O cafea în casa lui Balzac. Cît de tare a fost cafeaua și ce am discutat cu un poet de limbă oc...

Cînd am ajuns în Paris, în 1986, primul lucru pe care am vrut să-l văd a fost, desigur, casa lui Balzac. A avut mai multe, chiar un soi de palat, pe strada Fortunée, dar nu s-a păstrat decît clădirea din strada Raynouard, nr.47, care pe vremea lui era la marginea orașului, iar acum e aproape în centru. Din grădină vezi turnul Eiffel. Pe vremea lui Balzac, casa mai avea o ieșire în rue Berton, nr. 24, o străduță foarte îngustă (o puteți admira în imaginea de mai sus), pe unde autorul fugea de creditori. 

M-a întîmpinat Daniel Gagneux (un tînăr slab, deșirat, famelic și pleșuv, precum actualul rege al Franței), de profesie poet de limbă oc, și din cînd în cînd ghid al casei. I-am spus că eu sînt poet de limbă oïl, asta l-a impresionat teribil și am devenit prieteni la cataramă. 

Daniel mi-a arătat mai întîi bastonul cu turcoaze: Balzac l-a comandat prin 1834, cînd vizita asiduu teatrele și saloanele, în căutarea unor frumuseți frugale, care nu l-au ignorat cîtuși de puțin, deși prozatorul era scund, gras și cam știrb. Ce-i Femeia!!! Bastonul măsoară 90 de cm în lungime și Daniel mi-a șoptit că are proprietăți magice verificate, iar eu i-am cerut imediat să facă în așa fel încît Balzac însuși să se înfățișeze în fața noastră, dar unealta n-a funcționat tocmai atunci. 

Am urcat la etaj și am ajuns în biroul lui Balzac. Nu scria în picioare la un pupitru (ca Hemingway sau Philip Roth), cum scornesc neștiutorii, nimeni nu poate rezista 18 ore în picioare, amănuntul este, categoric, o fantezie feminină. 

Daniel m-a invitat să mă așez în fotoliul lui Balzac, chiar a insistat, dar am respins categoric oferta. Ar fi fost o blasfemie. Fotoliul adăpostise un șezut ilustru... Apoi mi-a arătat cafetiera (legendara cafetieră din porțelan de Limoges, fabricată în 1833) cu inițialele H. B. și mi-a propus să bem o cafea împreună.

Balzac ajungea la 25 de cafele pe zi și folosea trei soiuri de boabe de cafea: de pe insula Bourbon, din Martinica și din Yemen. N-am putut să-l refuz a doua oară, ar fi fost o gravă impolitețe. Daniel a scos trei punguțe (exact sorturile folosite și de prozator), a amestecat praful și a pus cafeaua la fiert. În același timp, m-a asigurat că va fi o cafea tare și că s-ar putea să nu dorm. Am băut lichidul fierbinte, am discutat despre decadența poeziei după episodul binecuvîntat al trubadurilor, momentul s-a prelungit, pentru un poet de limbă oc, subiectul e inepuizabil. 

Era noapte cînd am revenit la hotel. Bineînțeles că n-am reușit să adorm. După ce m-am chinuit două ore, exasperat, am deschis laptopul și am compus un lung poem în limba oïl. Cînd am ajuns la strofa 147, în zori, m-am lăsat păgubaș și am ieșit la o plimbare. Am evitat cu grijă strada Raynouard. 

Pînă m-am întors în România, n-am mai dormit. Poemul a rămas, din păcate, neterminat...

P. S. Specialiștii au făcut calculul. Pentru a realiza Comedia umană Balzac a băut între 17 și 25 de cești pe zi, o ceașcă la fiecare 17 minute. 

P. P. S. În imagine: Georges Aufray (1864 - 1941), La maison de Balzac, rue Berton, à Passy (1916). Source: Wikimedia Commons.

 

Patimile bibliofililor: Povestea prințului Mahmud al-Dawla și a nesăbuitei sale soții

Biblioteci pline de fantome (Jacques Bonnet, Des bibliothèques pleines de fantômes, Editions Denoël, 2008, 144p.) este eseul unui bibliofil cunoscut (a scris despre istoria artei), posesor al unei biblioteci de 40 de mii de volume. Cam tot atîtea au strîns Umberto Eco și Alberto Manguel. Jacques Bonnet se află, așadar, într-o companie selectă. În cele 144 de pagini ale cărții, găsim considerații rapide despre morbul bibliomaniei, despre dificultatea de a aranja o bibliotecă, despre obiceiul lecturii și tabieturile cititorilor, din toate cîte puțin. Am ales cîteva informații anecdotice.

1. Cu siguranță, împăratul Iulian Apostatul (331 - 363) nu a fost cel dintîi bibliofil, dar el a definit cel mai bine termenul: „Unora le plac caii, altora fiarele sălbatice; în ceea ce mă privește, încă din copilărie, am fost stăpînit de dorința mistuitoare de a cumpăra și a avea cărți”.

2. Victima tutelară a bibliofililor se numește Charles-Valentin Alkan. Era un compozitor și pianist de renume. În dimineața zilei de 29 martie 1888, a fost găsit de valet, în apartamentul din Paris, strivit sub un morman de cărți. Se prăbușise peste el biblioteca.

3. Nu toată lumea poftește să aibă mii de volume. Unii se mulțumesc cu mult mai puțin. De pildă, Gilbert Lely (1904 - 1985), poet și specialist în literatura marchizului de Sade, păstra în cabinetul de lucru doar 100 (o sută) de cărți. Cînd cumpăra una nouă, arunca / dăruia / vindea una veche. Respecta astfel sugestia lui Seneca: „La ce bun nenumărate biblioteci cu grămezi de cărți, cînd stăpînul lor abia ajunge, în toată viața, să le parcurgă [doar] titlurile?”.

4. Romanele sînt pline de biblioteci imaginare. Jacques Bonnet dă trei exemple: biblioteca abației benedictine din Numele trandafirului (Umberto Eco), biblioteca formată doar din autori latini a lui Des Esseintes din À rebours: În răspăr (J.-K. Huysmans), biblioteca sinologului Peter Kien din Die Blendung: Orbirea (Elias Canetti). Și încă una: biblioteca naratorului din romanul La Casa de papel: Casa de hîrtie (Carlos María Domínguez). Iată ce spune protagonistul acestui roman: „20 de mii de volume nu pot fi rînduite dintr-un foc. Trebuie să respecți cu sfințenie o ordine și să ai față de cărți, ca să zic așa, un respect aproape inuman”. Cînd îi dispare fișierul, personajul nostru își pierde mințile.

5. Unii colecționari de cărți, Sir Richard Heber (1774 - 1833), de exemplu, par orbiți de patima achiziției. Heber ajunge proprietarul a 300.000 de volume. Nu-și mai face iluzii că ar putea citi toate cărțile pe care le-a cumpărat. Se mulțumește să le privească. Îl bucură simpla lor prezență.

6. Uneori, deținătorii unor biblioteci imense, precum Alberto Manguel, ajung să se întrebe de ce mai păstrează cărți pe care știu cu precizie că nu le vor citi, reciti niciodată. Toți am încercat această tristețe...

7. Cînd ai multe cărți, trebuie să le clasifici, să le așezi într-o ordine. Cum faci? În Penser / Classer, Georges Perec a propus niște soluții ingenioase (ordinea alfabetică a autorilor, mărimea, formatul etc.), dar nu a uitat că există și opere imposibil de clasat.

8. Christian Galantaris amintește că regulamentul (din 1863) al unei biblioteci publice din Marea Britanie cerea ca operele autorilor femei să stea pe rafturi diferite față de operele autorilor bărbați. Doar autorii căsătoriți aveau voie să ocupe același raft.

9. Ce înseamnă cuvîntul „fantôme” din titlul cărții lui Jacques Bonnet: Micul Larousse explică: fișă (bucată de carton, semn) pusă în locul unei cărți împrumutate, pentru a semnala absența ei”.

10. În încheiere, voi aminti povestea prințului medieval Mahmud al-Dawla ibn Fatik, posesorul celei mai bogate biblioteci din Cairo:

Prințul iubea atît de mult lectura și scrisul încît nimic nu întrecea această afecțiune. De îndată ce descăleca de pe cal, seara, se dedica pasiunii sale. A ajuns un poet desăvîrșit. Cînd a murit pe neașteptate, soția lui (o prințesă din neam regal) a poruncit sclavilor să adune toate cărțile lui Mahmud în curtea interioară a palatului. Aici a început să murmure cîntecul funebru, aruncînd încet în bazinul cu pești cărțile care au privat-o de iubire.

Alte însemnări despre patima bibliofilei:

• De ce marii cititori nu posedă întotdeauna biblioteci stufoase
• Gustave Flaubert: A fi cu adevărat cult înseamnă a ști doar 5 sau 6 cărți
• Stuart Kelly: 7 feluri de a pierde o carte

P. S.  În imagine: Carl Fredrik Svan (1708 - 1766), The Stenbock family in their library at Rånäs (c. 1740). Source: Wikimedia Commons.

Gustave Flaubert: „Tocmai m-am întins în pat și citesc”

Răsfoiesc o antologie de eseuri despre patima lecturii, Reading în Bed. Cuprinde 22 de articole. Printre autori: Michel de Montaigne,William Hazlitt, Ralph Waldo Emerson, Italo Calvino, Joseph Epstein, Sven Birkerts...

Observ fără uimire că aproape toți autorii omagiază obiceiul de a citi în pat. Așadar, înțelepții citesc îndeosebi în pat (romanele nu se parcurg în nici un caz la birou) și această postură nu reprezintă deloc o jignire adusă așa-zisei „ceremonii a lecturii”. Nu există la urma urmelor nici o ceremonie. Iar dacă există, ea include și patul.

Cititul este, în definitiv, un amuzament, o activitate de voie, o specie a plăcerii. Pentru a citi, ai nevoie doar de un mic colțișor și de liniște. Un pat e perfect. Firește, citim pretutindeni, în felurite posturi, în picioare la un pupitru, stînd într-un fotoliu, în genunchi, cînd căutăm o carte în raftul cel mai de jos, călătorind în jurul odăii, sprijiniți cu umărul de rafturile bibliotecii. Le-a inventariat într-un eseu celebru Georges Perec.

Dar lectura de plăcere se petrece negreșit în pat, stînd pe spate, pe burtă, pe o parte, sprijinit în cot, pînă cînd îți amorțește și nu-l mai simți. Lectura este o magie care-ți face corpul să dispară pe neașteptate, uiți de el. Abia la sfîrșitul cărții începi să-ți simți la loc coatele, îți dai seama că ai un trup real și te găsești într-o lume reală.

S-a citit dintotdeauna în pat: așa citeau cu siguranță romanii, strămoșii noștri, care oricum mîncau culcați pe o parte, într-o rînă (cf. Petronius, Satyricon), așa cum se și plimbau purtați în lectică de sclavi agili. Nobilii romani au fost, probabil, cei mai sedentari dintre oameni, pînă și cu matroanele se întîlneau în alveus, în lectus. Pesemne că doar în Senat se ridicau ca să-și strige insulte unii altora. Se dezmorțeau la război. Deci, romanii au citit mereu și mereu în pat, la lucubrum, un soi de opaiț, ca eruditul Aulus Gellius, pe cînd se afla în Attica. Marcus Aurelius tot noaptea citea, în cort (cf. Roata plăcerilor, pp.132-137). 

Călugării medievali citeau în picioare la un pupitru, sau așezați pe bănci în scriptorium, îmbrăcați foarte gros, fiindcă nu se facea foc în această încăpere de teama unui incendiu. Dar asta nu înseamnă că monahul benedictin Guibert de Nogent (autorul primei autobiografii cunoscute, De vita sua, născut pe la 1055 și mort în 1124) nu citea și în pat. Într-un loc din numita autobiografie, consemnează el însuși cu prestanță această postură îndrăzneață: „Frații credeau că dorm, dar eu citeam”. În Cartea ducesei (ducesa lui fiind un cititor insomniac, de felul celui imaginat de Joyce), Geoffrey Chaucer spune că a citi în pat este mai plăcut decît orice joc de societate. 

Patul pentru citit devine în Evul Mediu o piesă de mobilier importantă şi scumpă, care se lasă, adesea, moştenire. În acest chip, Eustatios Boilas, un aristocrat din Bizanţ, lasă prin testament urmaşilor mai multe cărţi hagiografice, o Cheie a viselor, un exemplar din Romanul lui Alexandru şi un pat aurit. În 1374, regele Edward III a plătit, în moneda timpului, 70 de livre, 13 shillingi şi patru pence pentru o antologie de povestiri romaneşti. El intenţiona să o păstreze în dormitorul regal, locul cel mai potrivit pentru lectura unei astfel de cărţi. Se poate presupune că Edward III nu citea în picioare. Pînă şi călugării, am văzut deja, citesc aşezaţi în pat. Într-un manuscris miniat din secolul al XIII-lea, o imagine înfăţişează un tînăr pustnic hirsut, aşezat pe pat, îmbrăcat în straiul aspru monahal, cu o pernă albă la spate şi picioarele acoperite de o cuvertură. 

De la pustnicul cel hirsut voi sări cîteva secole la Samuel Pepys care citea adesea în pat cu nevasta alături. Își citeau cu voce tare unul altuia. Cînd vederea lui Samuel slăbește, se lasă cu totul în seama femeii; citește „aural”, cu urechea. La rîndu-i, Gustave Flaubert recitea numai cărți clasice, pe alese, și nu oriunde, ci întins în pat, înaintea somnului. Iată ce spune într-o scrisoare din 26 aprilie 1853 către fermecătoarea Louise Colet: 

„Tocmai m-am întins în pat și citesc din Montaigne”. 

În timpul zilei, declama din scrierile lui, ca să observe cum sună propozițiile, dacă mai trebuie eliminat vreun epitet, un adverb. Sau un „și”... 

Există și alte locuri de lectură interesante, poate la fel de nobile ca patul și fotoliul. Franz Kafka le menționează într-o însemnare din jurnal: „De beletristică sau de orice cunoaştere laică se cuvine să te ocupi, conform tradiţiei medievale, abia de la şaptezeci de ani, iar potrivit unei opinii mai îngăduitoare, abia de la patruzeci. [...] La closet nu se cade să te gîndeşti la Tora; în schimb, acolo poţi citi cărţi laice. Un om foarte pios din Praga, un anume Kornfeld, cunoştea o mulţime de lucruri laice, pe toate le studiase stînd pe closet”. 

Paradisul lecturii are multe chipuri... 

Însemnări pe aceeași temă: 

• Ați citit vreodată cu urechea? Lectura aurală 
• De la Seneca la Henry Miller: 6 locuri de lectură  

Am folosit: 

     Steven Gilbar (ed.), Reading in Bed: Personal Essays on the Glories of Reading, Boston: David R. Godine, 1995, 160p. 

    Georges Perec, „Lire: esquisse socio-physiologique”, Penser / Classer, Paris, Édition du Seuil, 2003, pp.107-126. 

P. S. Octavian Smigelschi (1866 – 1912), Tînăr citind = Young Man Reading (1892). Source: Wikimedia Commons.

„Eu nu mă las dus de nas!”: Răspunsul lui Nikolai Stavroghin

„- Și pe Stavroghin l-a devorat ideea, trecu peste remarcă Kirillov... 

- Cum adică, ciuli urechile Piotr Stepanovici, care idee? Ți-a spus el ceva? 

- Nu, am ghicit-o singur: Dacă Stavroghin crede, nu crede că crede. Iar dacă nu crede, nu crede că nu crede” (Demonii, Partea a III, VI: 2) 

Roman sumbru cu întîmplări cînd amuzante, cînd senzaționale, populat de fanfaroni (Stepan Trofimovici Verhovenski), impostori (Piotr Stepanovici Verhovenski), oameni de bine (naratorul / cronicarul G-V), oameni de prisos, inocenți (Maria Timofeevna Lebeadkina, Dașa), pseudo-revoluționari nihiliști, atei, isterici, fanatici (Șatov), deliranți (Kirillov), bețivi, caraghioși (Lebeadkin), criminali (Fedka-ocnașul), slavofili, slavofobi etc. Toată această faună „demonică” se rotește în jurul lui Nikolai Stavroghin. Latura murdară, josnică a protagonistului este, desigur, mai presus de cea luminoasă. Ar putea opri șirul de crime, dar nu catadicsește s-o facă: 

„Nu i-am omorît și am fost împotriva acestui omor, dar știam că vor fi omorîți și nu i-am oprit pe ucigași. Pleacă de la mine, Liza...” (Partea a III-a, III: 2). 

În pofida faptelor relatate în Demonii, cititorii nu-l pot antipatiza întru totul pe Stavroghin, cum nimeni din orășelul Skvoreșniki nu e dispus s-o facă. Ei își amintesc cu un zîmbet poznaș întîmplarea de la club: 

„Unul dintre venerabilii noştri seniori ai clubului, Piotr Pavlovici Gaganov, un om în vîrstă şi cu anumite merite în viaţa publică, avea obiceiul inocent de a adăuga aproape la orice cuvînt cu multă aprindere: 'Ei bine, eu nu mă las dus de nas!'. Mă rog, fie... Nikolai Vsevolodovici [Stavroghin], care stătea cam deoparte singur şi căruia nimeni nu i se adresase, se apropie deodată de Piotr Pavlovici şi, cu totul pe neaşteptate, dar cu destulă putere, îl apucă de nas cu două degete şi-l trase astfel după el prin sală cîţiva paşi. N-avea nici un fel de resentimente faţă de domnul Gaganov. S-ar fi putut crede că nu fusese decît o ştrengărie pur şcolărească, bineînţeles foarte condamnabilă...” (Demonii, Partea I, II: 2).

Tot despre Dostoievski:

• Invidii: Tolstoi și Dostoievski
• Dublul în literatură: 5 exemple
• Dostoievski: Ultima gară

P. S. În imagine: Leonardo da Vinci (1452 - 1519), Head Studies for the Battle of Anghiari (1504 -1505). Source: Wikimedia Commons.

Cîte cărți cuprindea Biblioteca din Alexandria: Și cîte s-au păstrat. Note la un volum de Alberto Manguel

Sub titlul Sfîrșitul bibliotecii mele. O elegie și zece digresiuni (traducere de Bogdan Alexandru Stănescu, Nemira, 2019), Alberto Manguel propune o carte compusă doar din digresiuni și din digresiuni la digresiuni. N-am reușit să-i găsesc un fir călăuzitor. Rezultă, totuși, că Manguel era amărît cînd a scris-o. Discursul lui are, firește, un ton elegiac. Dar faptul că în 2014 a trebuit să-și mute biblioteca (de 40.000 de volume) din Franța în New York nu mi se pare un motiv serios de a-ți smulge părul din cap. 

Titlul original nici nu se referă la sfîrșitul vreunei biblioteci (Packing my Library: An Elegy and Ten Digressions), e în realitate rescrierea unui titlu cunoscut (Walter Benjamin, „Ich packe meine Bibliothek aus = Unpaching my Library”). Prin urmare, în lipsa unui fir călăuzitor (neted spus: a unei logici a expunerii), m-am mulțumit să culeg cîteva informații. Iată: 

1. Oful lui Petrarca: „Mă tem că nu am destule cărți”. Noi ne plîngem că avem prea multe, Poetul se lamenta că are prea puține. Tînărul Werther al lui Goethe își dorea doar o carte: Odiseea lui Homer. 

2. Deși a fost numit în 1955 (anul în care a orbit) directorul Bibliotecii Naționale din Buenos Aires, Borges nu a avut niciodată acasă o bibliotecă propriu-zisă. Păstra cîteva sute de cărți. Niciodată cărțile proprii. Aspectul material al cărții nu-l interesa prea mult. Nici nu prea avea cum. Dăruia cărți cu plăcere. Lui Alberto Manguel i-a dăruit un roman de Kipling, Stalky and Co. Pentru Jorge Luis Borges conta ceea ce păstrase în memorie: pasajele pe care le recita prietenilor, ideile, opiniile. Din aceste opinii s-au născut, adeseori ca ripostă polemică, eseurile lui. Noi păstrăm cărțile în biblioteci exhaustive, dar ignorăm - uneori în totalitate - cuprinsul lor. Nu-i cel mai înțelept lucru. Decît să nu știi nimic dintr-o carte, mai bine înveți pe dinafară două-trei propoziții din cuprinsul ei și meditezi la ele, așa cum îi recomanda Seneca lui Lucilius într-o epistolă vestită: 

„Fii mai apoi atent ca nu cumva lectura unui număr mare de autori și a unor cărți de tot soiul să aibă în sine vreo nesiguranță și nestatornicie. Se cuvine să stărui asupra unor scriitori anume și să te adapi din ei, dacă voiești să ai un folos care să rămînă statornic în spirit. Cine este pretutindeni nu este nicăieri. Cei care își petrec viața în peregrinări ajung să aibă multe gazde, dar nici un prieten. La fel li se întîmplă, fără scăpare, celor care nu se dedică îndeaproape spiritului unui singur autor, ci trec de la unul la altul, în fugă și grăbindu-se... Mulțimea de cărți hărțuiește: așadar, cum nu ești in stare să citești atîta cît poți avea, este de ajuns să ai atîta cît poți citi. 4. «Numai că - zici tu - vreau să răsfoiesc ba cartea asta, ba pe aceea». Doar un stomac năzuros are nevoie să guste din multe; căci cele ce sînt felurite și de tot soiul nu hrănesc, ci strică. De aceea, citește mereu autori consacrați și, chiar dacă îți trece prin minte să te îndrepți spre alții, întoarce-te la cei dintîi. Ia-ți în fiecare zi un sprijin împotriva sărăciei, un sprijin împotriva morții și, deopotrivă, împotriva celorlalte năpaste; iar din tot ce vei fi parcurs, alege un singur lucru pe care să-l mistui în ziua aceea. Așa fac și eu” (Scrisori către Lucilius, II: 2-5, traducere de Ioana Costa). 

3. Nu sînt sigur că înmormîntarea mai ține de biografia unui om, oricare ar fi el. Ține, probabil, de o tanatografie. Borges a murit la Geneva în dimineața zilei de 14 iunie 1986, la ora 7: 47. În 17 iunie, slujba înmormîntării a fost oficiată de preotul catolic Pierre Jaquet și de pastorul protestant Édouard de Montmollin. Amîndoi au dovedit cu strălucire că străbătuseră cu atenție opera defunctului și au propus comentarii pertinente (Manguel oferă un fragment convingător). Borges odihnește, așadar, în Cimitirul Regilor (Plainpalais), rezervat de obicei notabilităților elvețiene și nu în mausoleul familiei din Cementerio de la Recoleta, Buenos Aires, unde repausează tatăl, mama și sora scriitorului, Norah. Opțiunea lui Borges a stîrnit un mic scandal în familie, ca să vorbesc gingaș. 

4. Cînd portretul Giocondei a fost furat, în 21 august 1911, mulțimea a continuat să viziteze muzeul Louvre, pentru a privi locul în care se aflase portretul lucrat de Leonardo (pînă la sfîrșitul vieții, nu s-a putut despărți de el). Cînd atîrna pe perete, admiratorii îl priveau cu un ochi probabil distrat. Acum îi fascina absența lui, zidul alb. Portretul a fost recuperat de poliția italiană abia în 13 decembrie 1913. În chip firesc, tabloul ajunsese în Florența. Hoțul era un italian, Vincenzo Peruggia. Se înțelege că presa din peninsulă i-a omagiat în cuvinte vibrante patriotismul. Don Vincenzo Peruggia a stat în închisoare doar 18 luni. A scăpat ieftin. 

5. După ce bărbierul și preotul îi confiscă o parte din bibliotecă și pun restul pe foc, Don Quijote nu mai citește la propriu nimic-nimic. Nici o carte... E interesat doar de aventurile cavalerești. Și, nu mai trebuie s-o spun, de Dulcinea del Toboso, stăpîna inimii lui. Teoria e urmată de practică. Probabil că-și știa cărțile pe de rost, presupune Alberto Manguel. Astfel, Don Quijote a devenit „cititorul perfect, care își știe cărțile pe dinafară”. Își păstra biblioteca în cap. Abia aceasta este „lectura desăvîrșită”. Cum am văzut, Borges i-a urmat exemplul. 

6. Cum a luat ființă Biblioteca din Alexandria. Spre sfîrșitul vieții, Aristotel i-a încredințat cărțile de care se folosise (și pe care le citase) în prelegerile sale din Lyceum (biblioteca sa, cum ar veni) unuia dintre elevi, Demetrios din Phaleron. Cărțile au ajuns la Alexandria și au fost adăpostite în Mouseion. A fost prima „donație”. Cu vremea, biblioteca a ajuns, după unele estimări, la 500.000 de volume. După altele, la 700.000 (Aulus Gellius, Ammianus Marcellinus). Cărțile erau pe atunci în formă de sul = rotulus. O carte nu încăpea neapărat într-un singur rotulus. Odiseea se întindea pe 12 suluri. Despre destinul tragic al Bibliotecii din Alexandria Alberto Manguel scrisese deja în Biblioteca nopții (The Library at Night, 2006). Istoricii recenți (cel mai cunoscut dintre ei se numește Robert S. Bagnall) au arătat că povestea despre Demetrius din Phaleron nu are nici un temei istoric. În cel mai bun caz, consemnează o tradiție tîrzie, izvorîtă din prestigiul lui Aristotel. 

7. Oare ce cărți cuprindea Biblioteca din Alexandria? Exact cele care ne lipsesc astăzi. Toate cărțile pe care le regretăm. Alberto Manguel oferă cîteva supoziții: Margites, o epopee comică (sic!) atribuită lui Homer, partea a doua a Poeticii lui Aristotel - cea despre rîs și comedie, care l-a inspirat pe Umberto Eco în Numele trandafirului, tragediile dramaturgilor greci. Biblioteca din Alexandria deținea 90 de piese de Euripide (mai avem 18), 70 de Eschil (mai avem 7) și 123 de Sofocle (s-au păstrat tot 7). Plus cîteva fragmente răzlețe. Pierderea tragediilor a fost un dezastru înfăptuit chiar de om și ar merita cu adevărat o imprecație și o elegie. 

8. Rolul salvator al dicționarelor. Noah Webster (1758 - 1843) a fost un lexicograf eminent. Cînd a fost descoperit de soție în brațele slujnicei, consoarta a exclamat mînioasă: „Doctor Webster, sînt surprinsă!”. Savantul nu și-a pierdut sîngele rece și i-a corectat prompt exprimarea: „Nu, doamnă, eu sînt surprins. Dumneata ești doar uimită...”. 

9. Locul în care nu se mai poate visa. În infern, călătorul Dante nu visează niciodată. Dar în purgatoriu are trei vise. 

10. Cea mai potrivită definiție a unei cărți eminente. Jean Cocteau: o capodoperă literară nu este decît un dicționar în dezordine.

