Trăiește ascuns! De ce ne-au îndemnat Epicur și Seneca să rămînem obscuri...

„Ce fel de măști poartă toată lumea asta? Eu credeam că oamenii de acolo sînt de partea mea. Dar de partea mea e numai masca, atît” (Philip Roth, Pastorala americană).

În trecut, riscul de a deveni o persoană renumită, un „anonim ilustru”, cum ar veni, era foarte mic. Ce-i drept, în Atena lui Socrate, chiar la Roma, prin forța lucrurilor, cam toată lumea se cunoștea cu toată lumea, cel puțin bărbații care polemizau în senat și mergeau apoi la terme să glumească despre femei. Fiecare discuta cu fiecare, dar ideea (visul, dorința, impulsul, nevroza) de a fi cunoscut, notoriu, popular, nu persecuta, probabil, pe nimeni, cu excepția, să admitem, a unui Diogene cinicul și a cîtorva frenetici din secta lui. Diogene nu căuta notorietate, mai degrabă voia să-i întoarcă pe oameni la învățătura „naturii”. Dormea într-un butoi, în fața templului Metroon, pe jumătate despuiat, și-i insulta pe naivi și gură-cască, arătîndu-le „omul lui Platon”, adică o găină fără pene. În treacăt fie spus, Platon definise omul ca animal biped fără pene...

În vremea lui, faptul de a fi celebru, faimos nu însemna cine știe ce merit (ori voluptate) și, cu siguranță, nu obseda nopțile lui Socrate și nu-i dădea insomnii. Așa cum nu obsedase nici nopțile lui Pericle și ale Aspasiei. Dorința de a fi pe buzele tuturor pare o invenție modernă. Cît de modernă, n-aș putea să spun și nici nu mi-am propus să cercetez aici. Bănuiesc că Renașterea a început s-o cultive...

Nu vreau să scriu minciuni. Epicur / Epikouros (341–270 î. Cr.) observase, măcar la așa-zișii „potentați”, la un anume Idomeneus, de pildă, căruia i-a scris o epistolă in articulo mortis (menționată de Seneca într-o altă epistolă), dorința cu pricina, dar o considera mai degrabă o vanitate și o prostie. De la discipolii săi ne-a rămas enunțul de pe lespezile funerare romane, folosit și azi: „Non fui, fui, non-sum, non-curo („N-am fost; am fost; nu sînt; nu-mi pasă / ce mai contează?)”. Pare ciudat, dar a trăi bine, din plin, însemna a căuta să rămîi neștiut. Numai cel obscur trăia realmente o viață împlinită. În Tristia (III: 4, 25), Ovidiu a fixat acest îndemn într-un vers memorabil: „Bene vixit, bene qui latuit: Acela trăieşte bine / fără pericole şi griji /, care ştie să se ascundă / bine”.

Lucius Annaeus Seneca, filosoful avid de glorie și de sesterți (a strîns mai bine de 300 de milioane), a comentat dictonul lui Epicur („láthe biôsas! = trăiește ascuns!”) în chipul următor:

„Cine ar mai şti de Idomeneus dacă Epicur nu i-ar fi gravat numele în scrisorile sale? Toţi acei prea-puternici şi satrapi şi chiar regele însuşi, de la care provenea titlul glorios al lui Idomeneus, s-au prăbuşit în adîncurile uitării... Va veni peste noi noianul adînc al timpului; doar cîţiva oameni de seamă vor reuşi să-şi ridice capul deasupră-i şi, chiar dacă şi ei sînt meniţi să dispară în cele din urmă în tăcere, se vor opune uitării şi îşi vor cere partea lor de glorie vreme îndelungată. Toţi oamenii aceia pe care norocul i-a ridicat în văzul lumii şi care au fost instrumente sau parte a puterii altcuiva, care s-au bucurat de favoruri şi au avut casa mereu plină cîtă vreme au fost în picioare, după ce au murit, amintirea li s-a şters de îndată...”.

Iată un frumos exemplu de wishfull thinking... Dar Seneca greșește. Notorietatea prezentă, dar, mai ales, cea postumă, nu folosesc nimănui. Este o imensă iluzie. Doar plăcerea de acum contează. Și nici ea, ca să fiu drept. După moarte nu urmează nimic, nimic, nimic. Iar gloria postumă este o mască mincinoasă, hîdă, care rînjește viclean la defunct, deși nu-i poate aduce nici o bucurie.

În fine, despre nota lui Descartes, „Înaintez cu mască, trec anonim prin mulțime - larvatus prodeo” s-a discutat mult în pandemie, fiindcă lumea a luat foc din pricina recomandării de bun simț de a folosi măștile chirurgicale. Nu mai insist.

O observație minoră: în zilele noastre privatul și publicul s-au unit strîns, definitiv și toată lumea a ajuns să trăiască (și să petreacă) în văzul tuturor. Cînd un om vrea liniște și pace, e nevoit să se retragă în pustiul Hozevei și să-și scurme acolo o gaură în care să se așeze definitiv. Și irevocabil...

P. S. În imagine: Female Theatre Mask. Roman fresco from Casa del Bracciale d'Oro (VI 17, 42), Pompeii. From Wikimedia Commons.