Abia după ce ți-ai vîndut la anticar biblioteca, poți să te-apuci de recitit

Mi-am făcut o mică antologie de opinii cu privire la obiceiul re-citirii. Am străbătut cîteva articole pe această temă, încît s-a adunat un material prețios, un tezaur de sapiență. Și ar fi păcat să-l țin doar pentru mine, să mă port ca un avar. 

Înțelepciunea, am mai notat asta, înseamnă a dărui absolut tot ce ai. E o prostie să crezi că dacă ai strîns proprietăți, obiecte, averi, le vei duce cu tine în cer. În momentul culminant, e bine să nu deții nimic, nici bunuri mobile, nici idei mai mult sau mai puțin imobile.

Iată ce spune André Gide în povestirea L'Immoraliste (1902):

„Te amăgești că posezi ceva, cînd în realitate tu ești cel posedat”: „On croit que l'on possède et l’on est possédé”.

Cărțile mi le-am dăruit deja, fie prietenilor, fie dușmanilor, fie anticarilor. Mi-am ars toate caietele din studenție cu notițe ilizibile și, în parte, prea exaltate, nimic nu-i mai deprimant decît să vezi cît de respectuos ai fost cînd ai citit cîteva tratate filosofice (Monadologia, să zicem).

Am dus la anticari biblioteca. Am făcut, deci, pustiu în jur. Să trecem, cu voia Domnului și a sfinților, la problema recitirilor. Aș începe așa: recitirea presupune din capul locului că ai păstrat foarte puține cărți, „cel mult cinci”, cum ne-a sfătuit Flaubert.

Într-un eseu foarte cunoscut, On Reading Old Books, William Hazlitt a spus: „Urăsc cărțile noi. Posed douăzeci sau treizeci de volume pe care le-am citit mereu și mereu și ele rămîn singurele pe care mi-am dorit să le citesc vreodată”. 

Hazlitt numește trei autori, dar nu oferă lista completă a celor 20 de cărți preferate. Principalul lui argument ține de plăcere. A reciti înseamnă a (re)trăi ori de cîte ori vrei o plăcere deja garantată printr-o experiență mai veche. Hazlitt nu consemnează decepții, el crede că eul este o substanță imuabilă. Dacă ți-a plăcut ceva la tinerețe, te va bucura și la senectute. În opinia lui, plăcerea este repetabilă. Și, mai ales, nu se uzează niciodată. Nu sînt foarte sigur că are dreptate. V-am spus deja ce părere jalnică am cu privire la mintea mea de odinioară (nu mult diferită de cea de acum), la sinele meu, miezul sempitern de sub coaja aparențelor. Nu insist fiindcă am găsit la altcineva un pasaj oarecum opus ca intenție și scop.

Să-l considerăm, deci: „Adevăratul secret al re-citirii e pur și simplu acesta: Nu este posibilă. Personajele din cărți rămîn aceleași, cuvintele nu se modifică niciodată, dar cititorul se schimbă întruna” (cf. Verlyn Klinkenborg, vezi aici). 

Fraza contrazice tot ce a crezut și a afirmat acum două secole ilustrul William Hazlitt. Sinele nu se păstrează identic în timp. E ceva rapsodic, intermitent. Memoria nu dovedește nimic. Din acest motiv, a pretinde că poți re-trăi întocmai o plăcere de altădată este o amăgire. Montaigne a descoperit cel dintîi faptul că sinele nostru este „ondoyant et divers” și a consemnat în Eseuri această permanentă mișcare, Montaigne en mouvement. Nu insist.

Opinia lui Klinkenborg mi se pare, deci, mai aproape de adevăr. Am verificat-o pe pielea mea.

Aș divulga ca dovadă irefutabilă un amănunt biografic. Mi-am propus odată să citesc o carte care mă fermecase în copilărie. Am încercat să retrăiesc plăcerea de atunci, bucuria, senzațiile. Am deschis cartea și după un singur capitol m-am îngrozit. Totul era atît de strident, atît de neverosimil și de hilar, încît n-am fost în stare să continui lectura. Am aruncat cartea la gunoi. Și m-am întrebat în modul cel mai serios: „Eu am fost acela care...?”.

Dacă eu am fost acela care s-a lăsat fermecat de o carte cu multă vreme în urmă, înseamnă că eu (cel de astăzi) nu mai sînt eu (cel de atunci). Mai simplu nu se poate...

Alte însemnări afine:

• Cînd aveți mai multe cărți decît puteți citi într-o viață de om, practicați „tsundoku”
• De ce marii cititori nu posedă întotdeauna biblioteci stufoase

 

P. S. În imagine: David Teniers the Younger or David Teniers II (1610 – 1690), Der Gelehrte in der Stube. Source: Wikimedia Commons.