Nu a fost necesar să verific pagină cu pagină Anna Karenina, deși am făcut asta, ca să-mi dau seama că, pentru o femeie care iubește pe altcineva, urechile soțului tind treptat să se îndepărteze de tîmple și, într-un final, să se desprindă de cap tot mai mult, pînă la completa lor eliberare și autonomie.Este latura comică - puternică și ineludabilă, deși mai puțin remarcată - a romanului publicat de Lev Tolstoi, pe fragmente, din 1873 și pînă în 1877, într-o revistă moscovită, și, ca ediție de sine stătătoare, în 1878.
Să ne amintim, în grabă, și de avocatul renumit la care merge Karenin. În timp ce-l ascultă pe client (și-l consideră cu o privire vicleană), individul prinde moliile care zboară prin cabinet. Karenin e disperat, vrea să se răzbune pe Anna, dar avocatul se distrează. A mai văzut încornorați, nu este la primul lui caz. Umorul situației e aproape obiectiv. Oricît de cumplită ar fi drama cuiva, lumea n-o bagă în seamă, natura e nepăsătoare.
Mă întorc la urechi. Procesul începe astfel:
„[Alexei Alexandrovici] este totuși un om cumsecade, sincer, bun, de valoare în domeniul său, își zise Anna... Dar de ce i-or fi ieșit în evidență atît de straniu urechile? Sau poate s-o fi tuns de curînd?” (vol.1, p.133).Firește, în cei opt ani de căsătorie, Anna îl privise de sute de ori pe bărbat fără a-i remarca în chip deosebit urechile. Sau vocea pițigăiată. Pentru o soție indiferentă, urechile soțului (inclusiv celelalte amănunte caraghioase din înfățișarea lui) nu contează, sînt pur și simplu inexistente. Anna nu-l iubește pe Karenin și nici Karenin pe Anna. Nu s-au gîndit niciodată la această posibilitate.
Patima pentru Vronski modifică nu numai raporturile dintre soți, dar și modul de a-l percepe pe celălalt. Urechile lui Karenin devin vizibile și sporesc în dimensiuni pe măsură ce repulsia Annei față de bărbatul ei crește. E un „dezgust fizic” (vol. 1, p.497) greu de interpretat.
Franc vorbind, bărbatul nu-și merită întru totul antipatia femeii. Nu este o nulitate, precum fratele Annei, Stepan Arkadici, să zicem. Este un om capabil de gesturi nobile, de iertare. Ca și Vronski, care își trage un glonț în piept. Și, oricum, Anna nu-l părăsește din pricina urechilor sau a tonului vocal. Iubirea ei pare un sentiment dictat de fatalitate, o stihie. Anna e purtată de iubire - așa cum sînt purtați orbii, așa cum merg somnambulii - și sentimentul exagerat nu-i oferă soluții. Iubirea îi răpește posibilitatea opțiunii, libertatea. Deznodămîntul a fost scris, Anna îl presimte deja, îl acceptă fără să i se împotrivească:
„Sînt ca o coardă prea întinsă, care trebuie să plesnească! Nu s-a sfîrșit încă... dar se va sfîrși îngrozitor” (p.500).Încordarea narațiunii nu exclude, totuși, ironia și caricatura. Naratorul observă tot ceea ce observă și Anna. Iar Anna nu mai are ochi decît pentru urechile soțului: „Văzu un cupeu din care ieșiră o pălărie neagră și atît de bine cunoscutele urechi ale lui Alexei Alexandrovici" (vol. 1, p.241).
Cînd vezi doar urechile unui bărbat și nimic altceva, ori a rămas într-o ureche, ori îl urăști de moarte.
Pentru a redacta această notă, am folosit ediția: Lev Tolstoi, Anna Karenina, volumele 1 + 2, traducere de M. Sevastos, Ștefana Velisar-Teodoreanu și R. Donici, București: Editura Univers, 1980.P. S. Din corespondența lui Cehov am înțeles că problema urechilor crescătoare ale stimabilului Alexei Alexandrovici Karenin a fost sesizată imediat de contemporani.
P. P. S. În imagine: Hieronymus Bosch (c. 1450 - 1516), The Garden of Earthly Delights (circa 1480-1490). Detail. Source: Wikimedia Commons.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu