De ce să mă tem de moarte? Icre negre am mîncat, femei am avut, mi-am cumpărat pînă și un Dodge...

Nu știu dacă toți oamenii își fac bilanțul, cînd sînt pe moarte, sau în preajma ei. Mai degrabă, nu. Au ceva mai urgent de realizat. 

Și, oricum, de obicei (sau întotdeauna), moartea le-o ia înainte, e mai agilă decît bietul muribund. Și apoi, la ce bun să faci adunări și scăderi (5 momente de fericire, alte 5 de necaz, 5 momente nedecise, nici albe, nici negre, de culoarea spălăcită a vieții), cînd știi prea bine că tot nu-ți vor folosi la nimic. În fond, nimic nu te consolează după ce ai închis ochii o dată pentru totdeauna. Cinic vorbind, adică alungînd orice iluzie, bilanțul cu pricina nu poate transforma faptul morții în ceva acceptabil, într-o epifanie.

Îmi amintesc că poetul Mihai Ursachi a mărturisit odată că nu simte nici cea mai mică spaimă în fața morții: 

„De ce m-aș teme de ea, icre negre am mîncat, vin de Porto am băut, femeile m-au căutat, și nu în număr mic, lumea am colindat-o, am locuit în Țicău, în Lisabona, în La Jolla, în Texas, în California, la Doi Peri, l-am citit pe Heidegger pe cînd înotam pe spate în Pacific, mi-am cumpărat un Dodge încăpător (pot urca zece femei în el și tot mai rămîne loc pentru a unsprezecea), de muncit n-am muncit nici o secundă la Stat, n-am fost rob nimănui, sînt în orice clipă pregătit, moartea poate să vină oricînd, o aștept...”. 

Era în 1990, Ursachi avea 49 de ani. A murit în 10 martie 2003. N-am conchis din afirmația lui că un om trebuie să mănînce neapărat icre negre pentru a spune că a trăit din plin și că nu se teme de moarte. Și n-am dedus, firește, nici măcar faptul că poetul chiar nu simțea un frison, cînd se gîndea la sfîrșit.

Sigur, oamenii trăiesc dintotdeauna ca și cum nu vor muri niciodată, pentru ei moartea este o imposibilitate, se întîmplă doar altora, într-un timp care nu coincide cu al nostru. Bilanțul vieții este, așadar, o raritate, un lux întunecat, deși în Evul Mediu, era o practică obișnuită. Mai nou a devenit ceva facultativ, un moft, o preocupare bigotă, ceva desuet.

Și totuși, vi-l amintiți pe Don Fabrizio Corbera, principe de Salina, duce de Querceta, marchiz de Donnafugata, protagonistul romanului Ghepardul? Am recitit de curînd (asta înseamnă chiar ieri) partea a șaptea a cărții lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa, care începe așa: 

„Don Fabrizio cunoştea senzaţia aceea dintotdeauna. De zeci de ani simţea cum fluidul vital, facultatea de a exista, viaţa deci, şi poate şi voinţa de a continua să trăiască se scurgeau din el încetul cu încetul, dar necontenit, ca firişoarele de nisip care se îngrămădesc şi curg unul după altul fară grabă şi fară opriri prin orificiul strîmt al unei clepsidre” (p.230).

Și apoi: 

„Făcea ultimul bilanț al vieții sale, voia să strîngă la un loc, din imensul morman de cenuşă al indiferenţei, firişoarele de aur ale momentelor fericite... În umbra care se întindea încercă să socotească cît timp trăise cu adevărat: creierul nu mai reuşea să facă un calcul simplu... 'Am şaptezeci şi trei de ani, am trăit cu adevărat, vreo doi... trei cel mult'. Dar durerile, plictiseala cît însemnaseră? Era inutil să se forţeze să socotească: tot restul, şaptezeci de ani” (pp.239-240).

Din păcate, concluzia este una singură: nu-i bine să-ți faci un bilanț decisiv, mai ales cînd nu mai ai posibilitatea de a-l corija și îmbunătăți. Rezultatul iese întotdeauna (dar întotdeauna!) negativ. Decît să trăiești încă o dezamăgire, mai bine îl amîni indefinit... Judecata o vor face alții... (miercuri, 13 septembrie 2017)

P. S. Am folosit: Giuseppe Tomasi di Lampedusa, Ghepardul, traducere de Gabriela Lungu; cuvînt înainte de Gioacchino Lanza Tomasi, Bucureşti: Humanitas Fiction, 2011.

P. P. S. În imagine: Bertha Wegman (1847-1926), Woman in mourning (circa 1890). From Wikimedia Commons.