vineri, 14 august 2020

Dar cum arată o insulă pustie ca loc de lectură? Te-ri-fi-ant...

Toate publicațiile îi întreabă pe erudiți ce cărți ar lua cu ei pe o insulă pustie, dar nimeni nu le prezintă locul în care vor fi transportați (cu cele 5, 10, 20 de cărți) și nici nu se angajează că le vor asigura mijloace de trai cît de cît decente. 
După ce aleg cele 5 cărți preferate și sînt urcați pe vapor, încotro îi va duce cîrmaciul (id est soarta)? Pe ce țărm îi va părăsi? În insulele Fericiților, în insulele vizitate de sfîntul abate Brendan, pe insula cu elice, în ostrovul călugărului Gaunilon (ostrov decît care nici un alt ostrov nu poate fi mai mare), în insula pietroasă și atroce din Zece negri mititei? Unde?

Cînd s-au gîndit la o insulă pustie, inițiatorii jocului opțiunilor (l-am pomenit ieri pe André Gide) au avut în vedere cu siguranță cîteva scrieri ilustre. Să ne amintim de 
insula nedreptățitului Prospero din Furtuna (1611) lui William Shakespeare, de Viața, straniile & uimitoarele aventuri ale lui Robinson Crusoe, marinar din York (1719), să nu omitem nici Insula de corali (1857), imaginată de Robert Michael Ballantyne, nici Comoara din insulă / Insula comorii (1883) a lui Robert Louis Stevenson. 

Să examinăm, deci, cîteva insule literare, ca să-i spunem ipoteticului nostru autoexilat la ce să se aștepte. Nu înainte de a menționa că numitul cititor va trebui, totuși, să mănînce ceva, un dovlecel, o rodie, un pește crud, un terci de orez, o salată de răbdări prăjite, o porție dublă de nimic. Oricît de cititor și de ascet ai fi, nu te poți hrăni cu aer...

● Voi începe cu nesăbuitul Robinson Crusoe. Vasul lui eșuează și se rupe în bucăți, este singurul supraviețuitor al uraganului. Habar n-are unde a fost aruncat de soartă (abia mai tîrziu va înconjura insula într-o pirogă) și primul lucru pe care-l face e să se cațere într-un copac și să dîrdîie de frică:
„Cînd s-a lăsat noaptea, m-am gîndit la trista soartă ce mă aştepta, ştiind că fiarele ies pe înnoptate să-şi caute prada. De aceea m-am căţărat într-un copac stufos, ce semăna cu un brad plin de ace şi care se găsea în apropiere. Am stat toată noaptea acolo, aşteptînd să se facă ziuă” (iii).
● Nici insula imaginată de Robert Louis Stevenson pentru căutătorii comorilor nu e mai primitoare:
„Cînd am ieşit dimineaţa pe punte, insula mi s-a părut a arăta cu totul altfel decît cu o zi în urmă... Cea mai mare parte din insulă era acoperită de o pădure deasă. Doar ici-colo, prin văi, răsărea cîte un petec de nisip gălbui şi se înălţau spre cer pîlcuri verzi de copaci, ce semănau cu pinii noştri. Dar priveliştea rămînea totuşi extrem de mohorîtă.... Pe creştetul fiecărui dîmb se înălţau stînci ascuţite şi golaşe. Nu ştiu ce anume - poate legănatul acesta pe valuri, pădurile mohorîte, stîncile sălbatice şi goale sau mugetul fluxului bătînd în malurile abrupte - mă înfiora de groază... De la întîia privire am urît insula comorilor” (XIII).
● Cît despre insula din Zece negri mititei (1939) de Agatha Christie nici nu are rost să vorbim. Cine ar avea chef să citească printre cadavre? Doar un medic legist ieșit la pensie. Sau un justițiar nebun...

P. S. În imagine: Domenico Fetti (c. 1589 – 1623), Archimedes (1620). From Wikimedia Commons.

joi, 13 august 2020

Jocul steluțelor: primele zece cărți ale secolului 20. În ce fel le-am notat...

Sigur, cînd citim liste de cărți (mă gîndesc acum la romane) și, mai ales, ierarhii (Top 100 best novels written in English, Top 100 greatest novels of all time), murim de plăcere. 
Plăcerea e și mai violentă (murim de două ori din aceeași cauză), fiindcă o astfel de listă de titluri și judecăți (toate de gust) ne îndeamnă să ducem exercițiul estimării mai departe. Notăm pe cont propriu și-l blamăm pe inițiator: „Uite, aici ai greșit, stimabile...”. Așa se întîmplă cu orice ierarhie, cu orice canon occidental. A fost propus cu unicul scop de a fi contestat. Nu există și nu poate exista unanimitate în judecata de gust: cartea cutare merită să fie pe locul întîi în listă fiindcă îmi place mai mult decît toate celelalte, cartea cutare a plăcut majorității înțelepților, deci o vom așeza negreșit în vîrf.

Ca să nu teoretizez degeaba, mi-am propus să-mi ilustrez nota cu cîteva ierarhii deja clasicizate. Iată o listă din Le Monde: „Les cent livres du siècle [XX]”. Clasamentul a fost realizat în toamna lui 1999, pornind de la niște liste amorfe. În eseul Ultimul inventar înainte de lichidare, Frédéric Beigbeder l-a considerat irelevant și galo-centrist. Ceea ce mi se pare evident. Să-l inspectăm cu blîndețe, fiindcă e numai o ipoteză...


          1. Albert Camus, Străinul, L'Étranger, 1942.

          2. Marcel Proust, În căutarea timpului pierdut, À la recherche du temps perdu, 1913-1927.
          3. Franz Kafka, Procesul, 1925 (postum).
          4. Antoine de Saint-Exupéry, Micul prinț, Le Petit Prince, 1943. Firește că nu e un roman.
          5. André Malraux, Condiția umană, La Condition humaine, 1933.
          6. Louis-Ferdinand Céline, Călătorie la capătul nopți, Voyage au bout de la nuit, 1932.
          7. John Steinbeck, Fructele mîniei, Les Raisins de la colère, 1939.
          8. Ernest Hemingway, Pentru cine bat clopotele, Pour qui sonne le glas, 1940.
          9. Alain-Fournier, Cărarea pierdută, Le Grand Meaulnes, 1913.
          10. Boris Vian, Spuma zilelor, L'Écume des jours, 1947.

Voi mai spune doar că Numele trandafirului de Umberto Eco este pe locul 14; romanul lui Vladimir Nabokov Lolita (care în topurile englezești se află nesmintit în primele 10), este așezat de gazetarii de la Le Monde pe locul 27; Ulysses de James Joyce pe locul 28; Muntele vrăjit de Thomas Mann e abia pe locul 40; Maestrul și Margarita de Mihail Bulgakov pe locul 94; Sub vulcan pe 99. Un englez și, mai ales, un american ar privi lista din Le monde cu maximă uluire. Unii ar socoti că autorii ei nu au fost în toate mințile, sau au alcătut lista într-o crîșmă pe cînd erau obosiți și ebrietați și cîntau Marsilieza. Pentru că listele cu nominalizați au circulat printre neofiți (în Franța), rezultatul final exprimă, nu-i așa, defectele unei nații.


Dacă aș merge pe Goodreads, oare cum aș nota aceste creații? Cîte steluțe le-aș pune? Întrucît am citit aceste cărți (pe unele de mai multe ori), nu voi face un secret din asta: dacă e să mă compromit, măcar să mă compromit pînă la capăt.


          1. Albert Camus, Străinul, L'Étranger, 1942. [****]

          2. Marcel Proust, În căutarea timpului pierdut, À la recherche du temps perdu, 1913-1927. [****]
          3. Franz Kafka, Procesul, 1925 (postum). [*****]
          4. Antoine de Saint-Exupéry, Micul prinț, Le Petit Prince, 1943. [-] Nu-l pot nota. N-am estimat decît romanele.
          5. André Malraux, Condiția umană, La Condition humaine, 1933. [***]
          6. Louis-Ferdinand Céline, Călătorie la capătul nopți, Voyage au bout de la nuit, 1932. [*****]
          7. John Steinbeck, Fructele mîniei, Les Raisins de la colère, 1939. [****]
          8. Ernest Hemingway, Pentru cine bat clopotele, Pour qui sonne le glas, 1940. [***]
          9. Alain-Fournier, Cărarea pierdută, Le Grand Meaulnes, 1913. [***]
          10. Boris Vian, Spuma zilelor, L'Écume des jours, 1947. [***]
          14. Umberto Eco, Numele trandafirului (aș fi tradus titlul, așa cum este în original, cu Numele rozei), 1980. [****]
          28. James Joyce, Ulysses, 1922. [*****]
          40. Thomas Mann, Muntele vrăjit, 1924. [*****]

