sâmbătă, 22 august 2020

Ați citit vreodată cu urechea? Lectura aurală

N-am apucat încă să „citesc” un audio-book. Fiindcă n-am mașină, probabil. Dar nu sînt deloc mîndru de asta. Vreau să (mă) dumiresc (și) de ce nu am citit pînă acum o astfel de carte.
Deși pare ceva post-modern, „audiobook”-ul ne întoarce de fapt în trecut. Probabil că știți mai bine decît susiscălitul: aproape două milenii, în Antichitate și Evul Mediu, oamenii au trăit, într-un fel, printre „audiobook”-uri. Au citit prin ascultare. Au tras cu urechea. Prea puțini știau să citească. Iar cei puțini care se pricepeau la dificila artă a lecturii, citeau cu glas tare. Cu cîteva excepții deja inventariate de specialiștii în silent reading, nimeni nu citea numai cu ochii, în gînd.

În tot acest timp, cartea (și textul) a(u) fost mai degrabă un fenomen sonor decît unul vizual. Să ne gîndim la Cîntarea cîntărilor din Biblie. Noi o percepem ca text, vedem un poem erotic acolo, dar Cîntarea cîntărilor a fost multă vreme exact ceea ce spune explicit titlul: cel mai frumos dintre toate cîntecele pe tema iubirii. Grecii ascultau nu numai tragediile lui Sofocle (în amfiteatrul lui Pericle de la poalele Akropolei), dar și prelegerile lui Platon sau Aristotel, dar și poeziile lui Sappho..

Medievalii se adunau în sala mare a castelului și ascultau un recitator. Un „audiobook” vivant, cum ar veni. Nu era obligatoriu să fie însuși autorul romanului despre Tristan și Isolda. De cele mai multe ori era altcineva, un individ cu voce frumoasă și cu multe cărți în cap. Recitatorul știa pe de rost o carte întreagă, Cavalerul în cotigă, Erec și Enide, și o interpreta în fața unui grup de nobili. Divina comedie se recita, de pildă, la răspîntii sau în forum. Numai monahii, the happy few, puteau citi efectiv, singuri. În iernile lungi de iarnă, țăranii spanioli ascultau pățaniile lui Don Quijote, interpretate de un literat, și au rîs cu poftă de discursurile caraghioase ale cavalerului despre Veacul de Aur. Pentru ei, romanul lui Cervantes era unul comic. Și asta se întîmpla în secolul al XVII-lea.

În Încercare de poetică medievală (traducere de Maria Carpov, București: Editura Univers, 1983, p.68), Paul Zumthor susține că pînă și în secolele XIV și XV noțiunile de „auctor” și „actor” se confundă. În secolele XII și XIII, textul este un eveniment care se joacă în fața unui public. Astăzi, noi îl vedem sub formă de carte, dar el nu a fost gîndit ca o „carte”, ci ca reprezentație, ca interpretare, ca joc scenic. În acest interval, textul este un obiect auditiv, un eveniment sonor.

„Audiobook”-ul ne întoarce la epoca neștiutorilor de carte, a analfabeților. Îmi aduce aminte de emisiunea „Teatru la microfon”, de „Noapte bună, copii!”. Am înțeles dintotdeauna cititul ca pe ceva activ, la care particip cu toată ființa, nu numai cu ochii (sau urechile). A citi înseamnă a face numai și numai acest lucru. Nu pot să parcurg o carte și, totodată, să-mi pun ordine într-un sertar, sau să mătur prin cameră. „Audiobook”-ul mi-ar strica toate reflexele (și rutinele) de lectură (și gîndire). Aș avea impresia că nu mi-am terminat studiile elementare. 

M-am obișnuit să citesc pe ecran, pe laptop, la calculator, cărți în formal electronic, studii în PDF, ziarele cu ediții online. Scriu de zece ani și îmi fac extrase tot la / pe laptop. Am, totuși, un caiet pentru notițele nocturne, ca să nu uit ideea pînă dimineața. De prea multe ori am uitat. Accept e-book-ul. M-am resemnat de mult cu el. N-are gust, n-are miros, e fad. Asta e. Nu mă fac, așadar, că nu știu pe ce lume trăiesc.

Dar nu mi-ar plăcea cîtuși de puțin să audiez Război și pace, nici dacă mi-ar citi însuși Lev Nikolaevici Tolstoi, resuscitat pentru acest eveniment colosal. M-aș acuza de lene. În treacăt fie spus: s-a păstrat vocea lui Tolstoi, voalată, într-o înregistrare de la începutul secolului trecut. Scriitorul spune ceva, un mesaj semnificativ, cu siguranță, în mai multe limbi (rusă, engleză, franceză, germană).

Sînt un retrograd, asta sînt, recunosc...

P. S. Plăcerea de a citi un „audiobook” nu o poate avea decît acela care dorește să „posede” și o carte cît o unghie cu toate sonetele lui Shakespeare pentru a o contempla la microscop... (miercuri, 18 iunie 2014)

P. P. S. În imagine: Franz Gaul (1837 - 1906), Johann Nepomuk Nestroy als „Tratschmiedl“ (1866). Source: Wikimedia Commons.


4 comentarii:

Ivone spunea...

Poate că la un moment dat reflexele și rutinele noastre de gândire, incluzând și lectura trebuiesc sparte ca să nu ne devină metehne.

Articolul dumneavoastră mi-a adus aminte de o povestire ”12 cămile și 3 vulpi” a domnei Ruxandra Cereseanu: https://www.litero-mania.com/12-camile-si-3-vulpi/?fbclid=IwAR2QgEMKvHQKN06-BxzjzD85i7JWH2YDt4DaeVCs9zfFKZbBEd3dAzaM_Vc

Valeriu Gherghel spunea...

Mulțumesc, am văzut pe FB că s-a întors din vacanța din Grecia. A pus niște poze faine.

Ivone spunea...

Povestea despre care amintesc e din 2005 (Tunisia)

Valeriu Gherghel spunea...

Eu m-am referit la faptul că Ruxandra Cesereanu s-a întors acum 3 zile din Grecia. Nu știu dacă a scris vreo nouă poveste despre vulpi și cămile.

Am citit, firește, povestea (din Literomania, 2018) și mi s-a părut foarte faină.