101 cărți de citit imediat. Lista lui Francine Prose

Citesc, iată, Reading Like a Writer: A Guide for People Who Love Books and for Those Who Want to Write Them, HarperCollins Publishers (2006, 273p.), un volum semnat de Francine Prose, și fiindcă sînt obișnuit să duc cărțile pînă la capăt, ajung și la paginile 270-273, unde găsesc o listă de cărți pusă sub titlul „Books to Be Read Immediately”.

Francine Prose face parte din categoria destul de neobișnuită astăzi a literatorilor care mai cred că pentru a scrie bine este nevoie să citești mult, a celor care cred că simplul talent necultivat nu duce negreșit la o capodoperă. Tot mai puțini scriitori sînt convinși de acest adevăr umil. Lumea scrie cu înverșunare fără să mai citească. N-are timp.

Lista cu pricina cuprinde tot felul de cărți, îndeosebi ficțiune (poezie, proză), dar și eseuri despre meșteșugul scrisului, cărți de retorică, memorii. Cele mai multe sînt traduse - și încă de mult - în românește. Chiar dacă nu am timp să traduc eu însumi titlurile alese de Francine Prose (n. 1 aprilie 1947), nu mă îndoiesc de faptul că cititorii acestui blog le vor recunoaște de îndată. Sînt cărți neîndoielnic clasice. Poate un titlu sau două ridică oarece întrebări. În loc de Învierea, eu aș fi pus Hadji-Murad de același Lev Nikolaevici Tolstoi. Sînt și romane polițiste (The Big Sleep, de pildă, tradus la noi sub titlul Somnul de veci). Criteriul alcătuirii listei a fost constant unul valoric. Și tocmai pentru că Francine Prose a urmat neabătut acest criteriu, lista poate fi recomandată oricărui cititor care se respectă și oricărui cititor care dorește să scrie.

N-am numărat cîte cărți din această listă îmi sunt necunoscute, în sensul că nu le-am citit (încă). Remarc, în fine, prezența istoricului Edward Gibbon (1737 - 1794) și înțeleg încă o dată că dacă îți pui în cap să scrii bine, trebuie să străbați tot felul de cărți, inclusiv de filosofie. Și observ și faptul că Francine Prose s-a ferit de filosofi...

Observații. Titlul romanului scris de Nikolai Gogol (și rămas neterminat, din păcate) trebuia tradus prin Dead Souls: A Poem și nu cum veți vedea mai jos. Mă bucur enorm că Tatiana Tolstaia figurează la poziția 89 cu o povestire: Sleepwalker in a Fog.
     

Lipsește inexplicabil, în opinia mea, Jorge Luis Borges. Așadar:

1. Akutagawa, Ryunosuke. M. Kuwata and Tashaki Kojima (translators), Rashomon and Other Stories
2. Anonymous. Dorothy L. Sayers (translator), The Song of Roland 
3. Austen, Jane, Pride and Prejudice  
4. Austen, Jane, Sense and Sensibility 
5. Babel, Isaac. Walter Morrison (translator), The Collected Stories 
6. Balzac, Honoré de. Kathleen Raine (translator), Cousin Bette 
7. Barthelme, Donald, Sixty Stories 
8. Brodkey, Harold, Stories in an Almost Classical Mode 
9. Baxter, Charles, Believers: A Novella and Stories 
10. Beckett, Samuel, The Complete Short Prose, 1929-1989 
11. Bowen, Elizabeth, The House in Paris 
12. Bowles, Jane, Two Serious Ladies 
13. Bowles, Paul, Collected Stories and Later Writings 
14. Brontë, Emily, Wuthering Heights 
15. Calvino, Italo, Cosmicomics 
16. Carver, Raymond, Where I'm Calling From: Selected Stories 
17. Carver, Raymond, Cathedral 
18. Cervantes, Miguel De. Tobias Smollett (translator), Don Quixote 
19. Chandler, Raymond, The Big Sleep 
20. Cheever, John, The Stories of John Cheever 
21. Chekhov, Anton. Constance Garnett (translator), A Life in Letters 
22. Chekhov, Anton. Constance Garnett (translator), Tales of Anton Chekhov: Volumes 1 - 13 
23. Diaz, Junot, Drown 
24. Dickens, Charles, Bleak House 
25. Dickens, Charles, Dombey and Son 
26. Dostoyevsky, Fyodor. Constance Garnett (translator), Crime and Punishment 
27. Dybek, Stuart, I Sailed With Magellan 
28. Eisenberg, Deborah, The Stones (So Far) of Deborah Eisenberg 
29. Eliot, George, Middlemarch 
30. Elkin, Stanley, Searches and Seizures 
31. Fitzgerald, F. Scott, The Great Gatsby 
32. Fitzgerald, F. Scott, Tender Is the Night 
33. Flaubert, Gustave. Geoffrey Wall (translator), Madame Bovary 
34. Flaubert, Gustave. Robert Baldick (translator), A Sentimental Education 
35. Fox, Paula. Jonathan Franzen (introduction), Desperate Characters 
36. Franzen, Jonathan, The Corrections 
37. Gallant, Mavis, Paris Stories 
38. Gaddis, William, The Recognitions 
39. Gates, David, The Wonders of the Invisible World: Stories 
40. Gibbon, Edward, Decline and Fall of the Roman Empire 
41. Gogol, Nikolai. Richard Pevear and Larissa Volokhonsky (translators), Dead Souls: A Novel
42. Green, Henry, Doting 
43. Green, Henry, Loving 
44. Hartley, L. P., The Go-Between  
45. Hemingway, Ernest, A Moveable Feast 
46. Hemingway, Ernest, The Sun Also Rises 
47. Herbert, Zbigniew. Czeslaw Milosz and Peter Dale Scott (translators), Selected Poems 
48. James, Henry, The Portrait of a Lady 
49. James, Henry, The Turn of the Screw 
50. Jarrell, Randall, Pictures from an Institution  
51. Johnson, Samuel, The Life of Savage 
52. Joyce, James, Dubliners 
53. Kafka, Franz. Malcolm Pasley (translator), The Judgment; In the Penal Colony; Metamorphosis and Other Stories 
54. Kafka, Franz. Willa and Edmund Muir (translators), The Trial 
55. Mandelstam, Nadezdha, Hope Against Hope: A Memoir 
56. Mansfield, Katherine, Collected Stories of Katherine Mansfield 
57. Marquez, Gabriel Garcia. Gregory Rabassa (translator), One Hundred Years of Solitude
58. Marquez, Gabriel Garcia. Gregory Rabassa (translator), The Autumn of the Patriarch
59. McInerney, Jay, Bright Lights, Big City 
60. Melville, Herman, Bartleby the Scrivener; Benito Cereno 
61. Melville, Herman, Moby Dick 
62. Milton, John, Paradise Lost 
63. Munro, Alice, Selected Stories 
64. Nabokov, Vladimir, Lectures on Russian Literature 
65. Nabokov, Vladimir, Lolita 
66. O'Brien, Tim, The Things They Carried 
67. O'Connor, Flannery, A Good Man Is Hard to Find and Other Stories   
68. Paustovsky, Konstantin. Joseph Barnes (translator), Years of Hope: The Story of a Life 
69. Price, Richard, Freedomland 
70. Proust, Marcel. Lydia Davis (translator), Swann's Way 
71. Pynchon, Thomas, Gravity's Rainbow 
72. Richardson, Samuel, Pamela: Or Virtue Rewarded 
73. Roth, Philip, American Pastoral 
74. Roth, Philip, Novels and Stories 1959-1962 
75. Rulfo, Juan. Margaret Sayers Peden (translator), Pedro Pâramo 
76. Salinger, J. D., Franny and Zooey 
77. Shakespeare, William, King Lear 
78. Shteyngart, Gary, The Russian Debutante's Handbook 
79. Sophocles. Sir George Young (translator), Oedipus Rex 
80. Spencer, Scott, A Ship Made of Paper 
81. St. Aubyn, Edward, Mother's Milk 
82. St. Aubyn, Edward, Some Hope: A Trilogy 
83. Stead, Christina, The Man Who Loved Children 
84. Steegmuller, Francis, Flaubert and Madame Bovary: A Double Portrait 
85. Stein, Gertrude, The Autobiography of Alice B. Toklas 
86. Stendhal. Roger Gard (translator), The Red and the Black 
87. Stout, Rex, Plot It Yourself 
88. Strunk, William and E. B. White. Maira Kalman (illustrator), The Elements of Style, Illustrated
89. Tolstaya, Tatyana, Sleepwalker in a Fog 
90. Tolstoy, Leo. Constance Garnett (translator), Anna Karenina 
91. Tolstoy, Leo. Aylmer Maude (translator), The Death of Ivan Ilych and Other Stories 
92. Tolstoy, Leo. David McDuff (translator), The Kreutzer Sonata and Other Stories  
93. Tolstoy, Leo. Rosemary Edmonds (translator), Resurrection 
94. Tolstoy, Leo. Constance Garnett (translator), War and Peace 
95. Turgenev, Ivan Sergeevich. Isaiah Berlin (translator), First Love 
96. Twain, Mark, The Adventures of Huckleberry Finn 
97. Von Kleist, Heinrich. Martin Greenberg (translator) and Thomas Mann (preface), The Marquise of O - and Other Stories 
98. West, Rebecca, The Birds Fall Down 
99. Woods, James, Broken Estate: Essays on Literature and Belief 
100. Woolf, Virginia, On Being Ill 
101. Yates, Richard, Revolutionary Road

P. S. În imagine: Frederik Vezin (1859-1933), Evening Reading (1933). Source: Wikimedia Commons.

Albert Camus, ciuma și boabele de năut

Recitesc după douăzeci și cinci de ani Ciuma lui Albert Camus (din care nu mai țineam minte mare lucru) și mă amuză încă o dată personajul pe care doctorul Bernard Rieux îl vizitează neabătut în fiecare seară, chiar pe timpul epidemiei, într-una din mahalalele Oranului.

Este un bătrîn care ține două oale în fața lui, una plină cu boabe de năut, alta goală. Personajul nu face nimic altceva decît să mute boabele de năut dintr-o oală într-alta. Cînd una din oale s-a umplut, începe să pună boabele în cea dintîi. Și nu se plictisește. Nici nu are nevoie de orologiu. Mai mult: bătrînul consideră pesemne că viața lui are un sens aparte, un rost. Și are un rost sublim, întrucît mănîncă la intervale precise, atent măsurate. Doar n-o să-mi spuneți că viața reală înseamnă mai mult decît o masă îmbelșugată, cu vin roșu parfumat, cu friptură de clapon, cu papanași de Agapia, cu Soba. Vai de mine, e Post, și eu vorbesc de cele sfinte. Mai bine luați și ajunați...

Repet: bătrînul nu face nimic altceva. Stă în pat și mută boabele de năut dintr-un vas în altul. Iar cînd se împlinește vremea mănîncă. Iar după ce mănîncă, se întoarce la boabe...

Pe vremuri, călugării care trebuiau să vegheze măsurau noaptea după numărul de rugăciuni recitate. De aici vine și expresia „cît ai zice Tatăl nostru” pentru a desemna o perioadă scurtă de timp. Pentru o perioadă și mai scurtă, avem expresia sapiențială ”cît ai zice pește”. A, da, monahii mai foloseau șiragul de mărgele pe care bunica mea îl numea „rozariu”. Numărau mărgelele. Cînd recitau pentru a patra mie oară Ave Maria, îl trezeau pe călugărul următor (care îl înlocuia la veghe) și mergeau la culcare. La propriu, Rozariul este o culegere de rugăciuni compusă de sfîntul Dominic de Guzman.

Să mă întorc la romanul lui Camus. Reproduc pasajul cu privire la bolnavul vizitat de Rieux: 

„Nu putea suferi să vadă un ceas şi într-adevăr nu era nici unul în casa lui. 'Un ceas, spunea el, e scump şi e ceva prostesc'. Evalua timpul, şi mai ales ora meselor, singura care îl interesa, prin cele două oale dintre care una, cînd se trezea, era plină cu năut. O umplea pe cealaltă bob cu bob, cu aceeaşi mişcare sîrguincioasă şi regulată, îşi găsea astfel reperele într-o zi măsurată cu oala. 'La fiecare cincisprezece oale, spunea el, trebuie să mănînc. E foarte simplu'” (p.126).

