3 cărți pe care le știm deja, fiindcă n-am apucat să le citim

„I never read a book I must review; it prejudices you so” (Oscar Wilde)

Rareori se întîmplă să dăm peste o carte despre care nu știm absolut nimic. Mi s-a întîmplat foarte rar acest eveniment și numai în adolescență, cînd mijloacele de a mă informa erau strict limitate la revistele culturale și la prietenii mai știutori.

Uneori citim atît de multe recenzii, comentarii, articole, studii academice cu privire la o povestire, la un roman, la o carte încît numărul paginilor citite întrece cu mult numărul paginilor cărții în cauză. În definitiv, nici nu mai avem nevoie s-o citim. Știm deja amănunte pe care dacă am fi citit cartea le-am fi ignorant cu desăvîrșire. Criticii ne-au atras atenția asupra lor. Fără ei am fi orbi.

Dacă n-aș fi întîlnit acest detaliu amuzant în cartea lui Peter Mendelsund, What We See When We Read, Vintage Books, 2014, n-aș fi remarcat, de exemplu, că, în ochii cenușii ai Annei Karenina, urechile soțului se luuuuuungesc la infinit. În treacăt fie spus, cînd citim nu prea vedem, ne mulțumim cu ce ne-a dat autorul. Nu ne interesează foarte tare ce culoare au ochii Annei și nici ce formă și mărime au urechile lui Alexei Alexandrovici Karenin. Cînd am citit pentru prima dată romanul lui Tolstoi, și chiar la o recitire recentă, n-am reținut acest fenomen anatomic ieșit din comun. Urechile lui Karenin cresc, se despart de tîmple, vor să-și ia zborul și să se piardă în văzduh... 

Alte exemple de cărți despre care am știut totul cu mult înainte de a face rost de ele:

• William Faulkner, „Un trandafir pentru Emily”, in Un trandafir pentru Emily și alte povestiri, traducere de Bogdan-Alexandru Stănescu, București: Editura ART, 2016, pp.7-27. În Breviarul sceptic, am citat cîteva glose despre această povestire paradigmatică. Am reconstituit originalul din citate.

• Pierre Bayard, Comment parler des livres que l’on n’a pas lus?, Paris: Éditions de Minuit, 2007. Am găsit atîtea recenzii (și în franceză, și în engleză, și în valahă), am parcurs atîtea comentarii pozitive și negative, dar mai mult pozitive, le-am studiat, deci, încît cînd am pus mîna pe carte (și în versiunea franceză, și în traducerea românească), totul mi-era cunoscut de mult. Am străbătut cartea doar ca să-i verific la amănunte pe recenzenți. Dar conținutul îl știam mai bine decît fiecare dintre ei.

• Antoine Compagnon, Un été avec Montaigne, Éditions des Équateurs, 2014. S-a vîndut în peste 100.000 de exemplare. Am prezentat-o pe blog pornind de la pasajele copioase oferite de criticii francezi. Pe Montaigne îl buchisisem în facultate. N-am avut nevoie de mai mult. 

Criticul și istoricul literar Ion Negoițescu a notat într-un articol că recenziile cele mai reușite se fac la cărți pe care nu le-ai citit încă și pe care, probabil, nu le vei citi niciodată. Cunoașterea cărților îți afectează dramatic judecata de valoare. Asta a spus-o și Oscar Wilde mai demult, e un fapt stabilit științific (vezi citatul în engleză). Criticul literar se cuvine, deci, a-și păstra cu price preț obiectivitatea, limpezimea creierilor și libertatea de apreciere. Așadar, mai întîi judecați o carte sine ira et studio și abia mai tîrziu, muuult mai tîrziu, dacă veți găsi un răgaz (și) pentru fleacuri, dăruiți-i o privire distantă și distrată...

     Pînă una-alta, ce vedem cînd citim o carte? Nu prea mult, iată:

• Peter Mendelsund despre Anna Karenina
• De ce e mai bine să citești foarte puțin?

P. S. În imagine: Michael Sweerts (1618 - 1664) - Portrait of a Young Man (1656). Source: Wikimedia Commons.