Am găsit numai patru titluri de care nu mă îndoiesc: Procesul, Călătorie la capătul nopții, Ulysses și Muntele vrăjit. Cel mai influent titlu dintre toate este, cu siguranță, Străinul. În Proces verbal, Le Clézio urmează lecția lui Camus. Și la fel Michel Houellebecq în Extinderea domeniului luptei.

Aș mai preciza că orice ierarhizare s-ar cuveni să menționeze data și ora realizării ei. Ne schimbăm judecățile de gust cu o iuțime absolut incredibilă. Ceea ce mi-a plăcut ieri, nu-mi mai place azi. S-ar putea, totuși, să-mi placă mîine sau poimîine, deși nu garantez...

P. S. În imagine: Edmund Charles Tarbell (1862 - 1938), Girl Reading (1909). Source: Wikimedia Commons.

Jocul insulei pustii. Cel mai potrivit loc pentru a citi „Pe patul de moarte”


Cel care a făcut celebru jocul insulei pustii a fost, probabil, André Gide. Prozatorul a redactat un articol cu titlul „Cele 10 romane franțuzești [pe care le prefer / pe care le-aș lua cu mine pe o insulă pustie]” (NRF, 52: 1 aprilie 2013). Articolul lui era un răspuns la o investigație imaginară. A ales un singur roman franțuzesc, Verișoara Bette de Balzac, și 9 străine. Oricum, ideea de a alege o mînă de cărți (5, 10, 20 cel mult) și a merge cu bocceaua într-un loc anume pentru a citi și  reciti cărțile era mai veche.

N-am înțeles niciodată de ce cărțile pe care le alegi (cele 10 și numai 10 cărți preferate) se cuvin citite neapărat pe o insulă pustie, niciodată aiurea, pe domul din Köln, în taiga, într-o barcă pe iazul Ciricului, cum citea Mihai Ursachi în timpul vacanței de vară, pe Everest, în peștera Muierilor etc.

Veți spune - și pe bună dreptate - că așa a fost gîndit jocul de către pionierii lui, că nu poți duce cu tine un camion de tomuri latinești ori ebraice, cuprinsul imens al Bibliotecii Congresului, că pe ostrovul pustiu mai ai și altceva de făcut (să cultivi pămîntul, ca Robinson, să înveți un papagal mai inteligent decît tine să vorbească în engleză, să prinzi capre), deși dacă insula este cu adevărat un loc pustiu, saharian, degeaba transporți cărțile, mori de sete și de foame în mai puțin de o săptămînă, ai dus cărțile degeaba, e suficient o scînteie și au luat foc. Sapiențial formulînd problema, n-ai făcut absolut nimic...

Locul numit de cinstiții inițiatori ai jocului opțiunilor nu este cel mai potrivit (măcar din punctul de vedere al vegetației exuberante) și, am impresia, ar putea fi schimbat, firește, cu un loc mai bun, demn de sfințenia, puritatea, sublimul faptului de a citi pe alese. Chiar dacă destinația vaporului livresc nu mai poate fi schimbată, a trecut o sută de ani de la actul întemeierii, m-am gîndit că ne-am putea imagina cu ușurință și folos o serie de variațiuni topografice.


