Gustave Flaubert a spus de multe ori că s-ar simți foarte mulțumit dacă ar putea să-și aleagă cinci sau șase cărți pe care să le citească și să le recitească pînă la sfîrșitul vieții sale, într-un colțișor uitat. Nu i-ar fi trebuit nimic în plus. Și orice om cu mintea la cap ar trebui să-i urmeze exemplul.Prozatorul a uitat să spună un singur lucru: că iubea infinit mai mult scrisul decît cititul, că se simțea cu adevărat fericit numai cînd lucra la o propoziție cel puțin o săptămînă. Așa încît își petrecea 13 ore pe zi scriind și doar două (chiar mai puțin) răsfoind cărți și studiind limbi străine, împreună cu nepoata lui, Désirée Caroline. Voia să învețe limba engleză (și chiar a reușit) și o brumă de greacă veche și de latină (chestie care, din cîte știu și bănuiesc, i-a reușit mai puțin). De ce ținea morțiș să învețe engleză vom vedea imediat, e mai greu de spus de ce-și pusese în cap să-l citească pe Homer în limba lui lipsită de culori. Lexicul lui Homer încă nu avea un termen potrivit pentru albastrul mării sau pentru verdele maroniu al frunzelor de măslin. Din poemele lui provine sintagma „marea de culoarea vinului”. În Ulysses și aiurea, James Joyce a folosit-o cu unele variante minore: „marea de culoarea mucilor”.
La ce ne-ar folosi să citim toată viața (aceleași) 5 sau 6 cărți? Simplu și limpede: pentru a ști ceva (nu foarte mult) cu precizie, nu de mîntuială, pentru a adînci și a înțelege. Iar cînd știi bine ceva (oricît de puțin), ești pe cale să devii înțelept și nu mai ai nevoie de nimic, nici măcar de superba „Rușciuk-Hanem cu pielea ei îmbibată de santal” (p.149). Totul este să fii inspirat în alegerea cărților. Să-l urmărim, așadar, pe Flaubert:
„Adineauri am făcut puțină greacă și latină, dar nu prea grozav. Voi relua, pentru lecturile de seară, Moralia lui Plutarch. E o mină nesecată de erudiție și de gînduri [opinii, păreri, idei?]. Cît de savanți am fi, dacă am cunoaște bine măcar cinci sau șase cărți!” (p.145, scrisoare către Louise Colet, 17 februarie 1853). „Am să mă apuc, după ce te văd, de Sofocle, pe care vreau să-l știu pe dinafară. Biblioteca unui scriitor ar trebui să se compună din cinci, șase cărți, surse care ar trebui recitite în fiecare zi. Cît despre ceilalți, e bine să-i cunoști, și gata. Dar sînt atîtea feluri diferite de a citi, și e nevoie de atîta spirit ca să citești bine...” (p.134, scrisoare către aceeași Louise Colet din 26 octombrie 1852). N-ar fi rău ca măcar un volum de 500 de pagini din corespondența lui Flaubert să fie publicat de o editură serioasă. Epistolele lui nocturne reprezintă o mină nesecată de înțelepciune și bun simț. N-ar strica să avem o ediție nouă.Am spus mai sus că Flaubert n-a fost în stare să-și împlinescă dorința. Dar dacă n-ar fi fost posedat de patima caraghioasă a scrisului, oare ce cărți ar fi ales? M-am uitat recent prin scrisorile lui și m-am oprit, bineînțeles, la cinci:
1. Michel de Montaigne, Les Essais, Eseuri (ediții succesive 1582, 1588, 1591). Nu pot invoca o traducere românească. La noi Montaigne n-a avut noroc. A fost tradus prin anii 40 ai secolului trecut de Mariella Seulescu, într-o limbă de necitit, arhaizantă, pudică și cu erori inadmisibile. Un citat din Flaubert despre neprețuitul lui Montaigne:
„Mă întrebi ce cărți să citești. Citește Montaigne, citește-l încet, pe îndelete! Te va liniști. Și nu-i asculta pe oamenii care vorbesc de egoismul lui. Are să-ți placă, vei vedea. Nu citi însă cum citesc copiii, ca să te distrezi, nici cum citesc ambițioșii, ca să te instruiești. Nu! Citește ca să trăiești!... Dacă ai fi bărbat și ai avea douăzeci de ani, ți-aș spune să te îmbarci ca să faci ocolul lumii. Ei bine, fă ocolul lumii în camera dumitale! Studiază ceea ce nici nu bănuiești: Pămîntul. Dar ți-l recomand mai întîi pe Montaigne. Citește-l de la un capăt la altul și, cînd ai terminat, ia-o de la început...” (p.204, scrisoare către domnișoara Leroyer de Chantepie, 6 iunie 1857).2. William Shakespeare, Regele Lear (1607), în Opere complete 7, traducere de Mihnea Gheorghiu, București: Editura Univers, 1988, pp.103-212.
„Am recitit săptămîna asta actul întîi din Regele Lear. Cu cît mă gîndesc mai mult la el, insul ăsta [Shakespeare] mă îngrozește. Ansamblul operelor lui îmi produce un efect de stupefacție și de exaltare ca ideea sistemului sideral. Nu văd decît o imensitate în care privirea mi se pierde năucită” (p.219, scrisoare către Louise Colet, 18 ianuarie 1854).3. Miguel de Cervantes Saavedra, Iscusitul hidalgo Don Quijote de la Mancha (1605 - 1615), traducere de Edgar Papu și Ion Frunzetti, București: Editura Minerva, 1987, 4 volume.
„Recitesc în momentul ăsta Don Quijote. Ce carte gigantică! Există oare ceva mai frumos?” (p.350, scrisoare către George Sand, 23-24 februarie 1869).4. Baruch Spinoza, Etica demonstrată după metoda geometrică și împărțită în cinci părți, traducere de Al. Posescu, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1981.
„Da, trebuie să-l citești pe Spinoza. Oamenii care-l acuză de ateism sînt niște idioți. Goethe spunea: 'Cînd mă simt tulburat, recitesc Etica'. Ți se va întîmpla poate, ca și lui Goethe, să te liniștești grație acestei mari lecturi” (p.273).5. Lev Nikolaevici Tolstoi, Război și pace, traducere de Ion Frunzetti și N. Parocescu, București: Editura Univers, 1985, 4 volume.
„Citește neapărat Război și pace de Tolstoi, trei volume uriașe, la Hachette. E un roman de prim ordin, deși ultimul volum e ratat” (p.442, scrisoare către doamna Roger des Genettes, 25 ianuarie 1880).
Alte însemnări pe aceeași temă
- Cîte cărți contează cu adevărat în viața unui om?
- 13 cărți despre epidemiile care au răvășit lumea
- 5 cărți care l-ar fi mulțumit pe Flaubert
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu