Cum am devenit minimalist. Și de ce Marie Kondo a fost mai subtilă decît Umberto Eco și Alberto Manguel la un loc

V-am spus, cred, că am prea multe cărți. Firește, n-am adunat 25 de mii de volume ca Umberto Eco, ori 50 de mii ca Alberto Manguel. Nu sînt atît de bogat. Și n-am nici spațiu. Dar am destule titluri. 

M-am întrebat adesea dacă să le păstrez sau să le vînd la anticarii din Lăpușneanu. Dacă le păstrez, nu mai am unde dormi. Dacă mă hotărăsc să le vînd (sau să le dăruiesc unui bibliofil), va trebui să le transport și, de la o vreme, sufăr de dureri lombare ascuțite. Ar fi un efort distrugător. Nu locuiesc pe strada Lăpușneanu. Cînd eram student, le căram binișor la Casa Cărții într-o geantă de voiaj. Nici un simțeam greutatea; acum nu mai am această putere herculeană.

Încă n-am decis, deci, viitorul bibliotecii mele: chibzuiesc, chibuiesc, chibzuiesc. Dar va trebui să chibzuiesc foarte repede, să întrec viteza luminii. Măcar să rezolv cu teancurile de cărți de pe biroul de la fereastră, am nevoie de lumină în cameră. Sigur, iarna sînt bune, opresc crivățul, absorb umezeala, țin de cald. Aș prefera însă mai multă lumină, mehr Licht. Mă gîndesc, așadar. E vorba de însăși soarta mea, de viitorul infim care mi-a rămas. Se cuvine să-mi exercit, măcar o dată în viață, liberul arbitru. Ori eu, ori ele.  

Sînt împărțit între două filosofii: una se numește tsundoku, a doua a fost botezată minimalism. Despre tsundoku am scris deja. Este o veche practică japoneză. Mulți savanți niponi cumpără cărți, deși își dau seama că nu le vor citi pe toate. Nici nu-și doresc o atare ispravă și nici nu ar fi în stare. Sînt prea vicleni ca să citească. Profesorii sus-numiți vor, mai degrabă, să-și impresioneze studenții. Dar simplul fapt de a ține cărțile în preajmă e benefic. Ceva din înțelepciunea lor se transmite într-un chip misterios posesorului. Umberto Eco a trăit și el această experiență:

„Uneori se întîmplă să punem mîna pe una dintre aceste cărți neglijate. Începem să citim și ne dăm seama că știm deja ceea ce e scris în ea. Acest fenomen ciudat, pe care mulți ar putea să-l confirme, are numai trei explicații raționale. Prima este că, atingînd de mai multe ori cartea în decursul anilor, fie pentru a-i schimba locul, fie pentru a o șterge de praf și a o da deoparte pentru a putea lua altă carte, ni s-a transmis ceva din conținutul său, prin intermediul degetelor, pînă la creier. Deci, am citit cartea tactil... Nu cred în fenomenele paranormale; însă în aeastă explicație cred, și pentru că nu mi se pare c-ar ține de paranormal. Din contra, fenomenul este cît se poate de normal și este confirmat de experiența de zi cu zi. Cea de-a doua explicație este că, de fapt, noi am citit acea carte. De fiecare dată cînd îi schimbam locul sau o ștergeam de praf, aruncam o privire, cartea se deschidea la întîmplare, iar ceva din grafică, din consistența hîrtiei, din culori, vorbea despre o epocă și despre o situație. Astfel, puțin cîte puțin, am asimilat mare parte din acea carte. Cea de-a treia explicație este că, de-a lungul anilor, am citit alte cărți în care se vorbea și despre aceea necitită, astfel încît, fără să ne dăm seama, am aflat ceea ce spune; fie că este vorba despre o carte bine-cunoscută, des amintită, fie despre o carte banală, cu idei atît de comune, încît se întîlnesc mereu și pretutindeni. De fapt, cred că toate cele trei explicații sînt valabile” (Memoria vegetală și alte scrieri de bibliofilie, traducere de Anamaria Gebăilă, București: RAO, 2007, pp.39-40).

Dacă înțeleg bine acest fragment, cel mai isteț lucru ar fi să nu arunc la gunoi nici o carte. Poate am citit-o și nu mai știu (se întîmplă frecvent), poate am șters-o de praf cîndva și am memorat - fără să-mi propun înadins - un pasaj esențial, poate citim și cu degetele, nu doar cu urechile și ochii. Cine știe...

