Ca tot omul „erudit”, am cărți pe care le-am citit de multe ori (cîteva zeci), cărți pe care le-am citit numai o dată (cîteva mii), cărți pe care le-am răsfoit pentru a găsi un paragraf (cîteva sute) și, cele mai multe (restul imens, cutremurător), cărți albe, din care cunosc doar titlul și autorul. Sau doar titlul. Sau doar autorul. Sau nimic. Beznă...Și dacă veni vorba de nimicul care rămîne, m-am întrebat azi (pe cînd răsfoiam într-o doară Alan Jakobs, The Pleasures of Reading in an Age of Distraction, 2011) după cît timp uităm complet o carte... Mă refer la oameni ca mine, obișnuiți, cu memorii failibile. N-o să înșir lucruri ieșite din comun.
Cred că toată lumea a experimentat faptul următor. Culegi o carte din raft, ești foarte sigur că n-ai citit-o și constați cu stupoare că ai trecut prin ea măcar o dată. Cum? După semne indubitabile. Ai notat un cuvînt, ai subliniat o frază, ai marcat un paragraf, ai corijat o greșeală de tipar. Ai citit, dar lectura nu ți-a folosit la nimic. Sau ți-a folosit, dar nu poți spune precis în ce chip. N-a lăsat vestigii. Ți-ai lărgit vocabularul, să zicem. Dar ai uitat toate celelalte, inclusiv plăcerea de a o citi, dacă a existat o plăcere.
Știu precis că am citit cu plăcere Suflete moarte, era imediat după facultate, îmi amintesc, deci, faptul că am citit cartea, dar peste ani (destul de rapid, se pare) am uitat complet povestea, personajele, totul. Nu are rost să caut o explicație. M-am simțit rușinat (deși nu aveam de ce), și am recitit romanul lui Gogol cu cea mai mare luare aminte, încordat și ferm hotărît să nu mai uit nici un detaliu semnificativ. Observ că uitarea distruge și plăcerea. Sau, mai corect, poate, plăcerea nu are memorie, trebuie repetată. Nu sîntem în stare să memorăm senzațiile.
Am ajuns și la exemple. Voi da cinci, fiindcă tot e o cifră afecționată de bloggeri.a) Giovanni Boccaccio, Viața lui Dante. O traducere din anii 60, biografia poetului. Am uitat aproape tot. Cu o excepție. Dante avea o memorie formidabilă, asista la o discuție și apoi, în finalul ei, după un ceas sau mai multe, comenta amănunțit toate replicile personajelor.
b) Thomas Mann, Lotte la Weimar. Păstrez în minte doar atît. Lotte a ajuns în casa lui Goethe dimineața. Maestrul nu s-a trezit încă. Admiratorii vorbesc în șoaptă. Lotte observă cu uimire că musafirii nu știu despre Goethe decît fantezii, legende. Omul real s-a ascuns cu totul în spatele acestor invenții...
c) E.T.A. Hoffmann, Elixirele diavolului. Nimic. Doar anxietatea indusă de întîmplările narate.
d) William Faulkner, Zgomotul și furia. Absolut nimic. Nu mă miră deloc. Faulkner nu mi-a plăcut prea tare niciodată.
e) Vincent Buranelli, Edgar Allan Poe. O biografie a poetului american. Sînt sigur că am citit-o de mai multe ori, am discutat-o cu prietenii poeți. Neant...
Am uitat. Uităm. Oare de ce? Există o viață a memoriei independentă de conștiința noastră? De ce Dante Alighieri și Boccaccio (ca să nu mai vorbesc de cei vechi) puteau ține minte atîtea lucruri și noi nu mai sîntem în stare? Ce am pierdut după atîtea secole? Ni s-a uscat creierul? N-ar fi rău să căutăm un răspuns...
P. S. În imagine: Paul Klee (1879 - 1940), Ohne Titel (um 1939). Source: Wikimedia Commons.
3 comentarii:
Uitarea de care vorbiți nu cred că ține de starea de degradare a memoriei (părerea mea). Cred că fiecare individ are un raport propriu între capacitatea de asimilare a informațiilor și modul specific cum creierul propriu are timp destul sau este stimulat să-și adâncească, ”întărească” amintirile.
Se pare (sunt sumedenie de articole) că îmbunătățirea memoriei ține de un antrenament specific iar acesta este independent de nivelul de educație sau de ocupația indivizilor.
Cum ne ameliorăm memoria? Din toate metodele, trucurile tehnicile existente cred că acestui blog i se potrivește mănușă, istorioara poetului Simonides, povestită de Cicero :)
De curînd, am citit un articol intitulat „Cum ne ajută învățămîntul să uităm aproape tot” și m-am amuzat copios. Eu nu cred deloc că învățămîntul afectează grav memoria. Dar cred, ca și Dvs., că din comoditate sau neatenție, uităm (sic!) cu totul că memoria trebuie păstrată / întărită prin exerciții zilnice (ca și mușchii corpului, de altfel). N. Steinhardt învăța în fiecare zi o poezie nouă. Și bine făcea. N-ar fi rău să-i urmăm exemplul :)
O poezie scurtă mai treacă meargă dar nu-mi vine să cumpăr rebusuri precum colegii mei navetiști :)
Trimiteți un comentariu