Seneca despre lăcrimarea postumă

Mă întreabă un prieten dacă stoicul ipotetic, pe care l-am citat nu de mult, a iubit pe cineva. Greu de spus, mă îndoiesc: iubirea nu era o virtute în ochii stoicilor din Antichitate și dintotdeauna. Nu s-au omorît cu iubitul...

Mă întorc la filosoful ipotetic. Nu-i cunosc, așadar, nici o iubire, n-am citit nicăieri că s-a îndrăgostit prea tare de cineva. În definitiv, stoicii erau foarte secretoși, foarte discreți... Cine știe, poate a iubit o matroană indiferentă, poate a fost înșelat, poate și-a prins femeia cu un centurion tînăr, cu un gladiator musculos, poate și-a smuls părul din cap fir cu fir, poate a rămas chel și plin de resentimente, poate n-a avut pur și simplu noroc. Nu poți avea noroc întotdeauna, joci la zaruri și pierzi. Să-l lăsăm, deci, în apatia lui și să ne întoarcem la citat.

Iată cum sună: „Dacă un om trage să moară, lasă-l dracului în pace și vezi-ți de treabă; iar dacă a murit, nu te mai holba la el, aruncă-l într-o groapă și treci mai departe”.

Filosoful e aspru, recunosc. Dar are vreun temei, există vreo situație în lumea sublunară care i-ar justifica aserțiunile? Mă tem că da. Două lucruri mă fac să susțin asta. Primul se referă la aviditatea euforică cu care oamenii așteaptă, privesc, verifică și apoi comentează îndelung moartea unui seamăn de-al lor. Nimeni nu-și păstrează cumpătul. Toți se simt dintr-o dată importanți. Și, în secret, se bucură că i-au supraviețuit: „Bine că a fost el, nouă nu ni se poate întîmpla asta...”.

Al doilea se referă la spectacolul înhumării. Întotdeauna penibil. Străini, curioși, bîrfe pioase, țipete, bocitoare, pîraie de lacrimi, prăbușiri în leșin, săruri, secreții nazale zgomotoase, discursuri despre proeminența mondială a mortului (a fost întruchiparea tuturor virtuților), ospățul final, beția generală, uitarea...

Într-o epistolă către Lucilius (nu pot controla acum numărul ei), Seneca meditează la o întrebare ciudată: „Se cuvine să-i plîngem pe morți?” Răspunsul său e direct: nu. Morții sînt oricum mai fericiți decît noi. În nici o împrejurare a vieții noastre, nu se cade să rîdem / să plîngem / să gesticulăm. În primul rînd, fiindcă vom fi suspectați de îndată de ipocrizie. Toată lumea ne va măsura din ochi durerea. Dacă vom plînge, se va spune că o facem pentru spectacol, ca să fim văzuți și măsurați de ceilalți. Dacă nu vom plînge și nu vom arăta omenirii un chip descompus, mulțimea va spune, iarăși, că nu l-am prețuit suficient pe defunct, că n-am pus destul suflet în doliu...

N-o mai lungesc, trebuia să scriu despre iubire, despre mîinile care se strîng pentru ultima dată. O voi face într-o notă ulterioară, dacă voi fi în stare, deja m-a cuprins un plîns și o jale de nu pot să vă spun nici măcar Adio....


P. S. În imagine: „Apollon and the nine Muses” (Pompeii, Triclinium, c. 64 AD). Source: Wikimedia Commons.