A. 10 cărți de citit la căpătîiul defuncților în nopțile de priveghi. Așa a procedat Gustave Flaubert, în martie 1846, la moartea surorii sale, Joséphine Caroline. A citit Montaigne:
„Cînd mi-a murit sora, am vegheat-o noaptea; ședeam lîngă pat, o priveam, culcată pe spate în rochia de nuntă cu buchetul alb. Citeam din Montaigne, iar ochii mei mergeau de la carte la cadavru; bărbatul ei dormea și horcăia; preotul sforăia, / și îmi ziceam, contemplîndu-i, că formele trec, că doar ideea rămîne, și aveam tresăriri de entuziasm la anumite cotituri de frază ale scriitorului. Pe urmă m-am gîndit că și el o să treacă. Era ger, fereastra deschisă, din cauza mirosului, și din cînd în cînd mă ridicam să văd stelele, calme, sclipitoare, luminoase, eterne. Iar cînd vor păli și ele, îmi spuneam, cînd vor trimite, ca ochii muritorilor, licăriri pline de teamă, totul se va fi sfîrșit; și va fi încă și mai frumos...” (Flaubert, Corespondență, Opere 4, București: Editura Univers, 1985, pp.65-66, scrisoare către Louise Colet, 21 ianuarie 1847).

B. 10 cărți de citit pe vaporul care se îndreaptă - cu o viteză de 10 leghe pe zi - spre insula pustie, care se îndepărtează de vapor cu aceeași viteză constantă de 10 leghe pe zi. Din 5 septembrie și pînă în 29 septembrie 1925, Andre Gide străbate, în baleniera Brabant, fluviul Congo. Citește un rezumat al filosofiei lui Henri Bergson și-și dă seama că a fost multă vreme, fără s-o știe, un bergsonian: „Son exposé de la philosophie de Bergson me persuade que j’ai longtemps été bergsonien sans le savoir”.

C. 10 cărți de citit cu ochii închiși într-un spital non-Covid (pe cale de a deveni spital Covid) în care s-o oprit curentul electric, iar o asistentă de o frumusețe letală ți-a aprins lumînarea:
  • Lev Nikolaevici Tolstoi, Moartea lui Ivan Ilici, 1886; o prezentare sumară aici.
  • Thomas Mann, Moartea la Veneția / Der Tod in Venedig,1912;
  • William Faulkner, Pe patul de moarte / As I Lay Dying, 1930; 
  • Jorge Luis Borges, Moartea și busola / La muerte y la brújula, Sur 1942, în volum 1944;
  • Hermann Broch, Moartea lui Vergiliu / Der Tod des Vergil, 1945;
  • Ismail Kadare, Generalul armatei moarte / Gjenerali i ushtrisë së vdekur, 1963;
  • Simone de Beauvoir, O moarte ușoară / Une mort très douce, 1964;
  • Antonio Tabucchi, Tristano moare / Tristano muore, 2004; 
  • Jose Saramago, Intermitențele morții / As Intermitências da Morte, 2005.
  • Cesare Pavese, [Va veni moartea și va avea ochii tăi / Verrà la morte e avrà i tuoi occhi], 1950.

             Alte liste de cărți la fel de interesante:

P. S. În imagine: Frans Verhas (1827 - 1897), Young Girl Reading (1880). From Wikimedia Commons.

luni, 10 august 2020

Trăiește ascuns! De ce ne-au îndemnat Epicur și Seneca să rămînem obscuri...


„Ce fel de măști poartă toată lumea asta? Eu credeam că oamenii de acolo sînt de partea mea. Dar de partea mea e numai masca, atît” (Philip Roth, Pastorala americană).
În trecut, riscul de a deveni o persoană renumită, un „anonim ilustru”, cum ar veni, era foarte mic. Ce-i drept, în Atena lui Socrate, chiar la Roma, prin forța lucrurilor, cam toată lumea se cunoștea cu toată lumea, cel puțin bărbații care polemizau în senat și mergeau apoi la terme să glumească despre femei. Fiecare discuta cu fiecare, dar ideea (visul, dorința, impulsul, nevroza) de a fi cunoscut, notoriu, popular, nu persecuta, probabil, pe nimeni, cu excepția, să admitem, a unui Diogene cinicul și a cîtorva frenetici din secta lui. Diogene nu căuta notorietate, mai degrabă voia să-i întoarcă pe oameni la învățătura „naturii”. Dormea într-un butoi, în fața templului Metroon, pe jumătate despuiat, și-i insulta pe naivi și gură-cască, arătîndu-le „omul lui Platon”, adică o găină fără pene. În treacăt fie spus, Platon definise omul ca animal biped fără pene...

În vremea lui, faptul de a fi celebru, faimos nu însemna cine știe ce merit (ori voluptate) și, cu siguranță, nu obseda nopțile lui Socrate și nu-i dădea insomnii. Așa cum nu obsedase nici nopțile lui Pericle și ale Aspasiei. Dorința de a fi pe buzele tuturor pare o invenție modernă. Cît de modernă, n-aș putea să spun și nici nu mi-am propus să cercetez aici. Bănuiesc că Renașterea a început s-o cultive...

Nu vreau să scriu minciuni. Epicur / Epikouros (341–270 î. Cr.) observase, măcar la așa-zișii „potentați”, la un anume Idomeneus, de pildă, căruia i-a scris o epistolă in articulo mortis (menționată de Seneca într-o altă epistolă), dorința cu pricina, dar o considera mai degrabă o vanitate și o prostie. De la discipolii săi ne-a rămas enunțul de pe lespezile funerare romane, folosit și azi: „Non fui, fui, non-sum, non-curo („N-am fost; am fost; nu sînt; nu-mi pasă / ce mai contează?)”. Pare ciudat, dar a trăi bine, din plin, însemna a căuta să rămîi neștiut. Numai cel obscur trăia realmente o viață împlinită. În Tristia (III: 4, 25), Ovidiu a fixat acest îndemn într-un vers memorabil: „Bene vixit, bene qui latuit: Acela trăieşte bine / fără pericole şi griji /, care ştie să se ascundă / bine”.

Lucius Annaeus Seneca, filosoful avid de glorie și de sesterți (a strîns mai bine de 300 de milioane), a comentat dictonul lui Epicur („láthe biôsas! = trăiește ascuns!”) în chipul următor:
„Cine ar mai şti de Idomeneus dacă Epicur nu i-ar fi gravat numele în scrisorile sale? Toţi acei prea-puternici şi satrapi şi chiar regele însuşi, de la care provenea titlul glorios al lui Idomeneus, s-au prăbuşit în adîncurile uitării... Va veni peste noi noianul adînc al timpului; doar cîţiva oameni de seamă vor reuşi să-şi ridice capul deasupră-i şi, chiar dacă şi ei sînt meniţi să dispară în cele din urmă în tăcere, se vor opune uitării şi îşi vor cere partea lor de glorie vreme îndelungată. Toţi oamenii aceia pe care norocul i-a ridicat în văzul lumii şi care au fost instrumente sau parte a puterii altcuiva, care s-au bucurat de favoruri şi au avut casa mereu plină cîtă vreme au fost în picioare, după ce au murit, amintirea li s-a şters de îndată...”.
Iată un frumos exemplu de wishfull thinking... Dar Seneca greșește. Notorietatea prezentă, dar, mai ales, cea postumă, nu folosesc nimănui. Este o imensă iluzie. Doar plăcerea de acum contează. Și nici ea, ca să fiu drept. După moarte nu urmează nimic, nimic, nimic. Iar gloria postumă este o mască mincinoasă, hîdă, care rînjește viclean la defunct, deși nu-i poate aduce nici o bucurie.

În fine, despre nota lui Descartes, „Înaintez cu mască, trec anonim prin mulțime - larvatus prodeo” s-a discutat mult în pandemie, fiindcă lumea a luat foc din pricina recomandării de bun simț de a folosi măștile chirurgicale. Nu mai insist.
O observație minoră: în zilele noastre privatul și publicul s-au unit strîns, definitiv și toată lumea a ajuns să trăiască (și să petreacă) în văzul tuturor. Cînd un om vrea liniște și pace, e nevoit să se retragă în pustiul Hozevei și să-și scurme acolo o gaură în care să se așeze definitiv. Și irevocabil...


P. S. În imagine: Female Theatre Mask. Roman fresco from Casa del Bracciale d'Oro (VI 17, 42), Pompeii. From Wikimedia Commons.

duminică, 9 august 2020

5 cărți supraestimate de o critică literară obedientă. Opinia lui Nabokov despre Thomas Mann, William Faulkner, André Malraux și Boris Pasternak

Am mai spus că-mi plac ierarhiile, clasamentele, listele, topurile cărților cel mai bine vîndute la un tîrg, la o lansare, la un parastas, la o un curs festiv. Mor după ele, dacă vă vine să credeți. Astăzi am de gînd să-mi duc mărturisirea și mai departe. Voi fi foarte îndrăzneț. Cel mai tare îmi plac ierarhiile maculatorii de tipul:
  • „Top 5 cărți de nedeschis și de necitit”, 
  • „Top 5 cărți supraevaluate de cronicarii literari dintotdeauna”, 
  • „Top 5 cărți pe care nu le-a citit nimeni cu excepția celui care-l propune”, 
  • „Top 5 romane cu scene de sex reprobabile”, 
  • „Top 5 cărți de împrumutat dușmanilor”. 
  • „Top 5 cărți fără de care nu poți urca fericit pe scaunul electric”.
          Și ar mai fi cîteva.

Iată, de-o pildă, aici, un top al cărților autohtone, din care rezultă științific, prin vot liber și secret, cel mai sensibil poet român în 2018, cel mai inventiv prozator român din 2018, cel mai malign / caustic / mușcător critic și istoric literar român în 2018 și, într-un final, cel mai smerit eseist de sub selva Galatei - tot din anul care s-a încheiat acum aproape un an etc.

Mă voi opri astăzi la ierahiile și clasamentele lui Vladimir Nabokov. Nu înainte de a preciza că numitul Nabokov a fost un cititor foarte năzuros, cu hachițe și toane, și, pe deasupra, un individ cu o părere excelentă despre sine și despre gusturile sale (se înțelege: infailibile). Într-un cuvînt: un scriitor foarte mulțumit de prestația lui generală. Hannah Arendt a spus odată că n-a întîlnit un om mai înfumurat și mai plin de sine decît Nabokov. Eu am identificat unul și mai înfumurat, și mai sferic, și mai fulgerător. Mă refer, desigur, la Elias Canetti. Deși a fost oarecum contemporan cu Nabokov, Canetti se socotea pe sine însuși (adică pe El!) „cel mai sexi amant din toate timpurile și, de asemenea, mintea cea mai luminată și mai cutezătoare din prezentul său” -  în care nu mai încăpea absolut nimeni cu excepția lui necesară.

Să revin la Vladimir Nabokov. Într-o discuție filmată, autorul mult prețuitului roman Lolita începe prin a ironiza noțiunea anglo-saxonă de Great Books, sintagmă pe care aș traduce-o în felul următor: „Cărți fără de care nu poți fi om întreg”. Nu are rost să spun povestea acestui „canon” (inițiat de un conclav de meseriași în aprilie 1952, sub titlul Harvard Classics). În anii 70, el își pierduse oarecum prestigiul și Nabokov putea bombăni nepedepsit împotriva falșilor „clasici”.

          În opinia lui Nabokov, autorii supraestimați erau:

          1. Thomas Mann, Moarte la Veneția: o carte absolut „idioată / asinină”.
          2-3. William Faulkner, Cătunul, Lumină de august: niște „cronici corncobby”; pentru echivalarea acestui adjectiv, aș cere ajutorul unui traducător avizat, de preferință feminin.
          4-5. André Malraux, Condiția umană, Speranța: conțin poncifele cel mai înfiorătoare cu putință.
          6. Boris Pasternak, Doctor Jivago: o melodramă prost scrisă și prost construită.

Tot după mintea lui Nabokov, clasamentul adevărat ar trebui să arate cam așa:

          1. James Joyce, Ulysses.
          2. Franz Kafka, Metamorfoza.
          3. Andrei Belîi, St. Petersburg.
          4. Marcel Proust, numai primele două volume din În căutarea timpului pierdut.

O părere personală, în treacăt: unul dintre romanele neîndoielnic supraestimate de critică și cititori (care oricum nu pricep nimic din el) mi se pare Lolita... Nabokov este mult mai bun și mai inventiv în cărțile din prima perioadă: Mașenka, Invitație la eșafod (amîndouă scrise în rusește) și Pnin (în engleză). Dar asta rămîne doar între noi.

