N-am cumpărat niciodată o carte cu gîndul de a o așeza în bibliotecă și de a uita pe veci de ea. Nimeni nu procedează în felul ăsta. Cînd cumpăr cărți, o fac cu intenția fermă, definitivă, de a le citi imediat, pe loc, într-o singură noapte de arșiță mintală. După cum știm, nu abordăm niciodată un teanc de cărți în ordinea achiziției lor, ar fi inuman. Citim după plac, după cum ne taie capul.Ca toată lumea, am în biblioteca personală un morman înfricoșător de cărți necitite. Într-o vreme, mă gîndeam să le dăruiesc prietenilor și / sau dușmanilor, să scap de ele. Nu de mult am aflat însă că este mult mai cuminte să-ți păstrezi biblioteca. Tomurile necitite sînt de un imens, neașteptat folos. Nu cred că Umberto Eco a susținut o fantezie, cînd a pretins că simpla atingere a unei cărți (o ștergi de praf, îi schimbi locul în raft, o muți pe birou, o duci la loc fără s-o fi deschis) îți transmite ceva din conținutul ei mirific. Învățăm și fără să citim cu ochii. Prin pipăire. Printr-o lectură tactilă (cf. Memoria vegetală și alte scrieri de bibliofilie, 2007, pp.39-40)...
Înclinația noastră este să supraestimăm cărțile citite. Dacă am citit mult, trebuie neapărat să știm mult. Nici vorbă, asta este o amăgire luciferică. Nu trebuie să ne semețim. Abia mulțimea cărților necitite ne dumirește o dată pentru totdeauna ce știm și cît știm, cît de puțin însemnăm în univers. Ea ne arată limpede cît de ignoranți sîntem. A venit vremea să învățăm să fim umili. Niciodată nu-i prea tîrziu...
Kevin Mims a vorbit, într-un articol din The New York Times (îl puteți citi aici), despre tsundoku. E o practică japoneză, desigur. O s-o întreb și pe Claudia ce e cu tsundoku, japonezii ăștia vin mereu cu cîte o ghidușie de-ți stă mintea-n loc. Eu mă grăbesc să scriu aici ce am reținut din eseul lui Mims. Tsundoku este un termen care-i caracteriza, în secolul al XIX-lea, pe profesorii vicleni. Ei achiziționau multe cărți, le înșirau pe mese și pe dușumea (pe tatami, ca să fiu corect), pentru a-și uimi musafirii (școlarii, în primul rînd), dar nu citeau absolut nici una. Mulțimea de cărți necitite era tsundoku.
Termenul și-a pierdut sensul peiorativ (dacă l-a avut vreodată) și numește acum obiceiul de a trăi înconjurat de cărți, în preajma lor. Într-un fel, toți ne ocupăm cu tsundoku, chiar dacă nu sîntem japonezi și nu avem ochii oblici. Toți avem mormane de cărți necitite în jurul nostru. În bibliotecă, eu, unul, am cîteva mii de cărți, încă nu le-am numărat, din care am citit cam o treime. Restul așteaptă pe jos, lîngă pat, sau în rafturi. Restul constituie tsundoku. E pentru privitori – între care mă includ și eu.
Kevin Mims mai spune că pînă și simpla lectură a titlurilor reprezintă o binefacere și un cîștig. Ne trimite la o carte uitată, ne dă idei, ne amintește un autor. În definitiv, cărțile nu se împart în două (și numai două) categorii: citite și necitite. Alături de cărțile uitate, se află și cărți străbătute doar pe bucăți, 50 de pagini din final, cîteva pagini de la început, paragrafe întîmplătoare, tabla de materii, cuprinsul. În rest, ne-am imaginat, am citit cu mintea și închipuirea, ca Descartes, ca Blaise Pascal...
Mark Twain confirmă bănuiala lui Umberto Eco, amintită mai sus: „Într-o odaie cu cărți alese, simți într-un chip misterios că asimilezi înțelepciunea din toate aceste volume pur și simplu prin piele, chiar fără să le deschizi și să le răsfoiești”.Alte însemnări pe aceeași temă.
P. S. În imagine: Unknown Miniaturist, French (active in 1370s), Bible of Charles V (1372). Source: Wikimedia Commons.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu