E limpede că nu putem citi toate cărțile. E și mai limpede că nu putem străbate nici măcat atîtea cîte ne-am dori. Numărul cărților bune (al cărților fără de care nu te poți numi „om cultivat”) întrece cu mult puterea noastră de cuprindere. Pentru o astfel de ispravă, ne lipsesc și energia, și timpul, și dispoziția.
Nu putem acoperi titlu cu titlu nici măcar lista recomandată de Harold Bloom în Canonul occidental. Cine a citit toate cele 37 de piese ale lui Shakespeare? Doar specialiștii în literatura elisabetană. Și, poate, nici ei... Ca o concluzie logică, urmează că bietul cititor contemporan (oricît de sagace ar proceda) nu va deveni niciodată un ins întru totul cultivat...
Am scris nota de față, fiindcă am dat peste un articol foarte interesant, semnat de David. L. Ulin, în care am găsit această frază care m-a pus pe gînduri:
„John Miton se putea lăuda - și fără să exagereze - că a citit toate cărțile disponibile în vremea lui”. Pe atunci, comentează Ulin, „întreaga istorie a gîndirii scrise mai era accesibilă unei singure minți”.
Nu mai pun la socoteală faptul că John Milton (1608 - 1674) a orbit complet înainte de 1660 și a compus Paradisul pierdut (între anii 1658 - 1664) fără să poată nota nici un vers cu mîna lui. Și-a dictat poemul celor care se aflau în preajmă, fiicelor sale (sau musafirilor dispuși să-l ajute). În conferința lui despre orbire, Jorge Luis Borges menționează această împrejurare:
„Milton își petrecea o bună parte din timpul său singur și compunea versuri. Avea o memorie prodigioasă. Putea să memoreze patruzeci sau cincizeci de grupuri de cîte unsprezece silabe, după care le dicta celor care veneau să-l viziteze. Așa a compus poemul”...
Paula Findlen a editat, cu mulți ani în urmă, un volum colectiv cu titlul Athanasius Kircher: The Last Man Who Knew Everything, New York / London: Routledge, 2004, 480p.
Dar e limpede, cel puțin pentru mine, că - în epoca lui Kircher (1602 - 1680) - nimeni nu mai putea citi (și cunoaște) absolut totul. Ideea de a ști totul nu mi se pare deloc rezonabilă. Ea numește o imposibilitate și poate fi, cel mult, scopul unui lunatic. Problema e să faci ceva cu „holomerul / partea-întreg” la care ai avut acces...
P. S. În imagine: Gustav Klimt (1862–1918), Der Blinde (1896). From: Wikimedia Commons.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu