De ce m-am hotărît să nu mai re-citesc nimic și de ce sînt furios că nu mă pot ține de cuvînt

Mi se întîmplă să recitesc destul de rar vreo carte, fiindcă pur și simplu nu am timp. Alții au poate mai mult noroc, un destin mai ferice, citesc mai repede și pricep instantaneu. Eu n-am avut parte de această fericire.

Dacă aș avea și mai mult timp la dispoziție, dacă s-ar lungi zilele și nopțile, tot nu m-aș apuca să recitesc. A, să nu uit (asta e o paranteză), recitesc doar cărți și articole redactate de filosofi, am nevoie de ele la școală, altfel nu m-aș apuca tocmai acum să le citesc a zecea oară (fără să pricep nimic, bineînțeles). Dar în această notă mă refer la cărți de ficțiune. Doar pe acestea nu le recitesc. V-am dezvăluit și motivul: n-am timp. Și nici nu sînt profesor la Litere. N-am timp pentru că sînt foarte curios. Vreau să citesc cît mai mult din ceea ce se scrie și se publică azi, vreau să fiu up-to-date.

Știu, nu e nevoie să-mi amintiți, mulți cititori de vîrsta mea (chiar profesori) se retrag din fluxul feroce / satanic al noilor apariții editoriale și preferă să re-citească. Citesc la țară, au proprietăți, livezi, culeg cireșe în mai. Și mulți spun: „De la o vreme nu mai citesc, re-citesc. A reciti o carte înseamnă a citi de plăcere”. În consecință, eu nu citesc de plăcere.

Cînd vreau să citesc de plăcere, îmi aleg un roman polițist nou, de pildă, Blood Work de Michael Connelly, și încerc să-l descopăr pe asasin și să-l ajut pe detectiv. Dacă autorul e inteligent, dau greș, nu prind nimic. Dacă nu, îl înșfac pe asasin de urechi și-l aduc în fața juraților să dea seama pentru crimele lui odioase. Mă asigur că nu va mai face rău nimănui. Măcar pentru o vreme.

Nu știu dacă ați observat, dar asasinii în serie scapă cel mai repede din pușcărie. Sînt eliberați pentru comportare ireproșabilă. Din păcate, și ei se apucă de scris cărți stufoase, își compun memoriile sau, în cazul cel mai frecvent, devin poeți și compun sonete, versificări criptate. Glorifică Iubirea și veșnicia ei, glorifică Femeia și vicleșugurile ei, Doamne, iartă-mă... De aia îi pierdem pe elevi.

Deci, recitesc foarte rar și numai de nevoie. De plăcere (sau în speranța ei), citesc doar cărți recente, de autori în viață, care au avut șansa să fie contemporani cu mine. Ignor astfel cu superbie sfaturile înțelepților. Într-un eseu, intitulat, firește, On Reading Old Books, William Hazlitt zicea că străbate doar cărți vechi și într-un număr foarte, foarte limitat. Și mai zicea: „I hate to read new books”. Nu sînt deloc sigur că citea de plăcere, fiindcă îi prefera pe filosofi, pe clasici, se oprise la Viețile celor 12 Cezari, la diatribele lui Cicero împotriva infamului Catilina, la Anabasis de Xenophon, cred că intuiți ce plăceri subtile trăia...

Am încercat odată (o singură dată) să recitesc un roman. Era o carte de Sir Henry Rider Haggard, Fiica lui Montezuma. O parcursesem pe cînd eram la colegiu. Îmi aminteam că-mi plăcuse. Copilul e generos din fire, nu are nevoie decît de acțiune, de vestale vulnerate. Deci, m-am apucat să re-citesc. După o sută de pagini, m-am îngrozit de-a binelea. După două sute, eram vînăt. Cum de-mi plăcuse așa ceva, Doamne Dumnezeule? Romanul era înfiorător de prost. L-am dus pînă la capăt ca un mucenic, dar am luat hotărîrea fermă (și destul de isteață, am impresia) de a nu repeta greșeala.

Cărțile citite în copilărie sînt, de obicei, infernale, imposibile. M-am învățat minte o dată pentru totdeauna. Nu mai recitesc nimic decît dacă primesc garanții științifice. Dar, din fericire, nu există astfel de garanții. În materie de plăcere nimic nu e științific. Istoria minte. Iar plăcerile nu se pot repeta. Pînă și cea mai intensă plăcere se uzează. Pînă și cea mai eternă iubire moare după numai trei ani...

Deci, Patricia Meyer Spacks a avut gura aurită. Iată ce spune în legătură cu cărțile de altădată: „Ne amintim că am citit o poveste minunată, dar povestea a devenit între timp o sumă de truisme” (On Rereading, 2011, p.3). Așa am pățit și eu.

Nu spun că toate cărțile citite cu ani și ani în urmă sînt proaste, nu voi face această eroare retrospectivă, Doamne, ferește! Dar nu mai am deloc încredere în gustul meu de odinioară, m-am schimbat, sînt cu totul diferit de fostul cititor, cred doar în gustul meu de acum. După care nu mai cred nici în el...

Și oricum, chiar dacă aș vrea să re-citesc Război și pace, nu (mai) am timp...

             Alte însemnări cu privire la virtutea neprețuită a recitirii:

               ● Abia după ce ți-ai vîndut la anticar biblioteca, poți să te-apuci de recitit


P. S. În imagine: Petrus Van Schendel (1806-1870), Der Liebesbrief (1870). Source: Wikimedia Commons.