Cîte capete tot atîtea păreri. Dar unde sînt capetele?

Toată lumea acceptă ca pe un adevăr matematic și etern (din acelea pe care nici bunul Dumnezeu nu le mai poate nega) enunțul din bătrîni: „Cîte capete tot atîtea păreri”.  

L-a formulat cel dintîi, pe la anul 161 î.e.n., poetul Terențiu, în comedia intitulată Phormion (versul 454), după cum urmează: „Quot homines, tot sententiae”. L-a repetat Cicero în De finibus bonorum et malorum, Despre supremul bine și supremul rău (în anul 45 î.e.n.). Enunțul lui Terențiu a primit în timp și alte versiuni: „Quot capita, tot sententiae” (ca varianta românească); „Tot capita, tot sententiae”. Și, în sfîrșit, „Quot culi, tot sententiae” („Cîți nătărăi, tot atîtea păreri”). 

Convingerea că opiniile oamenilor cu privire la unul și același lucru sînt infailibil diferite, dacă nu divergente, trebuie să fie, totuși, mai veche decît Terențiu (aprox. 190-185 a.C. - 159 a.C.). Adevărul ei prețios este atestat de sistematica repetare fără obiecții a formulei de către toți înțelepții medievali și moderni. Altfel spus, de la Terențiu încoace nimeni nu s-a îndoit de ea, sau, dacă s-a îndoit, nu a îndrăznit s-o conteste în scris ori să numească neadevărul cuprins în ilustrele cuvinte.

Îndrăznesc s-o contest în această notă lipsită de importanță, deși novatoare. Formula „Cîte capete, atîtea păreri” este, în opinia mea, riguros falsă, falsă de-a dreptul, scandalos de falsă, dintotdeauna și în veci. Firește, ea nu a devenit falsă acum, fiindcă ne-am deșteptat subit dintr-un lung „somn dogmatic”, a fost falsă din chiar momentul în care un înțelept, un dramaturg din Carthagena, a rostit-o cu emfază și a transmis-o ca un dar otrăvit postumității. 

Voi încerca să-mi dovedesc afirmația făcînd apel la experiența de toate zilele. Empiria ne arată cu îndărătnicie că oamenii nu gîndesc diferit decît dacă e vorba de nimicuri: lui Roland Barthes îi plăcea brînza și o socotea un aliment superior, dar lui Georges Perec nu-i plăcea pentru motivul că virtuțile nutritive ale brînzei ar fi egale cu zero. Cei doi gîndeau, așadar, diferit. Eu susțin că vegetalele sînt mai sănătoase pentru silueta și sănătatea mea (și a celorlalți) decît carnea (de miel, porc, curcan, păun, clapon), dar cercetătorii britanici consideră că, fără carne, alimentația rămîne deficitară și că în lipsa proteinelor animale homo erectus n-ar fi devenit niciodată homo sapiens sapiens - ceea ce, la urma urmelor, ar fi fost o binecuvîntare pentru toți hominizii și toate speciile din univers.

Problema survine de îndată ce ajungem la chestiunile cu adevărat importante: iubirea, liberul arbitru, existența lui Dumnezeu, faptul morții. Să vin cu un exemplu. Din cîte am observat, toată lumea crede în destin, în predestinare, în providență, nimeni nu acceptă „intervenția” hazardului într-o viață de om (și în istorie). Ne place să decidem. Și ne place că ne place. Dacă-i spui cuiva că tu ești un adept al hazardului (ca bietul Giordano Bruno) și că totul, totul, totul este întîmplător, riști să fii considerat un caraghios, precum personajul solipsist din fabula lui Eric-Emmanuel Schmitt, Secta egoiștilor. „Ce ți-e scris în frunte ți-e pus”. Vulgul profan știe cel mai bine. Unii se nasc deștepți nu printr-o întîmplare fericită, ci printr-un destin atotputernic. M-am născut în anul cutare din secolul XX, fiindcă o instanță obscură (situată în Empireu) a decis miraculoasa mea naștere la spitalul „C. I. Parhon” din Iași. În definitiv, nici unui individ de pe pămînt nu-i convine să fie consecința unui hazard. Poate nici mie...

De ce gîndim la fel? Simplu, mai simplu nici că se poate. Pentru că este mai convenabil și mai puțin periculos pentru urechile noastre să-i aprobăm smeriți pe magiștri - și să le repetăm părerile „iscusite” o viață întreagă -, pentru că opinia personală ne exclude subit din comunitatea oamenilor normali la cap și pentru că a gîndi pe cont propriu implică efort și perseverență. Nu avem timp de reflecție. Nu avem energie. Pentru om ideea că adevarul înseamnă consens este ceva de la sine înțeles: 

„Dacă toți, sau cei mai mulți, sau cei mai înțelepți acceptă o propoziție, asta vădește imediat adevărul ei sempitern”. Am citat din Topicele lui Aristotel...

P. S. În imaginea de deasupra: Pieter Bruegel the Elder (1526 / 1530 - 1569), The Parable of the Blind Leading the Blind (1568). From: Wikimedia Commons.