Ca impresie generală, cartea lui Camus nu mi-a plăcut prea mult. Este plină de propoziții cu privire la măreția omului, la noblețea lui. În timpul epidemiei, personajele sînt cuprinse de o exaltare nefirească, discută doar metafizică și alte chestii abisale (niciodată nu discută despre noroi, despre moarte, despre minciună) și se miră cît de săritor și de grozav este omul în toate împrejurările și îndeosebi cînd e încercat de o soartă haină. Cu siguranță, numai ciuma este de vină...

Am folosit, așadar:
Albert Camus, Ciuma, traducere de Eta Wexler şi Marin Preda, Iași: Polirom, 2018, 250p., 34,95 lei.

P. S. În imagine, Paul Cézanne (1839 - 1906): Vieille femme avec un rosaire (un chapelet). Femeia strînge în mîini un rozariu din cele pe care le mînuia bunica din partea tatălui. La ortodocși, șiragul de mărgele se numește „metanier”. Source: Wikimedia Commons.

5 cărți senzaționale pe care le-am uitat complet

Ca tot omul „erudit”, am cărți pe care le-am citit de multe ori (cîteva zeci), cărți pe care le-am citit numai o dată (cîteva mii), cărți pe care le-am răsfoit pentru a găsi un paragraf (cîteva sute) și, cele mai multe (restul imens, cutremurător), cărți albe, din care cunosc doar titlul și autorul. Sau doar titlul. Sau doar autorul. Sau nimic. Beznă...

Și dacă veni vorba de nimicul care rămîne, m-am întrebat azi (pe cînd răsfoiam într-o doară Alan Jakobs, The Pleasures of Reading in an Age of Distraction, 2011) după cît timp uităm complet o carte... Mă refer la oameni ca mine, obișnuiți, cu memorii failibile. N-o să înșir lucruri ieșite din comun.

Cred că toată lumea a experimentat faptul următor. Culegi o carte din raft, ești foarte sigur că n-ai citit-o și constați cu stupoare că ai trecut prin ea măcar o dată. Cum? După semne indubitabile. Ai notat un cuvînt, ai subliniat o frază, ai marcat un paragraf, ai corijat o greșeală de tipar. Ai citit, dar lectura nu ți-a folosit la nimic. Sau ți-a folosit, dar nu poți spune precis în ce chip. N-a lăsat vestigii. Ți-ai lărgit vocabularul, să zicem. Dar ai uitat toate celelalte, inclusiv plăcerea de a o citi, dacă a existat o plăcere.

Știu precis că am citit cu plăcere Suflete moarte, era imediat după facultate, îmi amintesc, deci, faptul că am citit cartea, dar peste ani (destul de rapid, se pare) am uitat complet povestea, personajele, totul. Nu are rost să caut o explicație. M-am simțit rușinat (deși nu aveam de ce), și am recitit romanul lui Gogol cu cea mai mare luare aminte, încordat și ferm hotărît să nu mai uit nici un detaliu semnificativ. Observ că uitarea distruge și plăcerea. Sau, mai corect, poate, plăcerea nu are memorie, trebuie repetată. Nu sîntem în stare să memorăm senzațiile.

Am ajuns și la exemple. Voi da cinci, fiindcă tot e o cifră afecționată de bloggeri.

          a) Giovanni Boccaccio, Viața lui Dante. O traducere din anii 60, biografia poetului. Am uitat aproape tot. Cu o excepție. Dante avea o memorie formidabilă, asista la o discuție și apoi, în finalul ei, după un ceas sau mai multe, comenta amănunțit toate replicile personajelor.

          b) Thomas Mann, Lotte la Weimar. Păstrez în minte doar atît. Lotte a ajuns în casa lui Goethe dimineața. Maestrul nu s-a trezit încă. Admiratorii vorbesc în șoaptă. Lotte observă cu uimire că musafirii nu știu despre Goethe decît fantezii, legende. Omul real s-a ascuns cu totul în spatele acestor invenții...

          c) E.T.A. Hoffmann, Elixirele diavolului. Nimic. Doar anxietatea indusă de întîmplările narate.

          d) William Faulkner, Zgomotul și furia. Absolut nimic. Nu mă miră deloc. Faulkner nu mi-a plăcut prea tare niciodată.

          e) Vincent Buranelli, Edgar Allan Poe. O biografie a poetului american. Sînt sigur că am citit-o de mai multe ori, am discutat-o cu prietenii poeți. Neant...

