Ceva nu-i în regulă. Deși două luni n-am putut ieși din mahala și n-am intrat în librării, de cînd a început anul, am cumpărat un morman terifiant de cărți. Stau în teancuri lîngă pat, pe podea, pe biroul de la fereastră (unde nu mai lucrez de mult), pe scaune. Simt că mă sufoc. Prea multe cărți, prea puțin timp, vita brevis est!
Uneori, răsfoiesc mormanul și-mi zic galeș: „Iată, încă o carte pe care n-am citit-o! Am și uitat că o am...” Setea mea achizitivă e mai mare decît viteza de lectură. La ce bun să cumperi cărți dacă nu le poți citi pe toate? Trebuia să fiu mai vigilent. Dar cînd intru într-o librărie, mă ia cu vertij, mi se pune un întuneric pe ochi, scot banii și iau cărțile aproape la nimereală. Mă simt fericit. Dar această fericire nu durează, e instantanee, ține o clipă. Sigur, e plăcut să cumperi cărți, să le mîngîi, să te uiți la ele, dar e un chin să le citești. Voi mai citiți de plăcere? Eu, nu.
De îndată ce am început să analizez cărțile, să le judec, să le disec, mi-am pierdut inocența. M-am uscat. Asta s-a petrecut cam la sfîrșitul liceului. De atunci citesc și nu simt aproape nimic. Nimic-nimic. Nu compătimesc cu personajele. Le privesc rece. Dacă iubesc năprasnic, n-au decît. Dacă iau veronal, treaba lor. Oricum, sînt ființe de hîrtie...
N-ar fi rău să văd un doctor, un specialist, o eminență psihologică. Întins în pat, cu ochii închiși, ca la psihanalist, i-aș mărturisi suferința de a nu avea suferințe livrești, aș face „asociațiuni libere”, m-ar căuta în afundul psihiei și poate ar găsi vreo pastilă, un steroid, un unguent pe bază de ienupăr, de castan sălbatic, de gălbenele, o terapie sufletească: mi-aș recăpăta afectele, aș simți o aprindere, o amețeală, un frison. N-aș sta ca mortul...
Și mai e ceva. Nu mai sînt de mult foarte tînăr. Mi-am pierdut frăgezimea, agilitatea. Am avut vreme, deci, să adun o bibliotecă numeroasă. Cîteva mii de cărți, nu știu foarte exact. În camera mea, cărți. În sufragerie, cărți. Pe hol, cărți. În dormitor, cărți. Doar în baie nu am, dar voi / vor ajunge și acolo. Cînd vin popii de Bobotează să dea cu aghiasmă, fac ochii mari, săracii, încep să mă stimeze nespus, și-mi propun subit să discutăm subțirimi teologice. Discutăm despre threnos, darul plînsului la Părinții răsăriteni. 5 ore nu ne oprim din polemici. Adeseori, izbucnim în plîns. Dar asta nu-mi aduce nici o alinare. Prea multe cărți, prea puțin timp...
Măcar dacă aș avea puterea să dăruiesc o parte din ele, oricum nu le voi răsfoi pe toate. Am citit că există un curent minimalist (așa se numește), te învață cum să scapi de cărți, de surplus, cum să-ți luminezi spațiul privat. Principiul e sfînt: tot ce posezi sfîrșește prin a te poseda; prin urmare, aruncă... Știu bine asta, dar nu-mi găsesc energia, elanul vital, impulsul dionisiac. N-ar fi rău să beau un tonic. Alas, tonicul costă o avere. Mai bine strîng banii și-mi mai cumpăr o carte...
Alte însemnări despre nenorocirea de a avea prea multe cărți:
- Abia după ce ți-ai vîndut la anticar biblioteca, poți să te apuci de citit în voie
- Cum am devenit minimalist
P. S. În imagine: David Teniers der Jüngere / Umkreis (1610 - 1690), Der Gelehrte in der Stube. Source: Wikimedia Commons.
_Der_Gelehrte_in_der_Stube.jpg){kind=link}
5 comentarii:
Oh, diagnosticul pe care vi l-ați pus mi se pare grav, deosebit de grav :).
Poate încercați să dați un anunț tip ziua porților deschise: Împrumut doar la prieteni cărți bune necitite. Definitiv! Scăpați de cărți, sunteți blagoslovit de apropiați pentru generozitate și vă umpleți lista cu fapta bune la un preț mic. După care zău, faceți o cură sănătoasă și exclusivă de poezie. În doză mare. :)
PS: Îmi imaginez niște ”pastile”, cu fiecare din postările din Miscell@nea, citite de dumneavoastră pe canalul propriu de youtobe. Nu cred că presupune tehnică prea avansată ...
Doar ca sa stiti ca va citesc. Cu speranta ca poate, poate ma mai usuc si eu.
pe lîngă faptul că am cumpărat cărți de parcă venea sfîrșitul lumii ăsteia, iar eu mai aveam vreo 20 de vieți, m-a lovit năpasta (hehe) să mă împrietenesc binișor cu cărțile electronice în ultimele luni și nici măcar nu am bunul simț să le transfer pe minunatul device special conceput pentru asta, ci le citesc cu nerușinare direct de pe telefon, ay. și cînd mă uit la pereții îngreunați de cărți, sper să nu m suprindă cu ceva flori de mucigai...
(am pornit de pe blogul ăsta acum o săpt-două-9 cu gîndul să fac o supă, dar a ieșit doar de-o saladă orientală. între timp am făcut și o supă. am simțit nevoia să confesez asta aici. blogul culinar al lui Valeriu Gherghel, nu?)
Vă mulțumesc pentru atenție.
Mă văd nevoit, totuși, să spun că a avea multe cărți în casă nu face din mine un erudit și nu mă apropie de secta savanților. Efectul a fost mai degrabă devastator. În loc să citesc pe alese, am ajuns să privesc dezorientat mormanul de cărți de pe covor.
În unele zile, iau cîte 10 să le răsfoiesc. Și fiindcă sînt prea multe, citesc cîte o pagină din fiecare, nu mă convinge nici una să-mi continui lectura (nu prea se tipăresc capodopere), și, pe la ora 12 cînd mă culc, le pun la loc pe covor. Nu adorm imediat, n-am norocul ăsta. Așa că mă gîndesc dacă să le duc la gunoi au ba. Adorm cu hotărîrea să le arunc de îndată ce mă trezesc.
A doua zi, nu mai sînt la fel de hotărît. Dar această perpetuă și dureroasă ezitare nu e un fel de nevroză? Tare mă tem că da.
In CV am enumerate doua hobbyuri: lectura si sa cumpar carti
Trimiteți un comentariu