Italo Calvino și romanțul cititorilor. Cele 10 trepte pînă la inima Ludmilei

               E vorba, firește, de o carte-manual.

Există în retorică o figură / un procedeu numit/ă de retoricieni „apostrofa / interpelarea cititorului”. Figura a primit diferite forme la prozatorii vechi și noi: Sterne, Fielding, Balzac, John Barth, Kurt Vonnegut, Philip Roth etc. Ofer cîteva exemple formulate de mine ad hoc, pentru a vă face o idee cu privire la subtilitățile retoricii:

• - „Și acum, dragă cititorule, te voi lăsa să-ți închipui singur ce s-a întîmplat între cei doi tineri inocenți. Eu voi trage ușa după mine și îmi voi acoperi pudic ochii și urechile...”;
• - „Cititor josnic și pervers, cum de ți-ai putut imagina că Eliza, blînda Elisa, sărmana Eliza, l-a putut trăda pe nobilul Josh? Mi-e rușine de tine. Numai la prostii îți stă mintea...”;
• - „Cititor tîmpit, nu ești în stare să pricepi nimic din ce-ți spun aici. Ai o minte de găină...”;
• - „Cititorule, ai observat deja cu siguranță cît de subtil sînt. Am știut eu pe cine să mă bazez...”;
• - „Iubite cetitoriule, te iubesc cu o ură ne'mpăcată...”.  

Interpelarea (frecventă odinioară) a ieșit din modă. Azi este folosită destul de rar și mai cu seamă ironic / parodic, în scop de amuzament reciproc, se veselește și autorul, ne eselim și noi. Italo Calvino a avut ideea să construiască un întreg roman folosind acest procedeu retoric. A rezultat ceea ce avem în față.

Nu cred că există foarte mulți cititori care au simțit vreo plăcere ascuțită străbătînd cele 10 începuturi de roman, cele 10 trepte pe care trebuie să le străbată Cititorul sfios pînă la inima Ludmilei sale. Aș aminti propoziția din final: 

„Te opreşti o clipă să reflectezi asupra acestor cuvinte. Apoi, fulgerător, hotărăşti că vrei să te însori cu Ludmila”.

De distrat s-au distat, nu spun nu. Dar plăcerea rămîne una pur intelectuală. Cartea se cuvine citită (este o lectură obligatorie, de altfel) pentru ingeniozitatea eminentă a autorului.

Italo Calvino spune limpede în textul introductiv: În acest roman, am dus la extrem ceea ce a inaugurat Edgar Allan Poe (în „Corbul” plus „Filosofia compoziției”) și a ilustrat Jorge Luis Borges în unele dintre povestirile sale („Apropierea de Almotasim”). Scrisul nu mai este o demiurgie frenetică, un efect al inspirației, o țîșnire, un dar al Muzelor divine. A devenit o „ars combinatoria”, o activitate lucidă, un calcul meticulos.

Compoziția lui Italo Cavino e discutată îndeosebi la cursurile de naratologie și este privită mai degrabă ca un eseu decît ca o ficțiune propriu-zisă. Notorietatea ei printre studenți și „specialiști” este imensă. Cînd s-a redescoperit rolul fundamental al cititorului în „realizarea” textului (în anii 70 ai secolului trecut), scrierea unui astfel de roman a devenit inevitabilă.

Cine nu zîmbește cînd parcurge un pasaj precum cel transcris mai jos de mine? Să ne amuzăm, deci:

„[Și acum, cititorule,] alege-ţi poziţia cea mai comodă: aşezat, întins, ghemuit, culcat. Culcat pe spate, pe o parte, pe burtă. În fotoliu, pe canapea, pe balansoar, pe şezlong, pe taburet, în hamac, dacă ai un hamac. Pe pat, fireşte, sau în pat. Poţi să stai şi cu capul în jos, în poziţie yoga. Cu cartea întoarsă, bineînţeles. 

Sigur, nu există o poziţie ideală pentru citit. Cîndva se citea în picioare, în faţa unui pupitru. Oamenii erau obişnuiţi să stea nemişcaţi, în picioare. Aşa se odihneau cînd erau obosiţi de călărit. Nimănui nu i-a dat prin cap să citească în şa: totuşi, acum, ideea de a citi călare, cu cartea pe coama calului, ori atîrnată de urechile calului cu nişte hamuri speciale, ţi se pare atrăgătoare. Cu picioarele în scări, ar trebui să fie foarte comod pentru citit; picioarele ridicate în sus sînt prima condiţie ca să te bucuri de lectură. 

Bine, ce mai aştepţi? întinde picioarele, pune-le, dacă vrei, pe o pernă, pe două perne, pe braţele divanului, ale fotoliului, pe o măsuţă, pe birou, pe pian, pe globul pămîntesc. Scoate-ţi pantofii mai întîi. Asta, dacă vrei să ţii picioarele ridicate; dacă nu, pune-i la loc. Şi acum nu sta acolo, cu pantofii într-o mînă şi cu cartea în cealaltă...”.

Chiar așa: Nu uitați, dragii mei cititori, de pantofi!

Am folosit Italo Calvino, Dacă într-o noapte de iarnă un călător, traducere de Anca Giurescu, Iași: Polirom, 2006, 310p. În octombrie 2015, romanul lui Calvino s-a reeditat la Editura ART. Pe site-ul editurii, un exemplar costă 34 lei.

P. S. În imagine: Carl Schmitz-Pleis (1877 - 1943), A young woman reading on a balcony. Source: Wikimedia Commons.