Am uitat. Uităm. Oare de ce? Există o viață a memoriei independentă de conștiința noastră? De ce Dante Alighieri și Boccaccio (ca să nu mai vorbesc de cei vechi) puteau ține minte atîtea lucruri și noi nu mai sîntem în stare? Ce am pierdut după atîtea secole? Ni s-a uscat creierul? N-ar fi rău să căutăm un răspuns...

P. S. În imagine: Paul Klee (1879 - 1940), Ohne Titel (um 1939). Source: Wikimedia Commons. 

Greșeala lui Ghilgameș. Cum a pierdut omul iarba țepoasă a vieții...

S-a întîmplat chiar ieri să văd pe Goodreads că unul dintre prietenii mei și-a propus să citească Epopeea lui Ghilgameș. M-am grăbit să pun steluțele cuvenite (5). E vorba de un poem neîndoielnic important, un monument mai durabil decît bronzul. 

Am citit epopeea în două traduceri: una veche din perioada interbelică (Casa Școalelor, „Biblioteca istoriei religiunilor”, 1921, versiune realizată de Ioan Mihălcescu după traducerea germană a lui Arthur Ungnad, 1911), și alta în antologia cu titlul Gîndirea asiro-babiloniană în texte, publicată în vestita colecție a Editurii Științifice „Bibliotheca orientalis”, în 1975, pp.105-182. De curînd am aflat că există și o a treia traducere (Șerbănescu & Dima; ediția este accesibilă pe site-ul academia.edu). Firește, nu pot spune care dintre ele e mai potrivită pentru lectură. Toate sînt aproximative, fiindcă nici una nu e după textul original (în cuneiforme akkadiene). Eu voi merge, deocamdată, pe mîna lui Athanase Negoiță (am cartea în față), care a urmat traducerea lui E. A. Speiser, „The Gilgamesh-Epic”, în Ancient Near Eastern Texts, Princeton, 1955.

Epopeea se întinde pe 12 tăblițe, unele rînduri, cuvinte, fragmente s-au pierdut pentru totdeauna. Tăblițele au făcut parte din vestita bibliotecă a regelui Assurbanipal, cel dintîi „bibliomaniac” din istoria omenirii. Așa a fost caracterizat cu simpatie, desigur, de istoricii cărții.

După moartea lui Enkidu, Ghilgameș caută planta care dă nemurirea, asemănătoare unui „trandafir cu spini”, un fel de iarbă țepoasă. Planta se găsește undeva în adîncul mării. Ghilgameș se scufundă și o rupe. E bucuros, va trăi pînă se va sătura, a cucerit veșnicia. Din păcate, e neglijent. N-a înțeles întru totul cît de prețioasă e cucerirea sa. Neglijența îi va fi imediat pedepsită. Eroul se spală într-un izvor cu apă rece. Dar „un șarpe adulmecă aroma plantei, / iese din apă și o fură” (tăblița a XI-a). Șarpele a fost mereu o vietate vicleană, știm din prima carte a Bibliei.

Să citim două fragmente cunoscute, de altfel:

          „Hangița zise către el, către Ghilgameș:
          Ghilgameș, încotro alergi tu?
          Viața pe care o urmărești tu nu se găsește.
          Cînd zeii au plăsmuit omenirea,
          Moartea au destinat-o ei pentru lume,
          Viața și-au păstrat-o doar pentru ei.
          Tu, Ghilgameș, satură-ți pîntecele
          Fii vesel ziua și noaptea.
          În fiecare zi fă o sărbătoare de petrecere,
          În fiecare noapte cîntă și joacă!” (tăblița a X-a).

Iată un sfat care în latinește a devenit mult repetatul „Carpe diem!”. Voi transcrie și finalul elegiac al poemului (tăblița a XII-a):

          „Pe cel care a căzut de pe catarg l-ai văzut? L-am văzut.
          Abia i-au fost scoase cuiele...
          Pe cel care a murit de moarte năprasnică l-ai văzut? L-am văzut.
          El stă pe culcuș de noapte și bea apă curată.
          Pe cel care a fost ucis în luptă l-ai văzut? L-am văzut.
          Tatăl său și mama sa i-au ridicat capul, iar soția lui a plîns pentru el, a plîns pentru el...
          Pe cel al cărui suflet n-are pe nimeni să se îngrijească l-ai văzut? L-am văzut.
          El mănîncă resturile oalei, firimituri de pîine ce se-aruncă în stradă...”.

