5 cărți supraestimate de o critică literară obedientă. Opinia lui Nabokov despre Thomas Mann, William Faulkner, André Malraux și Boris Pasternak

Am mai spus că-mi plac ierarhiile, clasamentele, listele, topurile cărților cel mai bine vîndute la un tîrg, la o lansare, la un parastas, la o un curs festiv. Mor după ele, dacă vă vine să credeți. Astăzi am de gînd să-mi duc mărturisirea și mai departe. Voi fi foarte îndrăzneț. Cel mai tare îmi plac ierarhiile maculatorii de tipul:

• „Top 5 cărți de nedeschis și de necitit”, 
• „Top 5 cărți supraevaluate de cronicarii literari dintotdeauna”, 
• „Top 5 cărți pe care nu le-a citit nimeni cu excepția celui care-l propune”, 
• „Top 5 romane cu scene de sex reprobabile”, 
• „Top 5 cărți de împrumutat dușmanilor”. 
• „Top 5 cărți fără de care nu poți urca fericit pe scaunul electric”.

          Și ar mai fi cîteva.

Iată, de-o pildă, aici, un top al cărților autohtone, din care rezultă științific, prin vot liber și secret, cel mai sensibil poet român în 2019, cel mai inventiv prozator român din 2019, cel mai malign / caustic / mușcător critic și istoric literar român în 2019 și, într-un final, cel mai smerit eseist de sub selva Galatei - tot din anul care s-a încheiat acum aproape un an etc.

Mă voi opri astăzi la ierahiile și clasamentele lui Vladimir Nabokov. Nu înainte de a preciza că numitul Nabokov a fost un cititor foarte năzuros, cu hachițe și toane, și, pe deasupra, un individ cu o părere excelentă despre sine și despre gusturile sale (se înțelege: infailibile). Într-un cuvînt: un scriitor foarte mulțumit de prestația lui generală. Hannah Arendt a spus odată că n-a întîlnit un om mai înfumurat și mai plin de sine decît Nabokov. Eu am identificat unul și mai înfumurat, și mai sferic, și mai fulgerător. Mă refer, desigur, la Elias Canetti. Deși a fost oarecum contemporan cu Nabokov, Canetti se socotea pe sine însuși (adică pe El!) „cel mai sexi amant din toate timpurile și, de asemenea, mintea cea mai luminată și mai cutezătoare din prezentul său” -  în care nu mai încăpea absolut nimeni cu excepția lui necesară.

Să revin la Vladimir Nabokov. Într-o discuție filmată, autorul mult prețuitului roman Lolita începe prin a ironiza noțiunea anglo-saxonă de Great Books, sintagmă pe care aș traduce-o în felul următor: „Cărți fără de care nu poți fi om întreg”. Nu are rost să spun povestea acestui „canon” (inițiat de un conclav de meseriași în aprilie 1952, sub titlul Harvard Classics). În anii 70, el își pierduse oarecum prestigiul și Nabokov putea bombăni nepedepsit împotriva falșilor „clasici”.

          În opinia lui Nabokov, autorii supraestimați erau:

          1. Thomas Mann, Moarte la Veneția: o carte absolut „idioată / asinină”.
          2-3. William Faulkner, Cătunul, Lumină de august: niște „cronici corncobby”; pentru echivalarea acestui adjectiv, aș cere ajutorul unui traducător avizat, de preferință feminin.
          4-5. André Malraux, Condiția umană, Speranța: conțin poncifele cel mai înfiorătoare cu putință.
          6. Boris Pasternak, Doctor Jivago: o melodramă prost scrisă și prost construită.

Tot după mintea lui Nabokov, clasamentul adevărat ar trebui să arate cam așa:

          1. James Joyce, Ulysses.
          2. Franz Kafka, Metamorfoza.
          3. Andrei Belîi, St. Petersburg.
          4. Marcel Proust, numai primele două volume din În căutarea timpului pierdut.

O părere personală, în treacăt: unul dintre romanele neîndoielnic supraestimate de critică și cititori (care oricum nu pricep nimic din el) mi se pare Lolita... Nabokov este mult mai bun și mai inventiv în cărțile din prima perioadă: Mașenka, Invitație la eșafod (amîndouă scrise în rusește) și Pnin (în engleză). Dar asta rămîne doar între noi.

P. S. În imagine: Maestro di Crea (sec.XV), Santa Caterina d'Alessandria (1476 -1479): „Saint Catherine of Alexandria holds a girdle book” (o carte portabilă). Source: Wikipedia. Public Domain.