Pentru că am recenzat acum două zile cartea lui David Konstan, Beauty: The Fortunes of an Ancient Greek Idea (2014), am recitit și Umberto Eco Istoria frumuseții.
Astfel de cărți cu multe poze (unele cît întreaga pagină) sînt reconfortante dintr-un motiv simplu: îți dau iluzia fericită că poți citi 200 de pagini pe oră sau chiar mai mult, dacă privești doar o secundă reproducerile, ceea ce constituie, oricum, un păcat capital.
Niciodată nu am văzut în cartea lui Eco altceva decît un album de artă, însoțit de o antologie de extrase din diverși autori (antici, medievali, moderni) privitoare la frumos, unele potrivite și la obiect, altele mai puțin. Este, așadar, un album-album plus ceva de genul cărților numite odinioară „commonplacebook”. Deci, nu mi-am făcut iluzii, nu m-am gîndit deloc la un tratat academic, riguros, cu subsoluri ticsite și bibliografie exhaustivă. Nu era cazul să mă formalizez și nu m-am... Lucrarea conține tipărite cu litere mici fragmente din Platon, Boethius, Thoma de Aquino, Hugo de Saint-Victor, Bernard de Clairvaux, Daniel Defoe, Edmund Burke, Immanuel Kant etc.
Unii cronicari au remarcat inadecvarea titlului. Pentru o „Istorie a frumuseții” e prea puțin și prea dispersat. Comentariul lui Eco e, de fapt, un eseu cu muuuuuulte divagații, după metoda săriturii calului la șah. Într-un capitol vorbește despre veșminte și culori, în altul despre strălucire și lumină, în al cincilea despre „frumusețea monștrilor”, altul se referă la frumusețea femeii, la iubire (cea cîntată de trubaduri, numită „fin' amors") și la meșteșugul vetust de a seduce o domniță îndărătnică („De la păstoriță la femeia-înger”).
Alții au considerat cartea de-a dreptul lugubră (i-au dat o steluță amărîtă) pentru motivul cuvios că are un preț exagerat. Pe Libris, ediția din 2019, se vinde cu 109,65 lei. Pentru buzunarul unui student la Arte e cam mult, pentru buzunarul unui magistrat pensionar e un preț derizoriu, o nimica toată. Depide de unde privim prețul și de lărgimea buzunarului.
Definiția frumosului: „Dacă ar fi să reflectăm asupra acelei atitudini de detaşare care ne permite să definim drept frumos un bine care nu trezeşte în noi dorinţa, am înţelege că, în fond, vorbim despre frumuseţe ori de cîte ori ne bucurăm de ceva pentru simplul fapt că aceasta există, indiferent dacă acel lucru se află sau nu în posesia noastră” (pp.9, 11). Și încă: „Este frumos ceea ce, dacă ar fi al nostru, ne-ar produce desfătare, dar care tot frumos rămîne și dacă aparține altcuiva... Toate aceste forme de patimă, gelozie, dorință a posesiei, invidie sau lăcomie nu au nimic de a face cu sentimentul frumosului... Semnificația frumosului este diferită de cea a dorinței” (p.11).
Această caracterizare se cuvine a fi comparată imediat cu extrasele din autorii greci:
- „Hesiod povestește că la Teba, la nunta lui Cadmos cu Armonia, Muzele ar fi cîntat în cinstea mirilor aceste versuri: 'Cine e frumos e drag, cine nu-i frumos, nu-i drag'” (p.36). Trimiterea e greștită. Cel care povestește asta este Theognis, Fragmentul 1: 15: „What is beautiful is loved, what is not beautiful is not loved’".
- Teognis din Megara (sec.VI-V):
„Muze și Grații ați cîntat fumoasele cuvinte:
'Ce-i frumos e iubit; ce nu-i frumos nu e iubit'
ce au fost rostite și de buzele zeilor” (Elegii, I, V, 17-18). (p.39).
- Sappho: „ Iar eu gîndesc că frumos este ceea ce e iubit” (p.47).
Așadar, în timp ce grecii și romanii au gîndit frumosul în relație strînsă cu atracția erotică, sub influența strivitoare a lui Immanuel Kant (Observații asupra sentimentului de frumos și sublim), comentatorii moderni au despărțit strict frumosul de dorință și atracție. Dar asta nu înseamnă că grecii au ignorat noțiunea de „frumos”. Îl cred pe cuvînt pe David Konstan...
Citate, curiozități, definiții ale frumosului:
Thoma de Aquino adaugă criteriului proporției pe acela al utilității. El ar fi putut afirma (îl face Eco să afirme la p.88) că un topor de sticlă nu poate fi frumos, fiindcă nu este adecvat scopului. Nu o spune, firește, nicăieri, stilul său e sobru și strict argumentativ. Dar exemplul lui Eco este în acord cu noțiunea de frumos a teologului dominican. În definitiv, funcția toporului este să spargă lemne și nu aceea de a fi atîrnat de un perete, în sufragerie, pentru a fi privit cu ochi umezi, ca un obiect gratuit și miraculos. Exemplul ipoteticului ciocan de cristal al lui Thoma de Aquino apare și la p.111.
Busturile teologilor, exemplul abatelui Hugo de Folieto (sec. XII): „Pe parcursul unei predici despre Cîntarea cîntărilor, Hugues de Fouilloy descrie cum ar trebui să fie sînii unei femei: Cu adevărat frumoși sînt sînii care ies puțin la iveală și sînt potrivit de plini; ținuți mai strîns, dar nu striviți, înfășurați cu blîndețe ca să nu miște în voie” (p.154).
Pentru Baldassare Castiglione (Curteanul, I: 26), partea cea mai frumoasă a femeii este glezna: „Ați luat vreodată aminte la o femeie care, pe stradă, în drum spre biserică..., își ridică fără să vrea poala rochiei atît cît să se vadă piciorul și adeseori chiar și din gleznă o bucățică? Nu vi se pare gestul ei nespus de grațios?” (p.217). Cum să nu?
Frumusețea stă în ochii privitorului. David Hume, Eseuri morale, politice și literare, XXIII: „Frumusețea nu este o calitate a lucrurilor în sine, ea există doar în mintea celui care le privește și fiecare minte percepe un alt fel de frumusețe. Se poate chiar întîmpla să aibă cineva senzația de urît acolo unde un altul trăiește frumosul; fiecare trebuie să se poată mulțumi cu propria trăire, fără a avea pretenția de a modifica trăirea celorlalți. A căuta frumusețea în sine / adevărată și urîțenia în sine / adevărată este o încercare ce nu poate da roade, e ca și cum ai pretinde că poți stabili ceea ce e cu adevărat dulce sau amar; pentru acest motiv, dictonul prin care se recunoaște inutilitatea disputei legate de gusturi e corect” (p.247, am revizuit traducerea).
În Tratat despre frumos, Denis Diderot nu este de acord cu opinia lui Hume: „În ciuda acestor cauze ale divergenței de opinii, nu există vreun motiv să credem că frumosul real, acela care constă în percepția raporturilor, ar fi o himeră; aplicarea acestui principiu poate varia la infinit, iar modificările sale accidentale pot stîrni polemici și războaie literare, principiul însă rămîne constant. Probabil că nu există pe pămînt două persoane care să perceapă exact la fel raporturile ce guvernează un anumit obiect și care să-l aprecieze drept frumos în exact aceiași termeni” (p.255).
Și a venit Immanuel Kant: „În Critica facultății de judecare, Kant așază la temelia experienței estetice plăcerea dezinteresată pe care o stîrnește admirarea frumuseții. Frumos este ceea ce place în mod dezinteresat, fără a se fi născut dintr-un anumit concept. De aceea gustul este facultatea de a judeca un obiect (sau o reprezentare) în mod dezinteresat, prin intermediul unei senzații de plăcere sau de neplăcere. Obiectul aceste plăceri este ceea ce definim ca frumos... Universalitatea frumosului nu poate fi decît subiectivă; este, așadar, o pretenție legitimă din partea celui care exprimă o judecată, dar nu poate nicidecum asuma valoare de universalitate cognitivă. [Prin Immanuel Kant și Rousseau], rațiunea se retrage ușor din joc” (p.264).
S-ar cuveni, în încheiere, să transcriu și un pasaj din Immanuel Kant, Critica facultății de judecare, I, 6 (1790): „[Frumosul] este un obiect al unei satisfacții cu totul dezinteresate. Căci cel care e conștient că un lucru i-a produs lui însuși o satisfacție dezinteresată nu poate aprecia acest lucru altfel decît că el trebuie să conțină cauza satisfacției pentru oricine. Întrucît satisfacția nu se bazează pe vreo înclinație a subiectului (nici pe vreun alt interes asupra căruia el a reflectat), ci acela care judecă se simte pe deplin liber față de satisfacția pe care i-o provoacă obiectul, el nu poate găsi nici o condiție particulară ca temei al satisfacției de care subiectul acesteia să depindă în mod exclusiv... El va vorbi deci despre frumos, ca și cum fumusețea ar fi o proprietate a obiectului, iar judecata ar fi logică, deși ea este doar estetică...” (p.264).
Am folosit pentru a redacta această recenzie: Umberto Eco, Istoria frumuseții, traducere de Oana Sălișteanu, București: Editura RAO, 2019, 440p.
P. S. În imagine: Edward Burne-Jones (1833–1898), Saint George and The Dragon / The Princess Tied to the Tree (1866). Source: Wikimedia Commons.
Nu știu dacă toți oamenii își fac bilanțul, cînd sînt pe moarte, sau în preajma ei. Mai degrabă, nu. Au ceva mai urgent de realizat.
Și, oricum, de obicei (sau întotdeauna), moartea le-o ia înainte, e mai agilă decît bietul muribund. Și apoi, la ce bun să faci adunări și scăderi (5 momente de fericire, alte 5 de necaz, 5 momente nedecise, nici albe, nici negre, de culoarea spălăcită a vieții), cînd știi prea bine că tot nu-ți vor folosi la nimic. În fond, nimic nu te consolează după ce ai închis ochii o dată pentru totdeauna. Cinic vorbind, adică alungînd orice iluzie, bilanțul cu pricina nu poate transforma faptul morții în ceva acceptabil, într-o epifanie.
Îmi amintesc că poetul Mihai Ursachi a mărturisit odată că nu simte nici cea mai mică spaimă în fața morții:
„De ce m-aș teme de ea, icre negre am mîncat, vin de Porto am băut, femeile m-au căutat, și nu în număr mic, lumea am colindat-o, am locuit în Țicău, în Lisabona, în La Jolla, în Texas, în California, la Doi Peri, l-am citit pe Heidegger pe cînd înotam pe spate în Pacific, mi-am cumpărat un Dodge încăpător (pot urca zece femei în el și tot mai rămîne loc pentru a unsprezecea), de muncit n-am muncit nici o secundă la Stat, n-am fost rob nimănui, sînt în orice clipă pregătit, moartea poate să vină oricînd, o aștept...”.
Era în 1990, Ursachi avea 49 de ani. A murit în 10 martie 2003. N-am conchis din afirmația lui că un om trebuie să mănînce neapărat icre negre pentru a spune că a trăit din plin și că nu se teme de moarte. Și n-am dedus, firește, nici măcar faptul că poetul chiar nu simțea un frison, cînd se gîndea la sfîrșit.
Sigur, oamenii trăiesc dintotdeauna ca și cum nu vor muri niciodată, pentru ei moartea este o imposibilitate, se întîmplă doar altora, într-un timp care nu coincide cu al nostru. Bilanțul vieții este, așadar, o raritate, un lux întunecat, deși în Evul Mediu, era o practică obișnuită. Mai nou a devenit ceva facultativ, un moft, o preocupare bigotă, ceva desuet.
Și totuși, vi-l amintiți pe Don Fabrizio Corbera, principe de Salina, duce de Querceta, marchiz de Donnafugata, protagonistul romanului Ghepardul? Am recitit de curînd (asta înseamnă chiar ieri) partea a șaptea a cărții lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa, care începe așa:
„Don Fabrizio cunoştea senzaţia aceea dintotdeauna. De zeci de ani simţea cum fluidul vital, facultatea de a exista, viaţa deci, şi poate şi voinţa de a continua să trăiască se scurgeau din el încetul cu încetul, dar necontenit, ca firişoarele de nisip care se îngrămădesc şi curg unul după altul fară grabă şi fară opriri prin orificiul strîmt al unei clepsidre” (p.230).
Și apoi:
„Făcea ultimul bilanț al vieții sale, voia să strîngă la un loc, din imensul morman de cenuşă al indiferenţei, firişoarele de aur ale momentelor fericite... În umbra care se întindea încercă să socotească cît timp trăise cu adevărat: creierul nu mai reuşea să facă un calcul simplu... 'Am şaptezeci şi trei de ani, am trăit cu adevărat, vreo doi... trei cel mult'. Dar durerile, plictiseala cît însemnaseră? Era inutil să se forţeze să socotească: tot restul, şaptezeci de ani” (pp.239-240).
Din păcate, concluzia este una singură: nu-i bine să-ți faci un bilanț decisiv, mai ales cînd nu mai ai posibilitatea de a-l corija și îmbunătăți. Rezultatul iese întotdeauna (dar întotdeauna!) negativ. Decît să trăiești încă o dezamăgire, mai bine îl amîni indefinit... Judecata o vor face alții... (miercuri, 13 septembrie 2017)
P. S. Am folosit: Giuseppe Tomasi di Lampedusa, Ghepardul, traducere de Gabriela Lungu; cuvînt înainte de Gioacchino Lanza Tomasi, Bucureşti: Humanitas Fiction, 2011.
P. P. S. În imagine: Bertha Wegman (1847-1926), Woman in mourning (circa 1890). From Wikimedia Commons.
Cîteva constatări succinte, ca și topurile de mai jos:
a) În România se citește foarte puțin. Nu numai prin comparație cu țările occidentale, dar și cu vecinii. Cifra afacerilor cu carte în Ungaria este de 4 ori mai mare decît cifra afacerilor de la noi. Nu spun că e rușinos, dar e straniu și paradoxal. Populația Ungariei este de 10 milioane. Populația României ar fi de 19 milioane și ceva, în data de 10 martie 2020, la ora 14: 35, cînd scriu această notă. Sigur, cîteva milioane de români trăiesc în străinătate, dar tot citim puțin, prea puțin, foarte puțin.
Nu insist. Am discutat despre asta pe FB, cu link-uri, declarații ale editorilor și librarilor, cu argumente, fiindcă mi s-a cerut imperios să-mi justific afirmațiile. Topul vînzărilor de carte nu e niciodată cinstit. Și pe bună dreptate. Editurile nu au nici un interes să dea cifre exacte. De obicei, le umflă binișor. Autorii procedează la fel. Probabil că topul cel mai aproape de adevăr (dacă există în România de astăzi vreun adevăr) este cel oferit de Libris. Dar nu toată lumea cumpără cărți de la Libris.
b) Procentul cărților de non-ficțiune din totalul cărților vîndute pe glob contină să crească. Dacă în 2010, el era de 20%, în 2019 a crescut la 32%. E mai rentabil, deci, să scrii Sapiens decît Ultimele povestiri, deși eu prefer romanul Olgăi Tokarczuk.
c) Cartea de hîrtie nu a murit ucisă de tabletă, cum se prorocea acum 10 ani. În străinătate la 4 cărți de hîrtie se vinde un ebook, la noi raportul e și mai rău. Copiii vor imagini, cărți de colorat / desenat, părinții lor vor să-și surprindă (și să-și umilească) musafirii cu bibliotecile lor stufoase, alese, care denotă o intensă activitate cerebrală. Și, de ce n-am recunoaște?, unele cărți (prea puține, hélas) sînt opere de artă veritabile.
d) Cele mai vîndute cărți în 2019 în contabilitatea Amazon. Topul trebuie luat, pentru motivele numite mai sus, cum grano salis:
1. Delia Owens, Where the Crawdads Sing / Acolo unde cîntă racii;
2. Michelle Obama, Becoming / Povestea mea;
3. Tara Westover, Educated / Învățare;
10. Gary Chapman, Cele 5 limbaje ale iubirii. Autorul este de profesie consilier matrimonial și asta explică totul într-o lume în care mariajul a intrat într-o criză profundă.
e) Cele mai valoroase cărți din secolul XXI, după The Guardian, ediția din 29 septembrie 2019. Din păcate, experții care au alcătuit lista rămîn necunoscuți.
1. Hilary Mantel, Wolf Hall (2009);
2. Marilynne Robinson, Gilead (2004). Traduc liber o frază care dumirește succesul cărții: „Există mii și mii de motive de a-ți trăi viața pînă la capăt, și fiecare dintre ele reprezintă o justificare mai mult decît suficientă”.
3. Svetlana Alexievici, Vremuri second-hand (2013);
4. Kazuo Ishiguro, Să nu mă părăsești (2005)
5. W. G. Sebald, Austerlitz (2001);
21. Yuval Noah Harari, Sapiens (2011).
f) Nu spun o noutate. Un bestseller american nu va fi automat bestseller și la București. Nici un bestseller românesc nu va deveni bestseller în America sau în altă parte.
P. S. În imagine: Robert Braithwaite Martineau (1826 - 1869), Last Chapter (1863). Source: Wikimedia Commons.
Molimele, pandemiile, ciuma, holera (și reacțiile mulțimii) i-au inspirat adesea pe scriitori. Am căutat în memorie, dar și în biblioteca personală, și am alcătuit lista de mai jos.
a) Opere literare
1. Giovanni Boccaccio, Decameronul. Prima ediție în 1470. Descrie „ciuma neagră” care a devastat și Florența în 1348. Cartea a stat multă vreme la Index.
2. Edgar Allan Poe, Masca Morții Roșii. Prima ediție: 1842. Nu știm la ce boală s-a gîndit poetul. La rîndul lor, exegeții s-au întrebat cu privire la identitatea povestitorului. Dacă nimeni nu poate intra în castelul prințului Prospero și, pînă la urmă, mor toți, cine spune cuvintele din final?
„Și acum toată lumea află că Moartea Roșie era de față acolo. Sosise pe drum de noapte ca un tîlhar... Și viața orologiului se stinse odată cu viața celui din urmă dintre veselii oaspeți”.
3. Hermann Hesse, Narcis și Gură-de-Aur. Prima ediție, cea în germană: 1930. Goldmund părăsește mănăstirea și străbate o lume pustiită de ciumă. O iubește pe Lene, speră să o protejeze de boală, dar Lene moare. De neuitat este întîlnirea lui Goldmund cu evreica Rebekka, „fata cu părul negru și ochii învăpăiați” al cărei tată fusese ars pe rug, fiindcă se credea că evreii răspîndesc ciuma.
„Tu, zise el, tu nu vezi că peste tot e moarte și totu-i plin de jale? Uite, curînd ne ia și pe noi moartea și o să putrezim în cîmp și cu oasele noastre o să joace zaruri cîrtița”.
5. Pär Lagerkvist, Piticul. Prima ediție: 1944. Am scris nu de mult despre ea. Ciuma într-o cetate italiană din Renaștere. Locuitorii înspăimîntați merg în procesiune prin oraș, unii se flagelează, alții urlă isteric, toți invocă ajutorul divin.
„Toată gloata asta de oameni cu ochi ca văgăunile şi trupuri ofilite de foame n-ar putea să se mai ţină pe picioare dacă n-ar fi mînaţi de extraz”.
5. Albert Camus, Ciuma. Prima ediție în 1947. S-a retipărit de curînd la Polirom. O epidemie în Oran.
6. Marguerite Yourcenar, Piatra filosofală / L’Œuvre au noir, prima ediție 1968, premiul Femina. Ar fi nevoie de o reeditare a traducerii. 1549, Köln / Colonia. Epidemie de ciumă. Unul dintre puținii medici care rămîn în oraș să-i îngrijească pe bolnavi este Zénon Ligre.
„Era un bărbat slab și înalt, cu ochii duși în fundul capului, înveșmîntat în mantia roșie a medicilor care au primit să-i îngrijească pe ciumați...”.
7. Gabriel García Márquez, Dragostea în vremea holerei. Prima ediție: 1985. Iubirea văzută ca maladie contagioasă:
„Asta era viaţa. Dragostea, dacă exista, era cu totul altceva: altă viaţă”.
8. Evgheni Vodolazkin, Laur: Roman neistoric. Arseni o primește pe Ustina în colibă, deși fata vine dintr-un ținut bîntuit de molimă.
„Ieri nu m-au lăsat în sat. Au zis că aduc molima cu mine. Tu nu te temi de molimă?”
b) Cronici, jurnale
1. Procopius din Caesarea, Istoria secretă, traducere de H. Mihăescu, București: Editura Academiei, 1972, pp.47, 67, 155: ciuma în Bizanț, în vremea împăraților Iustin și Iustinian.
2. Daniel Defoe, Jurnal din anul ciumei, traducere de Antoaneta Ralian, București: Editura Minerva, colecția bpt, 1980, 272p. Epidemia din 1664-1665. Catrenul din final:
„O ciumă groaznică în Londra bîntui
În una mie șase sute șaize'ș'cinci, an de neuitat
Și un ocean de suflete pieri;
Dar iată că eu am scăpat”.
c) Exegeza bolii
1. Susan Sontag, Boala ca metaforă. SIDA și metaforele ei. Există două traduceri, eu am citit-o pe a lui Aurel Sasu de la Dacia. Din eseul despre SIDA:
„Ciuma, din latinul plaga (lovitură, rană), a fost timp îndelungat utilizată metaforic drept etalon al nenorocirilor colective, al răului și calamității... Bolile sînt invariabil privite ca judecăți asupra societății”.
2. Søren Kierkegaard, Boala de moarte, traducere de Mădălina Diaconu, București: Humanitas, 1999, 248p.
Cine suferă de „boala de moarte” e predispus la toate bolile.
Bibliografie:
Autori care au descris ciuma în Antichitate: Tucidide, Sofocle, Lucrețiu, Vergiliu, Ovidiu. A se vedea:
Rachel Finnegan, „Plagues in Classical Literature”, Classics Ireland, VI (1999), pp.23-42.
P. S. În imagine: Josse Lieferinxe (floruit 1493–1503/1508), Saint Sebastian Interceding for the Plague Stricken (c. 1497-1499). Source: Wikimedia Commons.
Mă uit peste judecățile celor care au citit înaintea mea cartea lui David Konstan, Beauty: The Fortunes of an Ancient Greek Idea (2014), și tresar: o unanimă, nemeritată subapreciere. Cum s-o explic?
Îmi dau seama, astfel, cît de trainică a fost și mai este (pre)judecata că grecii nu au avut un termen pentru ceea ce numim astăzi „frumos” și că anticii și medievalii au fost departe de o privire strict estetică. Ei și urmașii lor nu considerau, de pildă, că statuia lui Venus din Milo, templele de pe Akropolis sau, mai tîrziu, catedrala de la Saint-Denis se cuvin apreciate după criteriul frumuseții. Erau utile (aveau o funcție religioasă), nu frumoase. Prin urmare, frumusețea este o invenție modernă. Așa să fie oare? „Can the Greeks really have lacked the very idea of beauty?”
La consolidarea acestei credințe persistente au lucrat, printre alții, Władysław Tatarkiewicz și Umberto Eco. În Istoria esteticii, Bucureşti, Editura Meridiane, 1978, vol. 1, pp.171-195, Tatarkiewicz subliniază în mod repetat - la pp.172, 173, 174, 182 etc., imprecizia noţiunii de „frumos” („kallos” sau „kallon”) în gîndirea greacă, în general, şi la Platon, în special.
Autorul scrie: „Elogiind frumuseţea [în „Banchetul”], Platon elogia ceva diferit de ceea ce înţelegem astăzi prin termenul respectiv” (p.172). De ce? În primul rînd, fiindcă Platon vede o legătură foarte strînsă între frumos şi bine. Din Philebos şi Timaios rezultă că frumosul se defineşte prin măsură, proporţie și simetrie. Dar aceleaşi determinaţii caracterizează şi ideea de Bine. Așadar, scrie autorul polonez, „conceptul de frumos nu se deosebea prea mult de un concept al binelui larg înţeles. Platon putea – şi a şi făcut-o – să utilizeze termenii unul în locul altuia. Banchetul său poartă subtitlul ‘Despre bine’, tratînd însă despre frumos. Ceea ce spune acolo despre ideea de frumos coincide cu ceea ce spun celelalte dialoguri ale lui despre ideea de bine. Aceasta nu era opinia personală a lui Platon, ci părerea general acceptată a anticilor”(pp.173-174). Mi se pare dubios și improbabil ca toți grecii să fi gîndit la fel. Nu-i cu putință.
În Arta şi frumosul în estetica medievală, Bucureşti, Editura Meridiane, 1999, cap.II: „Sensibilitatea estetică medievală” (pp.11-26) și apoi în Istoria frumuseţii, Bucureşti: Editura RAO, 2005, Umberto Eco pune frumuseţea în opoziţie cu dorinţa:
„Dacă ar fi să reflectăm asupra acelei atitudini de detaşare care ne permite să definim drept frumos un bine care nu trezeşte în noi dorinţa, am înţelege că, în fond, vorbim despre Frumuseţe ori de cîte ori ne bucurăm de ceva pentru simplul fapt că aceasta există, indiferent dacă acel lucru se află sau nu în posesia noastră”. Un „bine care nu trezește în noi dorința”! Definiţia lui Eco este un amestec între echivalarea platoniciană a frumosului cu Binele şi credinţa kantiană a frumosului, „finalitatea fără scop” ce trezeşte o „plăcere gratuită” (pp.9, 11).
David Konstan oferă, înainte de orice, o minuțioasă analiză terminologică. El începe cu poemele homerice și nu uită să comenteze un fragment dintr-un poem atribuit lui Sappho (fr. 16: „Cine-i frumos e frumos atîta timp cît se află sub ochii tăi”), care ar sugera dictonul de mai tîrziu că „frumusețea stă în ochii privitorului, nu în obiectul privit” (p.45). În treacăt fie spus, sfîntul Augustin credea că frumusețea stă de fapt în însușirile obiectului. A se vedea citatul din post scriptum...
Ceea ce remarcă David Konstan este că termenul „kállos” (și contextele în care își face apariția) arată luminos că grecii au gîndit frumosul ca fiind strîns legat de „aparența” vizuală, în general, și de atracția erotică, în particular (pp.9-30, 62-72, 125). Dar tot grecii găseau că unele artefacte (pp.41-42, 96-97) și chiar unele entități de natură spirituală (sufletul, virtuțile, numelel) sînt frumoase, în măsura în care - și ele - ilustrează măsura și proporția (p.84). La greci, opoziția kantiană dintre frumos și dorință nu există (pp.183-187).
Aș aminti că grecii și romanii (cu un bogat vocabular pentru frumos: „pulcher”, „formosus”, „bellus”, „speciosus” etc.) nu au deosebit frumosul „natural” de frumosul „estetic” (pp.148-169).
În încheierea acestei note, aș propune, pornind de la monografia lui David Konstan, o tipologie semantică a frumosului. Este frumos, așadar,
1. ceea ce respectă măsura, proporția, armonia; lucrul bine făcut, nobil (grecii și romanii);
2. ceea ce trezește în noi o atracție erotică (grecii);
3. ceea ce place văzului (Thoma de Aquino);
4. ceea ce este armonios în el însuși, dar și modul de a privi ceea ce este armonios în el însuși (Augustin, David Hume);
5. ceea ce impune o contemplație dezinteresată (Immanuel Kant, Umberto Eco, Roger Scruton).
La rîndul său, frumosul implică două specii de iubire, pentru că și iubirea e de mai multe feluri: una erotică (la greci și romani) și una mai apropiată de ceea ce creștinii au numit „agape” / „caritas” (la filosofii medievali și renascentiști).
Pentru a redacta această notă am folosit David Konstan, Beauty: The Fortunes of an Ancient Greek Idea, Oxford University Press, 2014, x + 262 p.
P. S. Să citim, mai întîi, ce a scris sfîntul Augustin în Confesiuni (IV, XIII: 20, traducere de Eugen Munteanu, Nemira, 2003, p.87):
„Nu cunoșteam însă pe atunci toate aceste adevăruri. Îndrăgeam lucrurile frumoase, dar inferioare și pieritoare, îndreptîndu-mă astfel către prăpastie / infern. Spuneam adesea prietenilor mei: „- Oare iubim noi vreun lucru dacă nu este frumos? Dar, în definitiv, ce este frumosul? Și ce este frumusețea? [Quid est pulchrum? Et quid est pulchritudo?] Ce anume ne atrage și ne leagă de lucrurile pe care le iubim? Dacă ele nu ar avea o anumită distincție și o anumită formă frumoasă, nu ne-ar mișca și nu ne-ar atrage în nici un fel". Cînd priveam cu atenție lucrurile, observam că există o deosebire între frumusețea unui obiect privit ca un întreg și frumusețea care rezultă dintr-o potrivire exactă între părți separate, așa cum, de exemplu, fiecare parte a corpului se află în acord cu întregul din care face parte, sau cum încălțămintea se potrivește pe picior și așa mai departe. Această constatare a țîșnit în mintea mea asemeni unui izvor din adîncul inimii mele și am scris atunci o carte intitulată Despre frumos și despre bine-proporționat / De pulchro et apto, în două sau trei cărți, dacă-mi amintesc bine. Tu știi cîte au fost, Doamne, căci eu am uitat. Oricum, acum nu o mai am, căci s-a pierdut în nu știu ce împrejurări”.
P. P. S. Cartea la care se referă Konstan, cînd menționează opinia lui Roger Scruton (pp.9-10, 27) este, desigur, Beauty, Oxford: Oxford University Press, 2009.
P. P. P. S. În imagine: Robert Frederick Blum (1857–1903), Untitled / Figure of Woman in Ancient Greek Dress (1881). Source: Wikimedia Commons.
Am vrut mai întîi să povestesc cazul lui William Hazlitt (1778 - 1830), un om care s-a hotărît - la 40 de ani, nu mai tîrziu! - să nu mai citească titluri și autori noi (contemporani cu el). A ales 25 de cărți și s-a pus să le recitească iar și iar. Cînd termina șirul îl lua de la capăt. Repeta astfel plăceri sigure și evita deziluziile.
Numitul Hazlitt spunea, într-un eseu foarte citat, „On Reading Old Books” (1821), că urăște lectura cărților recente și zarva, fumul și praful iscate de apariția lor. Timp pierdut, judecăți pripite, discuții sterile și obositoare, cărți de cele mai multe ori proaste... Nu vă recomand, totuși, exemplul acestui eseist incredibil (și sigur mincinos). Abia la 40 de ani (dacă-i apuci), străbați lista „clasicilor” și tot ceea ce n-ai reușit să citești pînă atunci, fiindcă ai fost prea fraged, prea avid, și n-ai priceput mare lucru din Dante sau Laurence Sterne.
Am vrut apoi să văd care sînt cărțile din biblioteca mea pe care le-am citit cel mai des și cînd. Ancheta nu a fost cîtuși de puțin simplă. Mi-am inspectat cărțile cu mare grijă. Titlurile vechi erau bine ascunse după mulțimile de cărți noi. Cel puțin așa e la mine. După ce le-am identificat, am verificat notele și datele. Într-o vreme (dar și acum, uneori), dintr-un obicei pedant (cu valoare mai mult afectivă), notam ziua fericită cînd terminam de citit o carte. Dacă o reciteam, mai consemnam o dată din calendar. În 28 iulie 1997, de pildă, citeam, pentru a patra oară, Adam și Eva de Liviu Rebreanu. În 22 iunie 2005, o citeam pentru a cincea oară (și ultima). De atunci n-am recidivat. Dar asta nu prea contează...
Am realizat următoarea listă, am ales zece titluri:
1. Henryk Sienkiewicz, Cavalerii teutoni (Purtătorii de cruce, Krzyżacy): peste 10 lecturi; la prima lectură, îmi amintesc ca azi, aveam 9 ani și eram deja îndrăgostit definitiv de blonda domniță Danusia, fiica lui Jurand de Spychów, deși îmi plăcea la fel de mult și bruneta Jagienka.
2. Alexandre Dumas, Cei trei muschetari: peste 10 lecturi.
3. Alexandre Dumas, După douăzeci de ani: 7 lecturi.
4. Stendhal, Mănăstirea din Parma: 4 lecturi.
5. Gárdonyi Géza, Stelele din Eger: 4 lecturi (la prima lectură aveam 11 ani); personajul principal, cu care mă identificam prin îndrăzneală și eroism, se numește Bornemissza Gergely.
6. Jack London, Martin Eden: 4 lecturi.
7. F. M. Dostoievski, Însemnări din subterană: o primă lectură în facultate și apoi încă trei pe sărite sau șnur.
8. Jorge Luis Borges, Moartea și busola: 3 lecturi; cred că e întîiul volum tradus din Borges, o antologie de povestiri apărută în colecția „Meridiane” a editurii Univers. Traducătorul a urmat și o versiune franceză.
9. Liviu Rebreanu, Adam și Eva: 3 lecturi; capitolul memorabil e acela în care un bărbat se îndrăgostește de o icoană.
10. Apuleius, Măgarul de aur: 3 lecturi.
Cred că am realizat o listă rezonabilă și mai cred că nu am spus gogoși. Chiar am citit de (prea) multe ori aceste cărți, în pofida faptului că nu toate sînt capodopere. N-am trecut, fiindcă nu avea rost (citesc din obligație profesională), cărțile (Platon, Aristotel, Pascal, Kant, Nagel) de care am nevoie la cursuri. Ar fi fost prea de tot. Lista ar fi cuprins doar filosofi plicticoși.
Ce pot să spun despre listă? O constatare evidentă: cele mai multe recitiri sînt din copilărie și adolescență. De la o vreme, abia apuc să recitesc o carte sau două pe an. Sînt un cititor curios și nu un re-cititor blazat ca neverosimilul William Hazlitt. Mă întreb dacă aș avea curajul să-mi iau an sabatic, în care doar să recitesc. 20 de cărți, să zicem. Clasici! Răspunsul e unul singur. Nu mi-aș lua...
P. S. În imagine: Matthias Stom / Matthias Stomer (c. 1600 – după 1652), Boy Reading by Candlelight (1630 - 1652). Source: Wikimedia Commons.
Am discutat asta pe Goodreads. Ce s-ar întîmpla dacă scriitorii ar muri la 50 de ani, vîrsta la care s-a stins Roberto Bolaño Ávalos (1953 - 2003). Nu foarte multe lucruri, dar esențiale. Să examinăm cîteva exemple.
1.William Shakespeare (26 aprilie 1564 – 23 aprilie 1616, stilul vechi) a renunțat să mai scrie tragedii la 43 de ani, prin 1608, cînd s-a retras în Stratford-upon-Avon, Warwickshire, pentru a face negoț cu grîne, la suprapreț.
2. Arthur Rimbaud (20 octombrie 1854 - 10 noiembrie 1891) a renunțat să mai scrie poeme în 1875, la 21 de ani. S-a săturat de literatură, și-a luat lumea în cap. La Aden, s-a ocupat cu negoțul de cafea (Moka). În Abyssinia, la Choa, a traficat arme (1885-1887).
3. Firește, cunosc și alte cazuri de scriitori care au renunțat devreme la scris, îndeosebi poeți, ori au avut un destin ingrat. Unul dintre ei ar fi, de exemplu, John Keats (31 octombrie 1795 – 23 februarie 1821, tuberculoză).
În schimb, în schimb, în schimb...
1. Miguel de Cervantes Saavedra (29 septembrie 1547 - 22 aprilie 1616, stilul nou) nu ar fi apucat să scrie nici El ingenioso hidalgo don Quijote de la Mancha (prima parte 1605, a doua parte 1615), nici Nuvelele exemplare (1613). E drept că Miguel de Cervantes a început să-și redacteze povestirile exemplare în 1590, dar pe cele mai bune (precum „Licențiatul Sticloanță”) le-a scris după 1600.
2. Giuseppe Tomasi di Lampedusa (23 decembrie 1896 – 23 iulie 1957, cancer pulmonar) n-ar fi scris Il Gattopardo / Ghepardul. Romanul s-a tipărit postum și numai pentru că Giorgio Bassani i-a sesizat imediat valoarea și l-a recomandat editurii Feltrinelli (1958). Scriitorul propusese romanul experților editori de la Mondadori și Einaudi, dar a fost refuzat politicos.
3. José de Sousa Saramago (1922 - 2010) ar fi contat ca un prozator și jurnalist neglijabil. Prima lui capodoperă, Memorial do Convento / Memorialul mănăstirii, s-a tipărit în 1982. Cînd s-a apucat să scrie Eseu despre orbire, José Saramago împlinise de multișor 70 de ani.
4. În fine, Ludmila Ulițkaia (n. 23 februarie 1943) n-ar fi publicat nimic. Nici n-am fi auzit de ea. Citez dintr-un interviu o declarație a prozatoarei ruse: „Încă din copilărie am scris jurnale, schiţe, scrisori, iar în tinereţe – versuri. Apoi, am scris teatru, cărţi pentru copii şi scenarii. Însă prima carte mi-a apărut cînd aveam deja 50 de ani, deci o minte destul de coaptă. Să vă spun drept, am senzaţia că am scris dintotdeauna”. Senzația e una, anul tipăririi unei cărți este altceva, cînd a publicat Soniecika, în 1992, prozatoarea împlinise 49 de ani.
Firește, mai sînt exemple interesante (a se vedea și cartea lui Enrique Vila-Matas, Bartleby & Co, traducere de Ileana Scipione, 2005), fiecare își poate face lista lui, după voie și chef...
Alte însemnări pe aceeași temă:
P. S. În imagine: Janis Rozentāls (1866–1916), Nāve / Смерть (1897). Source: Wikimedia Commons.