Mai trist și mai limpede de atît nu se poate...

P. S. În imagine: Hannah Cohoon (1788 - 1864), Tree of Life or Blazing Tree (1845). Source: Wikimedia Commons.

Umberto Eco și anonimul cel mai ilustru

Am evocat într-o notă mai veche, în prea multe cuvinte, helas, ceea ce, cu vorba lui Borges, poate fi oricînd narat în mult mai puține. Și anume figura de neuitat a celui mai ilustru anonim: Giulio Ser Giacomi. 

Îmi torn cenușă în cap, fac mea culpa și transcriu mai jos povestea originară. Citez din volumul Umberto Eco, Jean-Claude Carrière, Nu speraţi că veţi scăpa de cărţi: Convorbiri moderate de Jean-Philippe de Tonnac, traducere de Emanoil Marcu, București: Humanitas, 2010, 252p. Cel care povestește este, desigur, Umberto Eco:

„Un alt exemplu de vanity press... este o carte pe care o am și eu. Dicționarul biografic al italienilor contemporani. Principiul este că plătiți pentru a figura în el. Găsiți acolo 'Pavese Cesare, născut pe 9 septembrie 1908 la Santo Stefano Belbo, mort la Torino, 26 august 1950', cu mențiunea 'Traducător și scriitor'. Atîta tot. 

Urmează două pagini întregi despre un anume Paolizzi  Deodato, despre care nimeni n-a auzit niciodată nimic. Printre acești anonimi celebri figurează poate cel mai mare dintre ei, un anume Giulio Ser Giacomi care a scos o cărămidă de 1500 de pagini, corespondența lui cu Einstein și cu papa Pius XII, volum ce nu conține decît scrisorile adresate de el celor doi, pentru că, evident, n-a primit niciodată răspuns” (p.152).

P. S. În imagine: Anonymous (sec. XIX): Clown et femmes travesties (1845). Source: Wikimedia Commons.

5 sfaturi pentru poeții aflați la început de drum. Inspirația de culoarea întunecată a vinului

                             Tu cuminte să fii și, limpezind vinul, în scurtu-ți veac
                        Lungi speranțe să n-ai... (Horațiu)

În convorbirile cu Eckermann, Goethe a mărturisit adesea ca avea nevoie pentru a chema inspirația - din profundul în care stă, de obicei, ascunsă - de un pahar de vin roșu  / chiar două. Poetul cita adesea cu voluptate un proverb italian: „Fa sangue il vino”, „Vinul îți dă puteri”.

La rîndu-i, Faulkner a vorbit într-un dialog publicat în Paris Review despre folosul alcoolului în creația literară. Citez cu sfințenie: „Experiența m-a învățat că atunci cînd scriu am nevoie măcar de un strop de Scotch... Între Scotch și nimic, prefer să beau Scotch”.

În fine, Hemingway a dezvăluit că scria la un pupitru (deci cînd lucra, stătea în picioare), mînca portocale și bea whiskey dintr-o sticlă așezată pe podea. Cînd reușea să termine o pagină, sticla era deja goală. Nu vă îngrijorați! Avea provizii, deschidea una nouă. Se oprea din scris / băut doar cînd nu mai nimerea tastele mașinii de scris. Asta se întîmpla pe la prînz...

Din cîte știu, singurul scriptor care a supraviețuit binișor acestui tratament fortifiant a fost Goethe: a murit la 83 de ani, o vîrstă rezonabilă cînd e vorba de poeți, perfect sănătos și cu toți dinții în gură (inclusiv măselele de minte).

Era să-l uit pe Cervantes. Nu l-am uitat.

Bibliografia problemei este imensă. Aș menționa fără multe vorbe un singur titlu. Și anume: Cartea vinurilor / Liber de vinis, atribuită savantului Arnaud de Villeneuve / Arnaldus de Villa Nova (c. 1240 - 1311). Ilustrul erudit catalan a fost profesor la Universitatea din Montpellier pe la 1290. Unii l-au bănuit că practică alchimia. Alții au pretins că a făcut pact cu diavolul. Sigur este că l-a interesat medicina și că a fost un teolog reformator. A comentat Apocalipsa. Credea că Sfîrșitul e aproape. Probabil că s-a înșelat.

