Bucătăria poeților. De ce faima nu ține de foame? Supărarea poetului Marțial

Nu spun ceva nou, nici nu mi-am propus asta. În Antichitate, nu-ți era de mare folos să fii scriitor, poet, tragedian, prozator (ca Petronius). Și nici filosof. Aveai nevoie de un Asinius Pollio, de un Mecena (precum Vergiliu). Chiar de mai mulți. Și nu-i găseai întotdeauna...

Dacă nu erai nobil și avut, dacă nu te numeai Cicero sau Seneca, mureai de foame la propriu. Am ales pentru nota de azi cîteva amănunte.

Astfel, primele ateliere de „creative writing” au fost deschise la Roma, în vremea lui Cicero (sec. I î.e.n.), cînd poeții săraci au primit dreptul de a preda tainele versificației contra cost (Theodor Mommsen, Istoria romană, III, p.321). Dar doritorii să învețe arta versului safic sau adonic nu puteau fi prea mulți. Tinerii voiau să învețe retorica și să se ilustreze în dezbaterile politice din forum. Poezia (literatura, în genere) nu-i ajuta cu nimic să urce în carieră, să devină funcționari imperiali. Poeții rămîneau, așadar, fără mușterii. 

În secolul următor (al lui Augustus, Claudius, Nero etc.), nu s-a schimbat aproape nimic. Singurii care o duceau bine erau librarii. De obicei, un librar era și editor. El strîngea o mînă de scribi, pe care uita de obicei să-i plătească și nici nu era nevoie, întrucît de cele mai multe ori erau sclavii lui. Scribii multiplicau cărțile după cerințele pieții și voia stăpînului. Acesta putea „edita” orice autor, nu exista copyright și, firește, nu avea de dat socoteală nimănui. În timp ce poeții își consemnau trăirile liminale produse de foame în elegii, buzunarul librarilor se umfla.

Pe la anul 100, poetul satiric Marțial menționa că deși este pe buzele tuturor, deși e citit pînă și în îndepărtata Britanie, literatura nu i-a adus nici un bănuț. Tot sărac a rămas. Acesta era marele lui of. Scria pe degeaba (cf. Mary Beard, „Scrolling Down the Ages”, The New York Times, 19 aprilie 2009).

Într-una dintre scrisorile care l-au făcut faimos, Plinius cel Tînăr ne spune că se organizau și lecturi publice (cam ca lansările de carte de azi), dar asistența - foarte exigentă - adormea imediat dacă nu-i plăceau vocea și chipul poetului. Somnul auditorilor era un verdict nemilos și, desigur, umilitor. Unde e scriitorul care acceptă de bună voie să fie înjosit de o plebe incultă?

Evul Mediu n-a schimbat absolut nimic. Charles d'Orléans (1394 - 1465) și-a compus poeziile în lunga lui captivitate engleză (a fost închis în Turnul Londrei - din 1412 pînă în 1439) și a putut să le recite slujitorilor și musafirilor (printre ei și febrilului François Villon), abia după ce a fost eliberat și s-a stabilit în castelul din Blois.

În vremea noastră, lucrurile nu s-au schimbat semnificativ. Tot editorii și librarii prosperă pe spinarea bieților poeți famelici. Excepțiile pot fi numărate pe degete. Ofer un exemplu care atestă, încă o dată, adevărul că banii nu aduc mereu fericirea.

Primul scriitor care și-a rupt degetul mare scriind autografe a fost Willa Cather (1873 - 1947). I s-a întîmplat asta în noiembrie 1940, după ce a semnat cîteva sute de exemplare din noul ei roman Sapphira and the Slave Girl. Cartea ei s-a vîndut în mai bine de 200.000 de exemplare. Durerile au obligat-o să se interneze într-un spital din New York („French Hospital”) și au persistat multă vreme. În 30 decembrie, Willa Cather dicta o scrisoare către May Willard în care menționa că nu-și putea folosi încă mîna dreaptă. 

Un poet din Antichitate nici nu putea visa la o suferință atît de dulce.

P. S. În imagine: Anonymus, Charles I de Valois, duc d'Orléans (1473). Source: Wikimedia Commons.