Minimalismul e cu totul altceva: e o filosofie a „puținului”. Tot japonezii se laudă că l-au inventat. Ei pornesc de la tendința noastră firească de a acumula cît mai multe obiecte: case, mașini, mobilă, straie, dulapuri cu sertare și sertărașe, dulăpioare, cufere, scrinuri, lăzi de zestre, rafturi, etajere, cutii, pungi, pungi cu pungi etc. Am dori să părem foarte avuți, dar ne transformăm casa într-un depozit inform și ne urîțim viața. În loc să stăpînim lucrurile, ajungem să fim stăpîniți de lucruri. Unele sînt suveniruri, ne-am atașat de ele, provin de la strămoși. Altele ne dau o iluzie de atotputernicie. În realitate, acest morman de obiecte ne oprimă. 

Cînd îți cumperi un ceas de mînă costisitor, cumperi și obsesia de a-l privi din 5 în 5 secunde, cumperi și grija de a nu-i sparge ecranul, cumperi și obligația de a-l „întoarce” în fiecare zi etc. Nu ai cumpărat numai ceasul, ci și angoasa de a-l pune și de a-l scoate de la mînă. Pe timp de furtună brățara metalică devine ținta preferată a fulgerelor. Poți muri, doamne ferește, carbonizat. A se citi, în acest sens, povestirea lui Julio Cortázar „Instrucțiuni preliminare privind întorsul ceasului”. Prozatorul, am văzut asta într-o notă mai veche, gîndește întocmai ca un japonez.

Prin urmare, soluția e una singură și e foarte simplă. Cînd ai multe lucruri, e greu să faci ordine în casă: începi pe la 5 dimineața, dai cu aspiratorul, freci, ștergi, speli, arunci la gunoi, te intoxici cu praf. Cînd termini, o iei de la capăt. Cînd ai puține obiecte, totul devine mult mai ușor. Iar cînd nu mai ai nici un lucru, nimic-nimic, camera s-a ordonat de la sine. Trăiești în cel mai pur spirit minimalist. Rămîi singur, nu mai ești nevoit să cureți prin cotloane, să-ți faci patul, să mături, te cuprinde subit o beatitudine papală și ai o veșnicie să te bucuri de ea. În sfîrșit, după ce ți-ai vîndut biblioteca, poți citi în liniște. Dar ce? Cărți despre minimalism, firește. Iată o bibliografie minimală:

• Marie Kondo, Magia ordinii: Senzaţionala metodă japoneză de a-ţi elibera şi organiza casa, traducere de Ştefania Mihalache, Bucureşti: Lifestyle, 2015, 176p. Aș transcrie doar acest pasaj semnificativ:

„N-are rost să termini cărţile din care ai citit doar jumătate. Scopul lor era să fie citite doar pe jumătate. Aşadar, scapă de toate acele cărţi necitite. Ar fi mult mai bine să citeşti cartea care te prinde chiar acum decît una pe care ai lăsat praful să se aşeze vreme de ani buni”.

• Dominique Loreau, Arta simplității, traducere din limba franceză de Luiza Vasiliu, București: Baroque Books & Arts, 2012, 248p.

• În fine: Fumio Sasaki, Adio, lucruri! Noul minimalism japonez, traducere de Ioana Flangea, București: Humanitas, 2019, 272p.  

Aș face o singură observație: „noul” minimalism este în realitate arhaic. Și nu e neapărat o filosofie japoneză, ci una universală. Vreți să vedeți? Iată un îndemn stoic în tomul unui compilator din secolul al II-lea d.Ch., Aulus Gellius:

„Este un fapt pe care l-au subliniat înțelepții observîndu-l din viața de toate zilele, că cine are multe e lipsit de multe și că nevoile mari nu se nasc din sărăcie mare, ci dimpotrivă din bogăție mare, căci cu cît ai mai mult, cu atît dorești să ai și mai mult. Așadar, oricine are multe bogății și voiește să ia măsuri de prevedere ca să nu simtă vreo lipsă, trebuie să-și micșoreze averea nu să și-o mărească. Îmi amintesc de această idee a lui Favorinus exprimată în cuvinte puține, spuse în aplauzele tuturor: „Cel ce vrea să aibă 15.000 de hlamide e imposibil să nu vrea și mai multe; dacă nu mă simt îndestulat cu cele pe are le am, îndepărtez o parte din ele și sînt mulțumit cu ceea ce-mi rămîne” (Noctes atticae, IX: 8, traducere de David Popescu).

Așadar, totul a fost deja gîndit și spus. Deviza lui Giordano Bruno a rămas valabilă și azi: Nihil sub sole novum (De la causa, principio et uno, II). 

      Alte însemnări despre tragedia de a avea multe cărți:

• 4 înțelepți despre păcatul de a strînge averi
• Țineți minte: Cînd aveți prea multe cărți, practicați tsundoku
• Marii cititori nu au avut biblioteci stufoase

P. S. În imagine: Wilhelm Löwith (1861 - 1932), The Library (c. 1900). Source: Wikimedia Commons.