Liber de vinis este o lucrare de farmacologie, conține o listă de antidoturi și remedii pentru tot felul de afecțiuni fizice și mintale. Autorul prezintă o sumă de rețete pe bază de infuzii, decocturi, electuarii, prafuri, siropuri, pilule etc. El a descoperit, se pare, un lichid incolor obținut prin distilări repetate, aqua ardens, „eau-de-vie”, alcoolul de astăzi. Cartea este, desigur, apocrifă. A circulat sub numele lui Arnaldus de Villa Nova datorită prestigiului imens al medicului.


P. S. Aristotel a susținut - și pe bună dreptate - că te îmbeți mult mai greu dacă bei vin din cupe mari (Problemata, 874b). Cine n-a  verificat acest adevăr filosofic abisal?

          Alte însemnări despre eroismul și sacrificiile celor care au decis să se pună în / pe scris:

• Despre cinstita Inspirație. Cîte ore lucra pe zi Goethe? Dar Philip Roth?

P. P. S. În imagine: Gerard ter Borch (1617–1681), Woman Drinking Wine (c. 1622). Source: Wikimedia Commons.

Stendhal, Proust și răzbunarea posterității

Cînd nu au parte de gloria visată în timpul vieții, destui scriitori (dar și destui filosofi) nutresc speranța naivă că Posteritatea le va face negreșit dreptate.

În mintea lor, numita Posteritate este un soi de instanță recuperatoare, care-i va sălta din anonimat (sau din raclă) și-i va așeza în lucirea slavei unanime, măcar sub forma unei statui în bronz, a unei ecvestre, a unui bust meditativ. În acest chip, scriitorii fără noroc se vor răcori (postum!) pe contemporanii ingrați. Care nici ei nu vor mai fi de față să se rușineze și să facă penitență la moaștele Maeștrilor.

Așadar, omenirea se va prosterna la mormîntul lor. Va aprinde lumînări și făclii. Va da cu tămîie. Iluștrii defuncți vor fi comentați amănunțit în manuale, istorii critice, enciclopedii. Vor fi studiați în universități, la Oxford și Sorbona, la Cambridge și Harvard. Vor prilejui simpozioane și congrese internaționale. Pomeniri. Parastase.

Dacă gîndim cinic (ori chiar stoic), id est corect, speranța lor este cu totul deșartă, copilărească. Pe de o parte, dacă n-au avut nici o vocație (și chiar dacă au avut), se prea poate ca Posteritatea să nu-i extragă din anonimat. Să fie cît se poate de pasivă și ingrată. Să se țină de glume. Pe de altă parte, tot cinic vorbind, faima lor postumă nu le va folosi la nimic, ei fiind deja morți și îngropați. Cu siguranță, notorietatea nu le va ține de cald...

Cunosc exemple de scriitori autentici, care au trăit cu această pioasă iluzie. Unul a fost Stendhal, care era convins că va fi citit și înțeles abia peste 80 de ani de la moartea lui. Celălalt, Proust. Pesemne că speranța cu pricina i-a ajutat să persevereze în pofida tăcerii publicului, a reticenței cititorilor, a nepăsării contemporanilor. Dacă nu ar fi sperat, s-ar fi oprit imediat din scris. Dar cunosc și ageamii care, în pofida tuturor evidențelor, speră.

Cred că filosofii stoici au avut dreptate. Într-o scrisoare către Lucilius, Seneca afirmă nemilos că a avea speranțe este cel mai sigur semn de prostie. Înțeleptul veritabil nu speră. În concluzie, ar fi o naivitate din partea noastră (dar și o cruzime) să vedem în scriitorii care cred în răzbunarea Posterității niște înțelepți. Nu au fost. Nu sînt. 

          Alte însemnări despre vanitate:

• Flaubert: Și tot vom muri fără să știm cîte parale am făcut
• Epicur ne-a îndemnat să trăim ascuns. N-ar fi rău să-l ascultăm

P. S. În imagine: Jean-Auguste-Dominique Ingres  (1780 – 1867), Luigi Cherubini and the Muse of Lyric Poetry (1842). Source: Wikimedia Commons.