză. Deci, Muza poate fi, desigur, o curtezană generoasă, cu sîni, şolduri, coapse, rotunjimi, moliciuni. Și altele. De veacuri şi veacuri, poeţii adevăraţi slăvesc femeia care se revarsă generos pe de lături, femeia fără muchii şi ascuţimi, frumuseţea sferică, uriașă, La Géante (Uriașa este titlul unui sonet de Baudelaire).

De altfel, într-un poem cunoscut, și Eminescu a precizat condiţiile necesare oricărei creaţii poetice: femeia e preferabil să fie „nu subţire, ci-mplinită / încît ai ce strînge-n braţe, numai bună de iubită”.

Astăzi, din păcate (dar și pentru a-i enerva pe poeți!), în estetica feminină este la modă scheletul. Femeia frumoasă nu trebuie să tragă la cîntar nici cît o pană din coada unui păun înamorat. Priviţi exponatele famelice de la paradele de modă. Dacă sufli mai tare în direcţia lor, rişti ca modelele să dea cu capul de tavan. O astfel de frumuseţe gracilă place, nu neg cîtuşi de puţin acest adevăr preţios, dar nu inspiră pe nimeni, nici un poet nu simte vreun frison: poetul vrea întotdeauna mai mult. Cît de mult? Iată răspunsul lui Baudelaire:

„Am preferat dintotdeauna făpturile uriașe, femeile mari... Cred că dimensiunea are un rol decisiv în evaluarea frumosului”. 

În consecinţa acestui fapt de psihologie a profunzimilor (şi din lipsă de femei adevărate), poeţilor nu le rămîne decît să deplîngă, în elegii plicticoase, vanitatea existenţei și Finalul ei ineluctabil. Cînd n-au Muze, poeţii trăiesc tocmai din această nedumirire a muritorilor: nu știm încă de ce venim pe lume, nu știm nici de ce murim, nu știm, ca să vorbesc franc, absolut nimic.

Și, la urma urmelor, la ce ne-ar folosi dacă am afla acest secret amînat? Să ne mulțumim cu ce ne-a dat Dumnezeu. Și să cîntăm fără oprire Muzele, Muzele, Muzele...

P. S. În imagine: Igor Emmanuilovich Grabar (1871–1960), The Fat Women (1904). Source: Wikimedia Commons.