P. S. În imagine: Maestro di Crea (sec.XV), Santa Caterina d'Alessandria (1476 -1479): „Saint Catherine of Alexandria holds a girdle book” (o carte portabilă). Source: Wikipedia. Public Domain.

vineri, 31 iulie 2020

De ce toate muzele poeților adevărați sînt grăsuțe? Baudelaire a sugerat un răspuns foarte precis

Dacă nu mă înşel, poeţii de pretutindeni cîntă, de obicei, două - și numai două - teme: iubirea şi moartea. Prin poet înţeleg, fireşte, precum Goethe odinioară, orice fel de scriitor. În Filosofia compoziţiei, Edgar Allan Poe afirmă: „cel mai nobil motiv poetic este moartea ființei iubite”. Poe conjugă, așadar, în modul cel mai surprinzător, cele două teme lirice.
Firește, pentru lirica erotică, este nevoie de o Muză. Bănuiesc că știți ce-i o Muză, nu insist. Orice poet se bazează în viața lui de om sărman pe o Muză. Deci, Muza poate fi, desigur, o curtezană generoasă, cu sîni, şolduri, coapse, rotunjimi, moliciuni. Și altele. De veacuri şi veacuri, poeţii adevăraţi slăvesc femeia care se revarsă generos pe de lături, femeia fără muchii şi ascuţimi, frumuseţea sferică, uriașă, La Géante (Uriașa este titlul unui sonet de Baudelaire).

De altfel, într-un poem cunoscut, și Eminescu a precizat condiţiile necesare oricărei creaţii poetice: femeia e preferabil să fie „nu subţire, ci-mplinită / încît ai ce strînge-n braţe, numai bună de iubită”.

Astăzi, din păcate (dar și pentru a-i enerva pe poeți!), în estetica feminină este la modă scheletul. Femeia frumoasă nu trebuie să tragă la cîntar nici cît o pană din coada unui păun înamorat. Priviţi exponatele famelice de la paradele de modă. Dacă sufli mai tare în direcţia lor, rişti ca modelele să dea cu capul de tavan. O astfel de frumuseţe gracilă place, nu neg cîtuşi de puţin acest adevăr preţios, dar nu inspiră pe nimeni, nici un poet nu simte vreun frison: poetul vrea întotdeauna mai mult. Cît de mult? Iată răspunsul lui Baudelaire:
„Am preferat dintotdeauna făpturile uriașe, femeile mari... Cred că dimensiunea are un rol decisiv în evaluarea frumosului”. 
În consecinţa acestui fapt de psihologie a profunzimilor (şi din lipsă de femei adevărate), poeţilor nu le rămîne decît să deplîngă, în elegii plicticoase, vanitatea existenţei și Finalul ei ineluctabil. Cînd n-au Muze, poeţii trăiesc tocmai din această nedumirire a muritorilor: nu știm încă de ce venim pe lume, nu știm nici de ce murim, nu știm, ca să vorbesc franc, absolut nimic.
Și, la urma urmelor, la ce ne-ar folosi dacă am afla acest secret amînat? Să ne mulțumim cu ce ne-a dat Dumnezeu. Și să cîntăm fără oprire Muzele, Muzele, Muzele...

P. S. În imagine: Igor Emmanuilovich Grabar (1871–1960), The Fat Women (1904). Source: Wikimedia Commons.

joi, 30 iulie 2020

Oare Anna Karenina a avut strungăreață?

Am stat cinci ore cu ochii în tavan și am încercat să-mi amintesc cum arăta Anna Karenina. Am citit romanul lui Tolstoi măcar de două ori (o dată la tinerețe și încă o dată la deplina maturitate) și ar fi trebuit să știu măcar unele amănunte de ordin fizic, detalii oarecum „exterioare”. Mi-am pus, așadar, tot soiul de întrebări ciudate? Ca de pildă:
Anna avea părul șaten? Sau blond ca spicul copt? Sau roșcat? Îl tăia scurt sau îl lăsa să-i curgă pe spate în valuri? Avea ochii albaștri sau verzi? Sau negri? Era mai plinuță, așa, ca domnițele din O mie și una de nopți, sau era subțire și suptă ca o călugăriță vicioasă? Avea degete lungi? Își făcea unghiile? Avea pieptul drept, scobit, sau curbat spre exterior? Și ce formă aveau urechile Annei? V-ați gîndit la acest mister? Erau mari sau mici? Depărtate de tîmple sau lipite? Avea pielea albă, lividă sau arămie? Făcea plajă în timpul verii? Dar nasul Annei? Ei bine, fraților, era drept sau coroiat? Sau, poate, era mic-micuț ca un degetar? Cîrn? Dar buzele Annei? Subțiri (ca la vipere)? Groase? Ca inimioara? Dar coapsele? Dar gambele? Erau drepte sau curbate? Groase sau potrivite? Scheletice? Ce înălțime avea? Era înaltă, mijlocie, micuță? Și ce fel de surîs vădea prietenilor? Amabil, ironic, batjocoritor, naiv-ingenuu? Și, în fine, trupul Annei Karenina, ca întreg și totalitate, era alcătuit din curburi sau din unghiuri drepte și planuri? Din moliciuni sau tării?

