5 semnificații ale frumosului. David Konstan și ideea de frumos la greci și romani

Mă uit peste judecățile celor care au citit  înaintea mea cartea lui David Konstan, Beauty: The Fortunes of an Ancient Greek Idea (2014), și tresar: o unanimă, nemeritată subapreciere. Cum s-o explic?

Îmi dau seama, astfel, cît de trainică a fost și mai este (pre)judecata că grecii nu au avut un termen pentru ceea ce numim astăzi „frumos” și că anticii și medievalii au fost departe de o privire strict estetică. Ei și urmașii lor nu considerau, de pildă, că statuia lui Venus din Milo, templele de pe Akropolis sau, mai tîrziu, catedrala de la Saint-Denis se cuvin apreciate după criteriul frumuseții. Erau utile (aveau o funcție religioasă), nu frumoase. Prin urmare, frumusețea este o invenție modernă. Așa să fie oare? „Can the Greeks really have lacked the very idea of beauty?”

La consolidarea acestei credințe persistente au lucrat, printre alții, Władysław Tatarkiewicz și Umberto Eco. În Istoria esteticii, Bucureşti, Editura Meridiane, 1978, vol. 1, pp.171-195, Tatarkiewicz subliniază în mod repetat - la pp.172, 173, 174, 182 etc., imprecizia noţiunii de „frumos” („kallos” sau „kallon”) în gîndirea greacă, în general, şi la Platon, în special.

Autorul scrie: „Elogiind frumuseţea [în „Banchetul”], Platon elogia ceva diferit de ceea ce înţelegem astăzi prin termenul respectiv” (p.172). De ce? În primul rînd, fiindcă Platon vede o legătură foarte strînsă între frumos şi bine. Din Philebos şi Timaios rezultă că frumosul se defineşte prin măsură,  proporţie și simetrie. Dar aceleaşi determinaţii caracterizează şi ideea de Bine. Așadar, scrie autorul polonez, „conceptul de frumos nu se deosebea prea mult de un concept al binelui larg înţeles. Platon putea – şi a şi făcut-o – să utilizeze termenii unul în locul altuia. Banchetul său poartă subtitlul ‘Despre bine’, tratînd însă despre frumos. Ceea ce spune acolo despre ideea de frumos coincide cu ceea ce spun celelalte dialoguri ale lui despre ideea de bine. Aceasta nu era opinia personală a lui Platon, ci părerea general acceptată a anticilor”(pp.173-174). Mi se pare dubios și improbabil ca toți grecii să fi gîndit la fel. Nu-i cu putință.

În Arta şi frumosul în estetica medievală, Bucureşti, Editura Meridiane, 1999, cap.II: „Sensibilitatea estetică medievală” (pp.11-26) și apoi în Istoria frumuseţii, Bucureşti: Editura RAO, 2005, Umberto Eco pune frumuseţea în opoziţie cu dorinţa: 

„Dacă ar fi să reflectăm asupra acelei atitudini de detaşare care ne permite să definim drept frumos un bine care nu trezeşte în noi dorinţa, am înţelege că, în fond, vorbim despre Frumuseţe ori de cîte ori ne bucurăm de ceva pentru simplul fapt că aceasta există, indiferent dacă acel lucru se află sau nu în posesia noastră”. Un „bine care nu trezește în noi dorința”! Definiţia lui Eco este un amestec între echivalarea platoniciană a frumosului cu Binele şi credinţa kantiană a frumosului, „finalitatea fără scop” ce trezeşte o „plăcere gratuită” (pp.9, 11).

David Konstan oferă, înainte de orice, o minuțioasă analiză terminologică. El începe cu poemele homerice și nu uită să comenteze un fragment dintr-un poem atribuit lui Sappho (fr. 16: „Cine-i frumos e frumos atîta timp cît se află sub ochii tăi”), care ar sugera dictonul de mai tîrziu că „frumusețea stă în ochii privitorului, nu în obiectul privit” (p.45). În treacăt fie spus, sfîntul Augustin credea că frumusețea stă de fapt în însușirile obiectului. A se vedea citatul din post scriptum...

