Îmi petrec toată ziua citind J. M. Coetzee, Așteptîndu-i pe barbari, și abia seara tîrziu mă întorc la blog. De la o vreme, așa se întîmplă nesmintit. Mă despind cu dificultate de cărți...„Vine o vreme cînd trebuie să dăm lumii socoteală despre noi înşine, după care va trebui să ne ţinem gura pentru totdeauna...” (J. M. Coetzee).
Cititorii (întotdeauna mici) sînt marii scriitori leneși ai umanității. Ei compun așa-numita literatură negativă, despre care am mai vorbit, literatura pe care o scriu toți cei care nu scriu dintr-un motiv sau altul. Dacă acești indivizi ar consuma tot atîta timp și energie pentru scris cît consumă pentru citit, istoria literaturii s-ar îmbogăți cu alte mii și mii de mii de capodopere. În special, eseuri și autoficțiuni. Ar deveni brusc celebri. Și-ar vedea pozele prin gazete. Și-ar duce mîna la frunte ca filosofii. Ar da interviuri. Ar fi confundați cu politicienii, cu vedetele, cu oamenii importanți. Lumea i-ar arăta cu degetul. Ar fi, în sfîrșit, niște staruri, niște stele polare după care se orientează plebea...
Ca atare și în consecință, mă văd silit să repet un aforism mai vechi, cu cît este mai vechi tot cu atîta aforismul e mai isteț: cititul este o formă de lene, o pasivitate tacită, o formă de inerție agitată, o cvasi-moarte. Îți dă impresia gingașă că faci ceva important, în timp ce tu nu faci în realitate nimic (sau chiar mai puțin decît nimic), și știi bine acest adevăr, nu trebuie să ți-l divulge nici un înțelept din adîncul sapienței sale.
Ce faci propriu-zis cînd citești? Îți moi degetul arătător în gură (gest lipsit de orice igienă) și răsfoiești paginile pline de microbi și mucegai. Cititul te transformă într-un sedentar obez și molîu. Ar trebui să citim alergînd prin selva Galatei, făcînd abdomene în grădina Copou, lîngă Teiul sfînt, ori sărind coarda în jurul statuii lui Alexandru Ioan Cuza din Piața Unirii. Din păcate, noi stăm într-o rînă / pe burtă / ghemuiți / cu genunchii la gură și nu ne clintim din pat / din fotoliu / de pe podea. Ne-a prins cartea. Am cedat amăgirilor. Am ajuns într-o altă lume, mai bună...Sigur, cititul este un preludiu la / și o pregătire pentru actul sfințitor al scrisului. Proust avea dreptate. Lectura îți dă idei, te emoționează și, mai ales, îți oferă o anume plăcere, nu mai mare decît plăcerea de a ronțăi napolitane. Dar această plăcere minoră (toată lumea va accepta epitetul meu) nu poate fi comparată cu plăcerea transcendentală a scrisului.
Cititorul este un amant distrat, care se pierde în preludii și mîngîieri și își dă seama abia în faptul dimineții, ca trubadurii cu Aubade-le lor, că s-a făcut prea tîrziu pentru un episod amoros veritabil, sălbatic, de neuitat...Se adeverește încă o dată că adevăratul barbar e scriitorul.
Și totuși, pînă la urmă, dacă te-ai pune pe scris și ai scrie de dimineață pînă seara și apoi pînă dimineața, ce fel de notorietate ai cîștiga? Nu-i nici un secret. Ceva de felul următor: „La urma urmei - îmi spuneam - care este expresia supremă a gloriei? Numai asta: cînd cineva trece pe stradă şi lumea se întoarce şi şopteşte: Ai văzut? El e! Cam asta e tot, nimic mai mult, grozavă satisfacție, n-am ce zice. Şi asta, luați notă, se întîmplă numai în cazurile extreme, cu marile personalități politice sau cele mai celebre actrițe. Dacă e vorba de un simplu scriitor, slabă speranță ca în zilele noastre să-l recunoască cineva pe stradă” (Dino Buzzati, Secretul scriitorului).
Alte însemnări despre citit:
P. S. În imagine: Christian Rohlfs (1849–1938), Tod als Jongleur (1921). Source: Wikimedia Commons.
3 comentarii:
Într-un filmuleț recent, dedicat celor 30 de ani de la înființarea Editurii Humanitas, Andrei Pleșu vorbește despre lectură ca un bun însoțitor al vieții. Și continuă, ”lectura nu trebuie să devină un înlocuitor al vieților noastre”. Cuvintele mi-au atras atenția pentru că de la un timp mă tot scanez să descopăr la mine semne ale adicției. Doar când medicul oftalmolog s-a rățoit la mine mi-am dat seama că poate am crescut neîngăduit de mult ”doza”, ocazie cu care am descoperit și că picăturile de ochi sunt foarte scumpe ( cam cât două cărți bune).
Apoi m-am gândit că sigur o să găsesc o postare ”isteață” în blogul dumneavoastră care să dezbată sau se descrie subiectul dependenței de lectura...semne, atenționări, remedii, descântece, etc. Când colo :) dau peste ”de la o vreme... mă desprind cu dificultate de cărți...”
Lectura e cea mai benefică dintre adicții. Of, dacă toți românii ar da în adicția asta, ar fi minunat :)
Cred că vorbim de două ”specii” diferite. Eu nu vorbeam de cititorii pasionați, dornici de cărți și idei noi, plini de entuziasm, cei care se regăsesc în cărțile pe care le scrieți ci de acei zombii ai cărților. O să mă rog să nu-i visați noaptea :)
Trimiteți un comentariu