Alte însemnări (literary trivia) pe aceeași temă:

•  De ce marii cititori nu posedă întotdeauna biblioteci stufoase
•  Borges și enigma lui Shakespeare
•  Cele 13 drepturi inalienabile ale cititorului

P. S. În imagine: Matthias Grünewald (1475/1480 - 1528), Heller Altarpiece (1509 -1511). Source: Wikimedia Commons.

Jacob Burckhardt: Cele 5 invenții ale Renașterii

O epocă nestatornică, individualistă, violentă, agitată, rebelă, egotistă, machiavelică etc. Această imagine a Renașterii provine de la savantul elvețian Jacob Burckhardt și va stărui multă vreme în istoriografie. Cei care au scris după el au fost obligați să se raporteze la cartea marelui istoric. Fie au susținut că imaginea propusă în carte e cu totul greșită, fie au încercat, păstrînd imaginea de exuberanță spirituală și de individualism, s-o nuanțeze. În Civilizația Renașterii în Italia, termenul „individualism” are (și) înțelesul de om dispus să gîndească pe cont propriu. În treacăt fie zis, Renașterea nu prea a avut noroc la filosofi. S-au cufundat toți în smîrcurile ocultului. Am ales cîteva amănunte: 

     1. Dintr-o scrisoare a lui Lodovico Moro către fratele său, Ascanio Sforza - definitorie pentru moravurile epocii: „Monsignore, să nu mi-o luați în nume de rău, dar n-am încredere în Domnia Voastră, chiar dacă îmi sînteți frate” (I, p.63). De obicei, prințul epocii e un tiran necruțător. Burckhardt a găsit și o excepție: Federigo da Urbino = Montefeltro. 

     2. Dante, în Despre rostirea vulgară (De vulgari eloquentia, I: 6): „Patria mea este lumea întreagă”. Cînd i se oferă întoarcerea la Florența în condiții umilitoare răspunde: „Oare nu pot să contemplu oriunde lumina soarelui și a stelelor?” (I, p.166). 

     3. Uomo universale. O consecință a modului individualist de a fi și de a cugeta a fost apariția savantului luminat, a „omului universal”, stăpînit de curiozitate. Acest tip nou aparține exclusiv Italiei (I, pp.168-169). O extraordinară voință anima această personalitate. Deviza lui Leon Battista Alberti a fost: „A voi înseamnă a putea” (p.173). 

     4. Setea de glorie. O consecință a dezvoltării individului în Renaștere a fost căutarea (tipic modernă!) a notorietății. Evul Mediu a cultivat umilința, anonimatul, absența. În schimb, autorii latini - descoperiți și studiați cu rîvnă în această perioadă - „erau îmbătați de ideea gloriei” (p.175). Sub imperiul ideii de glorie s-a dezvoltat genul biografic. Boccaccio scrie biografia lui Dante. Giorgio Vasari redactează Viețile pictorilor, sculptorilor și arhitecților. Poeții, biografii dispun de puterea de a-l scoate pe om din anonimat. Fără arta lor aceste fapte demne de laudă „rămîn ascunse și uitate în grămada de moloz a deșertăciunilor omenești”. Cum ar veni, poetul distribuie gloria și uitarea. 

     5. Cultul frumosului fizic: un exemplu. În ziua de 19 aprilie 1485, s-a iscat zvonul că niște zidari din Lombardia, care lucrau lîngă Via Appia, au descoperit, într-un vechi sarcofag de marmură, trupul „admirabil păstrat” al unei tinere din Antichitate. Fata era de o  frumusețe amețitoare. Pe sarcofag se putea citi inscripția: „Iulia, fiica lui Claudius”. Trupul a fost dus în palatul relicvelor de pe Capitoliu. Mulțimea s-a îmbulzit. A început de îndată un adevărat pelerinaj. Mulți pictori au venit să zugrăvească această minune „căci era atît de frumoasă cum nu se putea spune nici prin grai, nici prin scris, iar dacă s-ar fi spus sau s-ar fi scris, cei ce n-au văzut-o tot n-ar fi putut să creadă”. La porunca papei Inocentiu al VIII-lea, fata a fost dusă, pe timpul noții, dincolo de Porta Pinciana și îngropată într-un loc necunoscut. Ceea ce impresionează în această poveste nu este faptul în sine, ci prejudecata neclintită că trupul omenesc din Antichitate era cu mult mai frumos decît oricare trup din prezentul acelei întîmplări (pp.225-226). 

P. S. Un fragment din Keith Thomas, „Diary”, London Review of Books, 32: 11 (10 June 2010): 36-37: „In his book on The Footnote, Anthony Grafton quotes a letter by the great Swiss historian of the Renaissance Jacob Burckhardt, reporting that he had just cut up his notes on Vasari’s Lives into 700 little slips and rearranged them to be glued into a book, organised by topic”.

