De felul lui, cititorul modern este o făptură foarte curioasă. Dacă-i place o carte recent publicată, dorește instantaneu să-l cunoască și pe autor, să-și întîlnească Geniul, să-l pipăie pe la încheieturi și să-i verifice dantura molar cu molar. Vechiul cult al moaștelor se manifestă cu putere mai ales la șezători și lansări.De regulă, autorii sînt foarte măguliți de această curiozitate unanimă. În loc să-și urmeze programul riguros de scris / citit, stau toată ziua la oglindă, se strîmbă în luciul ei, își aranjează moțul din vîrful capului, îl ung cu briantină și-l dau cu fixativ parfumat, își curăță pielița unghiilor, după care merg la croitor și-și comandă ținute extravagante: un fular galben lung peste un sacou verde pînă la genunchi, ciorapi portocalii cu inimioare pastelate, o cămașă fără guler, rusească, revărsată peste un pîntec proeminent, în expansiune. Totul așezat sub un basc arghezian. Fiind o ființă ieșită din comun, scriitorul se cade a frapa printr-un colorit țipător. Ultima modă e să-și pună deasupra nasului ochelari cît mai negri. Își ascund, astfel, căutătura isteață. Devin enigmatici.
Sigur, publicul îi cumpără mai cu drag pe autorii vizibili, populari, de gașcă, palpabili îndeosebi la propriu. Nu se mulțumește doar cu cărțile, ar fi prea puțin. Vrea să dețină o părticică din ființa divino-umană a creatorului; și-ar dori să-l împartă în fărîme și să-i dividă anatomia, ca sfîntului Thoma de Aquino: un fir din mustață, o sprînceană, o unghie, un canin, o batistuță în care vedeta și-a suflat recent nasul. În această privință, autorii seamănă îndeosebi cu sfinții și mucenicii.
Există, totuși, o specie de autori (puțin numeroasă, din fericire) numiți de ziariști „reclusivi”. Ei sînt pustnicii. Nu dau interviuri, nu răspund la scrisori, nu participă la reuniuni, ospețe, recitări, congrese, botezuri, înmormîntări, nu pot fi zăriți cu ușurință. Ei urmează deviza lui Descartes: „Înaintez cu mască”, Larvatus prodeo... Cele două categorii antinomice, popularii și „reclușii”, nu epuizează tagma excesivă a scriitorilor, dar îi dau farmec și piper...
Aș ilustra specia „călugărilor” prin 5 exemple. Și aș începe cu:
1. E. M. Cioran. Multă vreme n-a coborît din mansardă decît pentru a se plimba prin Jardin du Luxembourg și a merge la cantină. A evitat interviurile și orice contact mai apăsat cu devoții. La bătrînețe, a cedat tocmai din pricina bătrîneții.
2. Thomas Pynchon. Impresia universală e că nu l-a văzut nimeni. Nu se știe unde locuiește (în Mexico, în New York, în California). Jurnaliștii au speculat că romanele lui au fost redactate, de fapt, de către un anume J. D. Salinger. Pynchon nu s-a supărat cîtuși de puțin, a comentat ipoteza laconic: „Not bad. Keep trying!”.
3. J. D. Salinger. Prolificul autor numit deasupra. Pe măsură ce vîna creativă i-a secat (sau a început să compună - ca „negru” - romanele lui Pynchon), a fugit de popor. Gloria lui zgomotoasă se sprijină, cum am spus și altădată, pe foarte puțin.
4. Harper Lee. După Să ucizi o pasăre cîntătoare, n-a mai scris nimic. S-a retras în anonimat. O precizare justificată de comentariile de pe FB. Du-te și pune un străjer (2015) este o primă redactare a romanului încununat cu Pulitzer Prize în 1961. Zarva a inhibat-o pe scriitoare.
5. Cormac McCarthy. Nu e unul dintre prozatorii mei favoriți. Reticența lui a intrigat-o pînă și pe Annie DeLisle, fosta lui soție: „Noi nu aveam ce pune pe masă, iar el refuza să țină o prelegere la universitate, deși ar fi primit pentru ea 2000 de dolari. Cu un asemenea individ nu-i chip de trăit”.
P. S. În imagine: Henry Stacy Marks (1829-1898) The Convent Raven (1870). Source: Wikimedia Commons.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu