Stuart Kelly. 7 feluri de a pierde o carte

În opinia autorului, Cartea cărților pierdute (traducere de Irina Negrea, Nemira, 2007) ar fi „o bibliotecă imaginară, ipotetică”, o „istorie alternativă a literaturii”, „povestea pierderii literaturii”, o „elegie” a ceea ce ar fi putut exista și nu mai există din vina prostiei omenești. Stuart Kelly a folosit mai multe criterii pentru lista lui. Nu menționează doar cărțile cenzurate și distruse / puse pe foc, ci și:

- Cărți care nu s-au păstrat din pricina faptului că, în Antichitate, cartea era un obiect friabil (era scrisă - scriptio continua - pe papirus, se înfățișa ca un sul). Aici ar intra majoritatea tragediilor grecești. Din opera fiecărui autor dramatic semnificativ (mă refer, firește, la Eschil, Sophocle și Euripide), s-a păstrat foarte, foarte puțin. Dacă o carte nu mai era copiată, riscul de a se pierde devenea uriaș... 

- Cărți pe care autorii nu le-au mai compus, fiindcă au renunțat dezgustați la scris (cazul Arthur Rimbaud). Aici ar intra și romanele pe care Herman Melville nu le-a mai redactat (după miraculosul Moby Dick), pentru că lipsa de ecou a romanului sus-pomenit (tipărit în 1851) l-a împins într-o depresie severă. A mai compus fără convingere doar poeme epice. 

- Cărți pe care autorii n-au apucat să le revadă pentru o ediție definitivă: cazurile Proust, În căutarea timpului pierdut & Robert Musil, Omul fără însușiri. Aș adăuga Roberto Bolaño, 2666. 

- Cărți care S-AU păstrat (și nu-și aveau locul în lucrarea lui Kelly), deși autorii lor au cerut expres ca urmașii / legatarii să le distrugă: Vergiliu, Eneida; Kafka, o parte din povestiri și parabole, jurnalul, Procesul, Castelul. Titlurile celor două romane aparțin, desigur, lui Max Brod, cel care le-a editat și publicat după moartea prozatorului (survenită în 1924). 

- Cărți pe care autorii au avut de gînd să le scrie ori le-au scris doar în gînd și de care, luați cu treburi mai importante, mai grave, au uitat cu desăvîrșire: Leopardi, Enciclopedia cunoșterii zadarnice / inutile. 

- Cărți pe care autorii înșiși le-au distrus: Gerard Manley Hopkins, toate poeziile de dinaintea convertirii, N. V. Gogol, partea a doua din Suflete moarte etc. 

- Cărți pe care le-au distrus urmașii pioși ai autorului: neveste, surori, nepoate, stră-nepoate, stră-stră-nepoate, stră-stră-stră-stră-stră-nepoate: jurnalul lui Byron, foarte licențos (se spune printre admiratori); o parte din scrisorile lui Dostoievski, o parte din scrisorile lui Cehov, pentru același cuvios motiv.

Și ar mai fi...

Pentru că a folosit criterii dubioase, Stuart Kelly a publicat o lucrare pestriță, ce nu-și respectă întru totul titlul și poate primi o sumedenie de reproșuri. După părerea mea, autorul ar fi trebuit să consemneze, mai întîi, toate titlurile operelor menționate de autorii antici și medievali, pe care aceștia pretind că le-au văzut ori le-au citit (cum face patriarhul Photios în vestita lui Bibliotheca / Myriobiblon) și care nu se mai păstrează. N-a procedat așa.

În consecință, Kelly nu spune un singur cuvînt despre tratatul în versuri, compus de „ereticul” Arius, tratat cunoscut sub titlul Thalia - „Banchet / Abundență / Prisos”, pe care pînă și vîslașii de pe corăbii îl cîntau pentru a-și ritma mișcarea, iar cetățenii din Alexandria îl discutau aprins la răspîntii. S-a păstrat din această compunere despre relația dintre Tată și Fiu în cadrul Sfintei Treimi (inefabilă, în principiu) doar pasajele citate de adversarul lui Arius, sfîntul Atanasie. La fel, Stuart Kelly ar fi putut enumera și tratatele lui Porphyrios & Iulian Apostatul, intitulate probabil „Împotriva creștinilor / Contra christianos”, azi pierdute. Așadar, din înșiruirea lui Stuart Kelly lipsesc inexplicabil autori și titluri apodictice.

Autorul nu spune nimic nici despre mult căutatul de către cenzorii medievali Tractatus de tribus impostoribus, al cărui statut incert a fost investigat de istoricul Georges Minois în Le traité des trois imposteurs. Histoire d'un livre blasphématoire qui n'existait pas, Paris, Albin-Michel, 2009.

Ipoteza că, în episodul orbirii lui Polyphemos, Homer și-a descris o experiență personală este o fantezie fără haz. Mă bucur că Stuart Kelly n-a reiterat supoziția mirobolantă că Homer a fost, în realitate, femeie. În schimb, autorul are dreptate să caracterizeze Biblia ca „o Bibliotecă în ruină”, un „mausoleu de autori posibili”, pentru că o parte considerabilă a literaturii apocrife ar fi putut face parte din Canon, dacă înțelepții infailibili nu ar fi decis arbitrar că nu-și are locul acolo.

Origen (c.184 - c.253) se cuvine a fi prețuit nu doar pentru faptul că ne-a păstrat fragmente din lucrarea lui Celsus, Cuvîntul adevărat, dar și pentru faptul că a fost el însuși o victimă a cenzurii. Afurisit de Sinodul V ecumenic de la Constantinopol, în 553, multe dintre scrierile lui consemnate în greacă s-au pierdut. Noroc că a fost tradus în latină de Rufinus și Ieronim.

Mă opresc aici, deja am scris prea mult. Menționez că am citit volumul lui Stuart Kelly în engleză. Nu mă voi pronunța, deci, cu privire la acuratețea traducerii realizate de Irina Negrea. Dar nu mi se pare normal ca în prezentările cărții de pe site-urile anticariatelor și librăriilor numele traducătorului să lipsească. Și nu e singurul caz...

Aș menționa fără comentarii și volumul dedicat cărților pierdute de autorul italian Giorgio van Straten (Storie di libri perduti), pentru că s-a tradus recent în engleză și e mai ușor de găsit ca e-book / PDF: In Search of Lost Books, translated by Simon Carnell & Erica Segre, London: Pushkin Press, 2018, 130p.

              Alte însemnări despre cărți pierdute:

• Philip Roth. Cum să-ți recuperezi cărțile împrumutate
• 
  

P. S. În imagine: Dirk van Hoogstraten (c. 1596–1640), Lezende man met baard en bril / Bearded man reading (c. 1630). Source: Wikimedia Commons.