În urma acestui examen (aproape medical-somatic, deși imaginar), mi-am dat seama că nu știu aproape nimic despre biata Anna. Aaaaaa, știu cum a venit îmbrăcată la balul în care își dă seama, încă o dată, cît de îndrăgosită este de Vronski, fiindcă am scris, în Breviarul sceptic, despre acest amănunt. Cine nu-şi aminteşte!? 
Anna poartă o rochie de catifea neagră (nu violetă cum prezisese Kitty), cu o garnitură de dantele veneţiene. Rochia neagră se deschide într-un decolteu mare, binevoitor. Un şirag de mărgăritare în jurul gîtului, o ghirlandă de panseluţe în părul negru şi un bucheţel de panseluţe prins de cordon (Anna Karenina, I: 22). OK, rețin de aici că avea părul negru. Și mai deduc că avea ce arăta bărbaților (și invidioaselor) de vreme ce rochia ei avea un „decolteu mare”. Bănuiesc că nu toate femeile au curajul (și bucuria) de a vădi mulțimilor aristocrate un decolteu foarte îndrăzneț.
Deduc, în sfîrșit, că avea îndrăzneală și, cum să spun?, și un oarecare gust al sfidării. Nu-i păsa de ce zice lumea. Asta știm cu precizie din tot ceea ce i s-a întîmplat.

Bănuiam de la bun început că exercițiul meu nu poate avea succes. Nici un scriitor normal nu descrie un personaj de sus pînă jos, trăsătură cu trăsătură, pe toate fețele, n-ar mai termina cartea în secolul actual. De obicei, prozatorul aruncă niște aluzii și gata, restul trebuie să ni-l închipuim singuri, dacă avem curiozități de acest tip. Orice cititor este obligat, dacă are timp, să completeze portretul propus în grabă de autor, scriitorul mizează pe bunăvoința noastră. Nu cred că Tolstoi precizează în vreun capitol cum erau buzele Annei Karenina. Deși se prea poate, n-am citit de curînd romanul, nu pot face decît niște presupuneri lipsite de temei textual. Oricum ar fi, e un fapt cunoscut că scriitorii lasă în seama cititorilor (spre a le completa ei) astfel de amănunte obișnuite.

N-am pus aceste întrebări doar ca să mă / vă distrez și să constat cît de puțin (și de precar) ținem minte (dintr-)o carte. Am răsfoit de curînd volumul lui Peter Mendelsund, What We See When We Read: A Phenomenology (Vintage Books, 2014, 419p). L-am împrumutat pentru o zi, se citește în trei ore. E vorba de o carte bogat ilustrată. Autorul lucrează la o editură și e specialist, printre multe altele, în realizarea coperților / copertelor de carte (ambele forme ale cuvîntului sînt admise). Eseistul își începe ancheta chiar cu întrebarea despre Anna Karenina. Nici el nu știe prea mult. Concluzia lui Mendelsund este că experiența lecturii nu e numaidecît una vizuală. 

Cititorii caută sensuri, semnificații, urmăresc acțiunea și văd personajele în mișcare. Personajul nu este o entitate, ci un eveniment, o sumă de întîmplări. De aceea este vag, cețos, tulburat și, în cazul Annei Karenina, de-a dreptul tulburător... (31 iulie 2015)

          Alte însemnări pe această temă:

P. S. În imagine: Ivan Nikolaïevitch Kramskoï (1837-1887) - Portrait of an Unknown Woman / L'inconnue (1883). Source: Wikimedia Commons.