Ceea ce remarcă David Konstan este că termenul „kállos” (și contextele în care își face apariția) arată luminos că grecii au gîndit frumosul ca fiind strîns legat de „aparența” vizuală, în general, și de atracția erotică, în particular (pp.9-30, 62-72, 125). Dar tot grecii găseau că unele artefacte (pp.41-42, 96-97) și chiar unele entități de natură spirituală (sufletul, virtuțile, numelel) sînt frumoase, în măsura în care - și ele - ilustrează măsura și proporția (p.84). La greci, opoziția kantiană dintre frumos și dorință nu există (pp.183-187).

Aș aminti că grecii și romanii (cu un bogat vocabular pentru frumos: „pulcher”, „formosus”, „bellus”, „speciosus” etc.) nu au deosebit frumosul „natural” de frumosul „estetic” (pp.148-169).

În încheierea acestei note, aș propune, pornind de la monografia lui David Konstan, o tipologie semantică a frumosului. Este frumos, așadar,
          1. ceea ce respectă măsura, proporția, armonia; lucrul bine făcut, nobil (grecii și romanii);
          2. ceea ce trezește în noi o atracție erotică (grecii);
          3. ceea ce place văzului (Thoma de Aquino);
          4. ceea ce este armonios în el însuși, dar și modul de a privi ceea ce este armonios în el însuși (Augustin, David Hume);
          5. ceea ce impune o contemplație dezinteresată (Immanuel Kant, Umberto Eco, Roger Scruton).

La rîndul său, frumosul implică două specii de iubire, pentru că și iubirea e de mai multe feluri: una erotică (la greci și romani) și una mai apropiată de ceea ce creștinii au numit „agape” / „caritas” (la filosofii medievali și renascentiști).

Pentru a redacta această notă am folosit David Konstan, Beauty: The Fortunes of an Ancient Greek Idea, Oxford University Press, 2014, x + 262 p.

P. S. Să citim, mai întîi, ce a scris sfîntul Augustin în Confesiuni (IV, XIII: 20, traducere de Eugen Munteanu, Nemira, 2003, p.87):

„Nu cunoșteam însă pe atunci toate aceste adevăruri. Îndrăgeam lucrurile frumoase, dar inferioare și pieritoare, îndreptîndu-mă astfel către prăpastie / infern. Spuneam adesea prietenilor mei: „- Oare iubim noi vreun lucru dacă nu este frumos? Dar, în definitiv, ce este frumosul? Și ce este frumusețea? [Quid est pulchrum? Et quid est pulchritudo?] Ce anume ne atrage și ne leagă de lucrurile pe care le iubim? Dacă ele nu ar avea o anumită distincție și o anumită formă frumoasă, nu ne-ar mișca și nu ne-ar atrage în nici un fel". Cînd priveam cu atenție lucrurile, observam că există o deosebire între frumusețea unui obiect privit ca un întreg și frumusețea care rezultă dintr-o potrivire exactă între părți separate, așa cum, de exemplu, fiecare parte a corpului se află în acord cu întregul din care face parte, sau cum încălțămintea se potrivește pe picior și așa mai departe. Această constatare a țîșnit în mintea mea asemeni unui izvor din adîncul inimii mele și am scris atunci o carte intitulată Despre frumos și despre bine-proporționat / De pulchro et apto, în două sau trei cărți, dacă-mi amintesc bine. Tu știi cîte au fost, Doamne, căci eu am uitat. Oricum, acum nu o mai am, căci s-a pierdut în nu știu ce împrejurări”.

P. P. S. Cartea la care se referă Konstan, cînd menționează opinia lui Roger Scruton (pp.9-10, 27) este, desigur, Beauty, Oxford: Oxford University Press, 2009.

P. P. P. S. În imagini: Robert Frederick Blum (1857–1903), Untitled / Figure of Woman in Ancient Greek Dress (1881). Source: Wikimedia Commons.