10 întrebări despre cărțile care m-au format la care vă invit să răspundeți

Există publicații prestigioase, The Guardian, de exemplu, care pun același set de întrebări (5, 10) autorilor contemporani la ocazii festive (nominalizări la un premiu venerabil, o lansare de carte, împlinirea unei sume rotunde de ani, 150, să zicem). 

Întrebările rămîn mereu aceleași, doar scriitorii se schimbă. Bănuiesc că nu sînt chestionați decît o singură dată, chiar dacă iau premiul Nobel de două ori, chiar dacă nu-l iau deloc, precum Philip Roth. Nu-i nici o tragedie. Poți muri fericit și fără Nobel. 

Nu voi repeta întrebările din The Guardian, am respectat dintotdeauna copyright-ul, blogul meu nu poate fi trecut la spam. Am formulat altele de uz personal și vă invit să participați și Dvs. la acest joc asemănător jocului comentat de mine în notele anteriare: cel cu „insula pustie” (e un joc franțuzesc, care a prins și la vecini).

1. Prima carte de care îmi amintesc
Am citit manualele părinților, unul era o chrestomație literară: conținea fragmente din noua literatură română, inclusiv un capitol din Cronică de familie de Petru Dumitriu, inclusiv un capitol din Setea de Titus Popovici, inclusiv un capitol din Bărăgan de Valeriu Em. Galan. Ce să zic? Capodopere... Îl țin minte pe autorul pomenit la sfîrșit, pentru că și prenumele mele se întîmplă să fie aceleași: Valeriu și Emil. A fost o tradiție din familie, toată lumea la noi a primit două prenume, după sfinții mucenici din sinaxarul catolic, dar cel mai frumos nume l-a avut tot bunica din partea tatălui: Matelda.

2. Cartea care mi-a terorizat copilăria
Cu siguranță Arcașul verde de Edgar Wallace. Citeam romanul în bucătărie pînă noaptea tîrziu, să nu deranjez somnul părinților. De îndată ce vedeam că perfidul arcaș își lăsa în odaia ferecată a victimei (un infractor care-și merita oricum supliciul) semnul de rău augur (săgeata verde), eram cuprins de o panică imposibil de stăpînit. Nu-l simpatizam pe infractor, dar încercam groazele lui. Aș menționa și Elixirele diavolului de E.T.A. Hoffmann, din care nu mai țin minte absolut nimic cu excepția trăirilor de graniță.

3. Cartea pe care mi-aș dori s-o citesc pentru prima oară în august 2020
N.V. Gogol, Suflete moarte. Poem. Dar nu se mai poate, am citit-o deja la sfîrșitul facultății. Mai bine n-o citeam. M-am privat de o plăcere neîndoioasă.

4. Cel mai ciudat loc în care am citit
Pe acoperișul blocului cu 4 etaje din bulevardul Primăverii, nr.13, în toate vacanțele de vară. Acolo am străbătut Mănăstirea din Parma de Stendhal.

5. Cartea de pe noptieră
Să nu-mi reproșați că o citesc abia acum, nimeni n-a străbătut Biblioteca Babel în întregime: Howard Jacobson, Chestiunea Finkler. Nu voi repeta că este un Philip Roth născut în Marea Britanie. El pretinde că este, mai degrabă, reîntruparea lui Jane Austen într-un bărbat evreu, născut în 25 august 1942. Pentru romanul Finkler Question, Jacobson a primit în 2010 Man Booker Prize.

6. Cartea pe care am citit-o de cele mai multe ori
Neîndoielnic, Cavalerii teutoni (Purtătorii de cruce) de Henryk Adam Aleksander Pius Sienkiewicz. Abia în 2005, cînd am scris Porunca lui rabbi Akiba (modificată și rescrisă în proporție de 70 % pentru ediția recentă), am observat că prozatorul polonez a avut mai multe prenume decît subsemnatul. Dar, în materie de prenume, nimeni nu-i întrece pe Picasso și Dali. Verificați, vă rog.

7. Cărțile care m-au ajutat să devin „cel mai rafinat eseist de azi”
Seria celor 7 volume de Teme de Nicolae Manolescu. Și încă: eseurile lui Alexandru Călinescu din Interstiții și Adriana și Europa.

8. Cartea care m-a ajutat să-mi descopăr ironia
F. M. Dostoievski, Însemnări din subterană.

9. Cartea pe care aș vrea s-o recitesc în viitorul apropiat
Război și pace de Lev Nikolaevici Tolstoi. Dar nu știu dacă voi mai apuca.

10. Cartea pe care n-am reușit niciodată s-o străbat pînă la capăt
Jane Austen, că tot am pomenit-o mai sus, Mîndrie și prejudecată.

P. S. În imagine: Albert Anker (1831 - 1910), Bauer, im Bett lesend I. Source: Wikimedia Commons.