P. P. S. În imagine: Leonardo da Vinci, Virgin of the Rocks (detail), c. 1483 - 1486. Source: Wikimedia Commons.

Cum să scrii un roman cînd nu ai nici cerneală, nici pană, nici inspirație: Soluția lui Walter Scott

Poetul Charles Simic (1938 - 9 ianuarie 2023) a remarcat odată, și pe bună dreptate, că adeseori nu ținem minte dintr-o carte decît amănuntele cele mai bizare, ori cele mai insignifiantre, rareori acțiunea și, cu atît mai puțin, ideile, opiniile originale. 

De altfel, aș face adaos, nu citim niciodată pentru a achiziționa idei noi, ci pentru a găsi confirmări cît mai numeroase pentru cele vechi. Ideile noi ne displac, dintr-un motiv evident: ne strică buna dispoziție și armonia interioară. 

Să vedem, deci, ce a reținut Simic din niște cărți despre care uitase pînă și faptul că le-a citit cîndva (uitase că uitase), deși le subliniase riguros la prima lectură, după cum a constatat cu surprinsă tristețe, cînd le-a scos din bibliotecă și le-a răsfoit. A reținut pentru totdeauna faptul că: 

          1. Sfîntul Augustin a scris într-un comentariu că nici el nu pricepe în ce scop a creat Dumnezeu musca. Informația lui Simic este perfect adevărată, multă vreme ereticii au susținut că musca și, în general, insectele au fost create de Belzebuth, poreclit, cum altfel?, „Prințul muștelor”. În povestirile bogomililor, eretici dualiști din secolul al VIII-lea, Fîrtate a creat albina, dar Nefîrtate nu s-a lăsat mai prejos și a creat viespea. 

          2. Unul din personajele lui Beckett (din romanul Murphy) este condamnat la 10 zile de închisoare pentru motivul că a cerșit fără să cînte. Să nu uităm, deci, că mîna întinsă are nevoie de un arcuș. 

          4. Emily Dickinson a exclamat într-o epistolă că se simte foarte singură, foarte deprimată; afară ploua cumplit („cats and dogs”, cum spun englezii), vrăbiuțele s-au ascuns prin copaci, Emily nu le-a zărit și a presupus că nici una dintre ele nu avea umbreluță. 

Mi-am amintit, în seara asta, de articolul poetului Simic (iată un amănunt destul de ciudat!) și asta mi-a dat impulsul să-mi fac și eu o listă cu bizareriile care mi-au rămas în memorie, deși contextul s-a pierdut în cea mai leneșă uitare. V-am spus nu demult că internetul, cărțile electronice și renunțarea la obiceiul de a copia într-un caiet pasajele „esențiale” dintr-o carte ne-au stricat definitiv ținerea de minte. Am devenit amnezici. Seneca putea recita cărți întregi pe de rost, noi nu mai sîntem în stare să memorăm nici măcar două versuri. Nimeni n-a deplîns suficient această tragedie. Așadar, ce-mi amintesc din cărțile pe care deja le-am uitat... 

          1. Într-un pasaj din scrisorile către Louise Colet, cred, dar s-ar putea să mă înșel, Gustave Flaubert spune că în bordelul lui Kuchuk Hanem, dansatoarea din Esna, mirosea aspru „a lemn de santal, a sudoare și a păduchi”. M-a uimit asocierea de arome și izuri, nu-mi pot închipui acest miros. 

          2. Cînd a înghițit arsenicul, Emma Bovary a simțit în gură „un gust iute ca de cerneală”. Asta mi-a rămas în cap deși ignor cu desăvîrșire numele tuturor amanților sus-numitei doamne, s-ar putea ca pe unul să-l cheme Rodolphe, iar pe celălalt Léon, dar nu bag mîna în foc, e posibil să greșesc... 

          3. În Evul Mediu, faptul de a citi o carte și de a extrage informații / pasaje din ea se numea „defloratio”. Cîteva enciclopedii din secolul al XII-lea au fost intitulate Libri deflorationum. 

          4. În Londra, există un edificiu care poartă o inscripție curioasă: 

„În aceasta clădire, Charles John Huffam Dickens (1812 - 1870) și-a petrecut, împreună cu onorabila lui consoartă, luna de miere [sic!]”. 

Nu știu de unde am scos-o, dar nostimul anunț este riguros adevărat. Trebuie să vizitez imediat Londra. Mîine îmi cumpăr bilet și sar în trăsură... 

          5. Odată, pe cînd călărea printr-o pădure din Selkirkshire, Sir Walter Scott a fost cuprins de o inspirație imperioasă. Firește, nu avea nici hîrtie, nici condei, nici cerneală, nimic. A împușcat o pasăre, i-a smuls o pană, a înmuiat-o în sînge, a notat fraza care îl obseda... 

P. S. În imagine: „Federico II con il suo falco” (De arte venandi com avibus, sec. XIII). Soursa: Wikimedia Commons.